RADIO: Vocea incomodă a adevărului

Cu noul spectacol regizat de Bobi Pricop, al patrulea montat la Teatrul “Marin Sorescu” şi primul gândit pentru scena mare, Naţionalul craiovean atinge culmea stagiunii curente până în acest moment, încheind anul în forţă. Este încă devreme să ne pronunţăm, căci mai avem câteva premiere de aşteptat şi în 2020, dar “Radio” este, cu siguranţă, unul dintre cele mai solide spectacole de văzut la Craiova din ultima perioadă.

În America anilor 80, îl întâlnim pe Barry Champlain, interpretat de Sorin Leoveanu, protagonistul unui talk-show radio numit Night Talk. Tăios şi rece, Barry Champlain trezeşte în mintea spectatorului amintirea unui Andrei Gheorghe, cel mai la îndemână reper care uneşte textul lui Eric Bogosian cu realitatea imediată.

Leoveanu e în elementul său, alunecă prin replici cu o lejeritate aproape ireală, stăpâneşte discursul limpede şi proaspăt al spontaneităţii, atât de greu de reprodus într-un astfel de rol. Sunt admirabile detalii precum micile pauze voite, aproape insesizabile, dar necesare, acele minuscule ezitări care redau naturaleţea vorbirii.

Lângă studioul de unde emite radioul lui Barry, regăsim, în miniatură, o lume vie. La cafeneaua Bobby’s, denumită astfel deloc întâmplător, dacă avem în vedere cine semnează regia spectacolului. Clienţii intră şi ies, unul citeşte, altul priveşte în gol, două femei povestesc, un travestit se înghesuie într-un colţ, apoi găseşte un partener de poveşti într-o femeie în vârstă, cu chip trist. Se perindă oameni diferiţi, toţi purtători de poveşti, toţi parte din lumea pe care Barry Champlain o disecă ajutându-se doar de microfonul său, toţi parte dintre ascultătorii la care vocea lui Barry ajunge pentru a le aminti cine sunt şi cine suntem.

Scenografia este semnată de Nikola Toromanov, a cărui provocare a fost să găsească balansul ideal între monotonia unui spaţiu pasiv, cel al studioului în care un om doar vorbeşte la un microfon, şi scenele de fundal, care să ofere dinamism, dar să nu distragă prea mult. Aşadar, deşi poţi avea impresia că spaţiul cafenelei este folosit prea puţin, el are, de fapt, doar marele rol de a echilibra şi reuşeşte să facă asta foarte bine, la fel ca şi camera de producţie. Foarte bine alese şi costumele personajelor, în tonul decadei în care se desfăşoară povestea.

Muzica live asigurată de Eduard Gabia, o alegere interesantă şi inspirată, per total, este, totuşi, deranjantă la debutul piesei, când acoperă replicile personajelor, îndeosebi pe cele ale Romaniţei Ionescu, şi, în loc de a ajuta la crearea ambianţei, o disturbă pentru câteva minute, fiind puţin prea puternică şi afectând concentrarea asupra textului.După ce te obişnuieşti cu fundalul sonor, devine mai uşor să îl laşi, cu adevărat, în fundal.

Radio este un spectacol de două ore care, fără câteva intruziuni mai importante, ar fi putut fi un one-man show solid şi suficient. Două ore fără niciun exces regizoral, în care până şi celelalte personaje sunt construite să existe în penumbră, să se confunde pe alocuri cu recuzita, să se cufunde în discreţia luminilor palide şi a lipsei de replici pentru a potenţa vocea din faţa microfonului, dar, totodată, persistă în peisaj pentru a menţine legătura cu viaţa, cu lumea care pulsează dincolo de acel microfon, cu oamenii care trăiesc, gândesc, ascultă, simt, alunecă prin timp.

Unii îl iubesc pe Barry, alţii îl dispreţuiesc sau îl contestă, dar nimeni nu îi rezistă, pentru că vocea adevărului e incomodă, dar imposibil de evitat.

Ai putea spune că nu se întâmplă nimic în această poveste montată pe scena mare a Naţionalului craiovean. Că un om vorbeşte cu nişte ascultători care sună să îşi audă vocea şi să schimbe câteva cuvinte cu cel care le ţine de urât în miezul nopţilor, când gândurile devin insuportabile. Din când în când, Barry mai schimbă o vorbă cu colegii de la producţie (Romaniţa Ionescu şi Cătălin Vieru) sau cu şeful pe care îl sfidează cu nonconformism (Marian Politic). Apoi apare personajul care distorsionează calmul tranşant al poveştii, stridenţa necesară, entuziasmul exacerbat al vieţii care ia în râs viaţa, al superficialului care atacă profunzimile ca să poată face suportabilă existenţa. Vlad Udrescu reuşeşte să atragă toată lumina reflectoarelor pentru cele circa 20 de minute în care îi devine tovarăş de platou moderatorului idolatrizat. La polul opus faţă de adâncimea personajului întruchipat de Leoveanu, Vlad inundă cu haz radioul, scena, spectacolul. Leoveanu îi predă ştafeta pentru câteva momente, cu binecuvântarea lui Bobi Pricop, care aruncă, astfel, pata de culoare pe un tablou cenuşiu şi le oferă spectatorilor o gură de aer după ce îi prăvăleşte în tenebrele propriilor angoase şi singurătăţi.

Apoi, după reîntoarcerea la tenebre, mai apăsat de ele ca înainte, Barry tace prelung, apoi ne aminteşte că “ăştia suntem”.

Operațiunea MARTE: Devenirea umană, la granița dintre realitate și ficțiune

Se cuvine, de la bun început, mențiunea că abordarea textului din perspectiva coordonatelor realitate-ficțiune este motivată de tema Colocviilor Scrisul Românesc din acest an – Realitate și ficțiune, astăzi. Numărul din luna octombrie al revistei va fi dedicat acestei tematici.

În teatrul de astăzi, ficțiunea este din ce în ce mai mult privită drept o formă de confruntare cu realitatea, mai degrabă decât un refugiu din calea sa. Ficțiunea nu ne ferește de inconfortabil sau insuportabil, ci ni le livrează uneori tranșant, amintindu-ne de responsabilități de care ne îndepărtăm și de probleme pe care nu le admitem. Ficțiunea este un scenariu mereu posibil dincolo de scenă, articulat din teme reale, actuale, palpabile. În stagiunea teatrală 2018-2019, spectacolul White Room propunea o ficțiune sinonimă, de fapt, cu viitorul ineluctabil: acaparatoarea realitate virtuală. În debutul stagiunii 2019-2020, o nouă premieră deschide orizonturile devenirii umane către o temă inevitabilă: autodistrugerea, sfârșitul planetei și perspectivele existenței noastre dincolo de ea.

Pornind de la un text cu o coloratură vie, aparținându-i tinerei scriitoare Alexa Băcanu, „Operațiunea Marte sau Fabuloasa aventură a devenirii noastre” dă naștere unui spectacol inovativ, în care insolitul se substituie firescului. O companie lansează un apel pentru potențiali colonizatori ai planetei Marte, selectează candidații și începe să îi testeze și să îi pregătească pentru misiune. Piesa ne prezintă etapele finale ale acestui proces de selecție. Intrăm direct într-un reality show în care ultimii 12 candidați își dispută cele patru locuri disponibile. Iulia Colan, în rolul gazdei emisiunii, deschide show-ul cu o hipnotică melodie care crește gradual, în timp ce scena înecată în fum greu începe să ne dezvăluie colțurile sale încărcate de mormane de deșeuri, cu plastic și sute de CD-uri care tronează dezolant peste o civilizație aproape de pieire. În spate, un manechin-copil cu un televizor pe post de cap. Axele centrale ale devenirii umane înconjoară ringul entertainmentului: umanitatea măcinată de consumerism, o planetă sufocată de plastic și alte deșeuri produse iresponsabil, oameni absorbiți de tehnologii virtuale și de divertisment de prost gust. Repere pierdute și o încercare de reinventare prin colonizarea unei alte planete. Cei doisprezece aspiranți? Oameni veniți din toate colțurile lumii, fiecare purtând un stindard geopolitic, tipare ale contemporanului, trimițându-ne, pe rând, cu gândul la radicalismul islamic și terorism, la principiile culturii asiatice, la genii, bogați sau copii-minune. Toate personajele ajung, pe rând, sub reflector, expunându-și cele mai mici aspecte ale vieții private spre deliciul publicului devorator de intimitate.

Foto: Albert Dobrin

Textul adesea șăgalnic, un science-fiction care îmbină comedia cu tragismul, versurile naive ale poeziilor pentru copii cu satiră tăioasă, este îmbrăcat într-o scenografie spectaculoasă, semnată de laureata UNITER Iuliana Vîlsan, învăluită de lumini stroboscopice și fum greu și completată costume excelent realizate. Regizat de creativul Dragoș Alexandru Mușoiu, care a mai montat la Craiova „Spargerea” și „Elefantul din Cameră”, spectacolul se bucură de o excelentă formulă artistică în care un aport semnificativ îl aduc compozitorul Cari Tibor, cu o muzică intensă și stranie, și proiecțiile video fascinante, semnate de KOTKI visuals. Notabilă este alegerea folosirii camerei video de către actori pentru momentele în care fiecare personaj își lasă propria semnătură în cadrul narativ. Spațiul construit, astfel, are o amprentă cinematografică puternică, spectacolul fiind purtat spre frontiera dintre teatru și film. Din postura gazdei reality-show-ului, Iulia Colan dirijează acțiunea cu dexteritate, într-un rol care îi cade mănușă și îi subliniază valențele actoricești, dar și muzicale. Expunându-și, încă o dată, disponibilitatea pentru registre diferite de joc și de expresie, Iulia ar merita un UNITER chiar și numai pentru paleta vastă de urlete cu care ne-a surprins și încântat până în prezent. Foarte bine își intră în rol întreaga trupă. Ioana Manciu își păstrează forța emoției cu care ne-a mișcat în piesele din sala mică sau cea de pictură și o emană eficient și pe scena mare, Vlad Udrescu e în elementul său în rolurile care necesită doze de ingenuitate, Tamara Popescu este delicioasă în rol de copiliță cu codițe, Adrian Andone transmite ferm răceala magnatului puternic care are lumea la picioare. Apariție simbolică, în veșmintele decadenței umane – rochie din gunoaie, perucă din plastic – Monica Ardeleanu este Vocea care se materializează, după mai mult de jumătate din spectacol, un voice-over metaforizat în Conștiință, care veghează și prevestește.

Foto: Albert Dobrin

Povestea curge greu, cu probe desfășurate în secvențe poate prea lungi, cu așteptarea unui rezultat care pare că nu va mai avea timp să apară. În fapt, operațiunea Marte nu tinde mai deloc să se concretizeze, concursul părând interminabil. Tocmai de aceea, finalul este abrupt, bruschețea sa contrabalansează desfășurarea spectacolului. Cu toate acestea, scena de sfârșit este ingenios gândită, cu fizicul lui Cătălin Vieru angajat într-un exercițiu de limbaj nonverbal halucinant și un deznodământ neașteptat, dar perfect explicabil. Ficțiunea se oprește, Vocea tace, cortina coboară, dar în sală rămân întrebările, rămâne un „ce-ar fi dacă” bântuitor, pe care îl alungăm repede când părăsim scaunele, reîntorcându-ne la o realitate în care încă ne simțim siguri. Dar pentru cât timp?

Bang, un spectacol-satiră deloc confortabil

Bang, piesa jucată pentru prima dată în fața publicului craiovean în luna iunie a acestui an, accentuează înclinația teatrului actual spre texte provocatoare, greu de digerat, menite să scoată spectatorul din „safe zone” și să expună decadența realității într-o goliciune care nu acceptă pudibonderie. Bang nu menajează publicul, ba chiar îl împinge spre extreme, cu scene în care estetica urâtului devine principalul vehicul artistic.

După un text de Marius von Mayenburg în regia Theodor-Cristian Popescu, Bang este o poveste inspirată de scena politicii contemporane, scrisă la scurt timp după câștigarea alegerilor prezidențiale din America de către Trump. Autorul spune că și-a dorit o piesă despre emoții politice, despre iraționalul liderilor din această sferă. Ralf Bang, personajul principal, este închipuit ca un copil monstruos, care își sugrumă sora geamănă încă din pântece și are convingerea, încă dinainte de a se naște, că totul i se cuvine. Bang este o personificare satirică a personajelor politice autoritare precum Trump, Erdogan, Putin, Orban, și a atracției pe care o emană în rândul oamenilor liderii de tip „macho man”, menționează Mayenburg, care explică și alegerea copilului pentru îmbrăcarea acestei idei: când îi spui cuiva că ceva este imposibil, există două tipuri de oameni a căror reacție este: o vreau oricum. Șefii și copiii. Mayenburg merge mai departe și explorează o altă latură comună acestora: sentimentul de legitimitate trezit de validarea celor din jur. De o parte, liderii politici cu populația care îi susține. De cealaltă, copiii sanctificați de părinții a căror iubire oarbă le trece cu vederea sau le găsește pretext pentru orice greșeală.

În interpretarea lui George Albert Costea, personalitatea lui Ralf Bang se construiește ca o jucărie de lego, fiecare scenă adăugând o nouă piesă la profilul odios, într-o exacerbare continuă. George reușește să captiveze printr-un joc excelent, într-o frenezie oratorică perfect cadențată de la un capăt la altul al celor două ore de spectacol. Psihoza personajului transpare din expresivitatea facială încă de la debut și capătă noi nuanțe în evoluția spectacolului. În rolul părinților Vicky și Dominik, Iulia Colan și Vlad Udrescu au o relație scenică potrivită, iar Vlad excelează în exercițiile de dicție impuse de stilistica textului, contribuind adesea la efectul comic cu rol de a degaja atmosfera încărcată de laitmotivele degradării sociale: crime, violență, ură, sete de putere. De altfel, planează asupra spectacolului sentimentul că au fost epuizate toate câmpurile lexicale ale acestor cuvinte. Spectacolul abundă în mesaje deranjante, creând o pânză invizibilă a nevrozei chiar de la început, prin tăcerea neliniștitoare a așteptării, pe care Bang o definește drept o ascultare insuportabilă a timpului care bate ca o inimă. „Nu vrem să rămânem singuri doar cu noi înșine și cu mușchiul ăsta percusiv în piept, care ne consumă aiurea tot creditul de bătăi ale inimii și în timpul ăsta sună de parcă s-ar apropia moartea pe tocuri.”

Iulia Colan uzează și ea la maxim de expresivitatea facială în interpretarea lui Vicky, reușind și de această dată un joc bun, la fel ca și Romanița Ionescu, pe care o găsim în plină vervă artistică în rolurile Dr. Bauer, Veronika, Uschi și Gwendolin. Mai puțin inspirată a fost plasarea lui Cătălin Vieru și a lui Liviu Topuzu ca operatori TV care „transmit live” întreaga poveste, plimbându-se întruna pe scenă, în jurul său și prin public cu o cameră în mână și intervenind din când în când pentru a da ceva sens hoinărelii aiuritoare. Deși cu rol în trasarea reality-show-ului care ironizează setea de senzațional a mulțimii și blamează consumerismul prin obositoarea plasare de produse promoționale în desfășurarea lucrurilor, s-a resimțit adesea ca un surplus incomod. Poate că două camere fixe sau construirea unor personaje mai convingătoare în jurul operatorilor ar fi fost de dorit.

Folosind din plin limbaj trivial, nuditate și scene ofensatoare, spectacolul e construit ca un fel de manifest al lui Mayenburg, care consideră că teatrul nu poate și nu trebuie să livreze mesaje corecte politic și care să le ofere oamenilor ideile accesibile cu care se identifică ușor. Teatrul trebuie să activeze reflecția, să provoace intelectul să gestioneze și neplăcutul, să își formeze opinii cu privire la lucrurile pe care are tendința de a le suprima pentru că provoacă disconfort. Bang se înscrie cu siguranță în această viziune artistică. E dificil, însă, de spus care este răspunsul publicului la această ofertă. Este cert că invită la impresii complet diferite, iar în timp ce unii îi vor rezista, alții vor încerca să răspundă invitației la exploare. E la fel ca atunci când ești pus în fața unei farfurii cu o mâncare neîncercată și aparent neatrăgătoare. Unii refuză să guste. Alții îndrăznesc. Dintre aceștia, unii regretă. Ceilalți au o revelație.

foto de Albert Dobrin

Oglinda neagră e o cameră albă: noul spectacol TNC e un Black Mirror urcat pe o scenă de teatru

Proaspăta premieră de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova s-a simțit ca o transpunere a unui episod din celebrul serial „Black Mirror” într-un alt plan de expresie artistică. Am văzut Oglinda Neagră (Black Mirror) într-o Cameră Albă (White Room). Cel mai nou produs TNC este și unul dintre cele mai îndrăznețe.

Prezentată drept un spectacol-instalație, montarea este susținută de soluții tehnice complexe, necesare pentru a susține mesajul intrinsec al piesei: realitatea virtuală ca parte integrantă a vieții individului contemporan, dependent de tehnologie. Personaje care evadează din viața de zi cu zi într-un program de realitate virtuală, încercând să uite, să viseze, să găsească ceva sau pe cineva. Un ecran imens, pe care alternează imagini care dau contur virtualului și reflectă activitatea „utilizatorilor” în timp real. Muzică puternică, cu un rol solid în arhitectura spectacolului. Microfoane care le permit actorilor să folosească alte forme de interpretare. Dacă lipsa lor ar fi presupus inevitabil o sforțare vocală pentru acoperirea sălii, amplificarea sunetelor folosește, de această dată, la rostiri naturale, ușor discrete uneori, pe alocuri leneșe și voit mai monotone, care adaugă la atenuarea simțului realității și alunecarea în „imaginar”.

Personaje simbol într-o metaforă despre actualitate

Printre personaje, se demarcă figura lui Alice (Romanița Ionescu), îndrăgostită de un alt utilizator al programului White Room: Yunis (Alex Calangiu). Asupra poveștii lui Alice planează o frază care se repetă în piesă și care avertizează că „singura dragoste omenească posibilă este cea imaginară”. De cealaltă parte este Paul (Cătălin Miculeasa), legătura cu „pământul”, individul care o iubește pe Alice dincolo de ecrane și care este atras în virtual de o dragoste reală, ci nu invers. Simbolistica personajelor este puternică, povestea fiecăruia se dezvoltă pentru a completa un tablou al lumii fragmentate în care oamenii rătăcesc încercând să își găsească sensul. Zander (Claudiu Mihail) este ancora virtualului, personajul care încearcă să exploateze la maximum posibilitățile tehnologiei. De altfel, este și cel care rămâne în White Room până la capăt. Friedlise (Gabriela Baciu) este individul transpus în totalitate în realitatea alternativă, cel care nu este dispus să facă nicio concesie lumii de afară, care dorește eliminarea tuturor celor care nu se pot debarasa total de concret. White Room este locul pentru visare, și-l dorește pur și intangibil, dar se îndrăgostește de Heloa (Ramona Drăgulescu), care nu poate renunța la viața ei de „dincolo”. Emoționantă este relația fraternă dintre Ilya (Dragoș Măceșanu) și Aryna (Corina Druc), pentru care White Room este locul care le permite să se regăsească după ce un accident o aruncă pe Aryna în comă. Momentul lor cu pianul este, cu siguranță, un moment de o frumusețe emoționantă. Nenad (Ștefan Cepoi) e mai mult o conștiință decât un simplu personaj: înțeleptul care și-a trăit viața și a învățat, din experiență, că fericirea nu este o linie de orizont, ci trăirea prezentului.

Nu doar tema generală apropie White Room de seria de televiziune Black Mirror, dar și întreaga atmosferă creată, un melanj între angoasă, visare și concret, între adevărul insuportabil al cotidianului și refugiul în minciuna confortabilă a virtualului. Echipa reușește, de la viziune regizorală și interpretare până la costume, muzică și instalații tehnice, să ofere senzații, să se insinueze progresiv sub pielea spectatorului. White Room ne transmite, la fel ca Black Mirror, că realul și virtualul nu mai sunt dimensiuni diferite, cel mult tangențiale, ci dimensiuni care se suprapun, se includ una pe cealaltă, părți echilibrate într-un întreg. În lumea contemporană, virtualul nu mai poate fi, pur și simplu, disociat de real, iar această confuzie a planurilor îndepărtează și mai mult individul de el însuși și îi exacerbează singurătatea.

White Room nu este o distopie, ci o heterotopie, un loc în straturi, un amestec de posibilități. White Room este o dimensiune unde indivizii se caută, dar nu se găsesc – nici pe sine, nici unii pe alții.

Piese contemporane, public tânăr

Piesa semnată de Alexandra Badea, în regia lui Florin Caracala, este încă un spectacol care certifică direcția către contemporan spre care s-a orientat teatrul craiovean după schimbarea echipei de management. În ultima perioadă, trupa TNC s-a reorganizat și s-a echipat pentru un traseu diferit, mizând mult pe actualitate, pe linia teatrului „nou”, cu texte contemporane sau transpuneri de texte clasice într-un stil avangardist, care este foarte ofertant în relația cu spectatorul. Transformarea este notabilă și dacă aruncăm o privire în sala de spectacol. Publicul este din ce în ce mai tânăr. În timp ce nu putem decât să ne bucurăm că alegerile noilor producții atrag public nou, proaspăt, e totuși de urmărit și cum va recepta publicul „vechi”, mai conservator poate, noile provocări lansate pe scena Naționalului.

Sursa foto: https://www.facebook.com/tncms.oficial

WHITE ROOM

De Alexandra Badea, regia Florin Caracala
Scenografia: Ana Ienaşcu
Traducerea: Cristina Toma
Costume: Ana Ienașcu
Asistent Regie: Raluca Păun
Regia Tehnica: Cristi Petec
Sufleor: Ramona Popa

DISTRIBUȚIA:

Romaniţa Ionescu (Alice), Alex Calangiu (Yunis), Claudiu Mihail (Zander), Gabriela Baciu (Friedlise), Ramona Drăgulescu (Heloa), Cătălin Miculeasa (Paul), Ştefan Cepoi (Nenad), Corina Druc (Aryna), Dragoş Măceşanu (Ilya), Anca Dinu (Guiren), Raluca Păun (Mira)

Salvatorii melcilor, spectacolul Matrioska

Când eram puștoaică, mi-am făcut o insignă pe care scria „Salvați Melcii”. Aveam obiceiul de a opri brusc orice pantof care amenința un proprietar de cochilie și mă străduiesc și acum să iau melcii din drum după ploaie. Așa că titlul spectacolului scris și montat de Bogdan Cristian Drăgan la Teatrul Național din Craiova m-a intrigat de îndată și m-a făcut să mă întreb cât din acea piesă e despre mine. Iar după ce am văzut-o, întrebarea capătă noi dimensiuni.

Trei surori, toate actrițe, un frate, actor și el, dar și psihoterapeut, un tată, profesor de astronomie, fascinat de Gagarin, o mamă, actriță celebră și o psihoterapeută. Piesa alternează între ședințele de psihoterapie, momentele de reunire ale surorilor, cadre de one-woman-show ale acestora și proiecții video care ne scot din ritmul confortabil al spectacolului și pun la îndoială verosimilul. În piesa de teatru construită după tipare clasice, surorile merg pe rând pentru ședințe la psihoterapeuta interpretată de Haricleea Nicolau. În proiecția video, personajele se opresc pentru un moment din a fi personaje. Ele fac loc actorilor care le interpretează și care încep, de asemenea, o confesiune în cadrul unei ședințe de terapie, o scenă în oglindă, de data aceasta cu fratele actor psihoterapeut (Ștefan Cepoi). De menționat că Ștefan Cepoi chiar este psihoterapeut și dincolo de scenă, o informație care adaugă la confuzia voită între ficțiune și realitate. Așadar, personajul Lala îi face loc actriței Petra Zurba, personajul Ioana – actriței Geni Macsim, personajul Ana – Ancăi Dinu.
Una dintre surori, Lala,  este actriță la teatrul de păpuși, dezinvoltă, proaspătă, jucăușă. E însoțită pe alocuri de Tom, prietenul ei adus la viață de mâna din mănușa neagră. Tom o leagă pe Lala de Petra, Tom este podul dintre personaj și actor, dintre ficțiune și  viața reală. Odată cu apariția proiecției video, Petra Zurba, chiar Petra, actrița Teatrului Național, nu personajul din piesă, ne dezvăluie câteva frânturi din viața sa. Aflăm că are o slăbiciune pentru Tom Hanks. Apoi, prin povestea despre celebrul actor, Petra alunecă spre ficțiune și se reîntoarce treptat către Lala. La fel cum Anca Dinu alunecă spre ficțiune când începe să ne povestească despre legătura dintre ea și Robin Williams, în particular despre sinuciderea lui. La fel cum Haricleea Nicolau se îndepărtează de Haricleea când ne povestește despre proiectului filmului ei cu Quentin Tarantino. La fel cum Geni Macsim îi râde în nas adevărului povestind despre cum a sunat-o Jamie Oliver pentru ciorba ei de salată. Urmând aceeași traiectorie, spectacolul ne arată, în oglindă, ficțiune și realitate, inițial alternând planurile cu claritate, apoi tot mai difuz, tot mai difuz, până ceea ce credeam evident își pierde din putere. Bogdan Cristian Drăgan se joacă, în acest spectacol, cu adevărul, arătându-ne forța cu care arta îl subjugă cu atâta ușurință: uneori îi dă voie să se înalțe viguros, alteori îl înmoaie sau îl dizolvă cu totul.

Natașa Raab e aleasă strategic să o joace pe mama celor trei surori, actriță celebră. La fel ca Ștefan Cepoi, Natașa Raab apare doar în proiecția video, universul paralel în care am zice că adevărul pe care credem că îl cunoaștem se află în mai mare măsură decât pe scenă. Poate, până la un punct. Mama celebră este actrița pe care o avem în frigider, pe borcanul cu castraveți cornichon.  În universul paralel, știm cu toții că actrița din frigider are de-a face cu produsele lactate.

Experimentul lui Bogdan Cristian Drăgan are haz, are ironie, are satiră. Ne livrează, pe alocuri, fraze memorabile, textul este bogat și de calitate. Discursul repetitiv al psihoterapeutei are o mare încărcătură simbolică și culminează cu definiția fericirii. De altfel, întreaga piesă este plină de semnificații și ar fi dificil de realizat un index al acestora. Titlul ar fi de analizat după încă o vizionare, căci nu am reușit să urmăresc prea bine momentul în care apare comparația personajelor/actorilor cu niște melci băloși. Dar și eu mă aflu într-o cochilie, așa că niște bănuieli am.

Cât despre acel spectacol e despre spectacol, cât din el este despre noi, cât despre personaje, cât despre actorii care le dau viață? Salvatorii Melcilor e o păpușă Matrioșka, o lume într-o lume într-o lume într-o lume. O joacă pe metatext care uneori amuză, alteori îndeamnă la reflecție. Viziunea este lăudabilă, cred însă că tema este atât de complexă și presupune o aglomerare de idei atât de sălbatice, de greu de stăpânit, încât încercarea de a le potoli transpunându-le într-un spectacol de teatru este nebunească. Din cauza acestei sălbăticii greu de potolit a adevărului, spectacolul mi-a transmis adesea senzația unui haos care se încăpățânează să rămână neascultător. Dar, cu toate astea, Salvatorii Melcilor a avut farmec și a avut ce trebuie pentru a mă face să urmăresc această punere în scenă cu plăcere.

Primul meu musical? MAMMA MIA! la Craiova

Pe 23 decembrie voi merge probabil la primul musical, căci la Sala Polivalentă din Craiova se joacă și se cântă MAMMA MIA!

Deși locul desfășurării spectacolului este atipic, înțeleg că dispunerea locurilor s-a făcut astfel încât publicul să se bucure de cea mai bună experiență. Pentru mine este chiar prima experiență de acest fel, căci nu am reușit să văd un musical de teatru până acum, deși mi-am dorit foarte tare să ajung la Fantoma de la Operă și Romeo și Julieta în urmă cu câțiva ani. Biletele erau, însă, mai tot timpul epuizate, iar la asta se adăuga și problema disponibilității mele, care presupunea și drumul până la București.

Drag îmi este că vine muntele la Mahomed de această dată și mai drag încă pentru că se întâmplă în ajun de Ajun, când aerul e deja contaminat de entuziasmul așteptării, de bucuria intangibilă a Crăciunului, de agitația aceea obositoare, dar frumoasă. În plus, mie tare mult mi-a plăcut MAMMA MIA! filmul. Mi-a dat o incredibilă stare de bine pe care sper să mi-o transmită și show-ul adus pe 23 decembrie în oraș. 

Mă bucură foarte tare și îmbogățirea aceasta recentă a peisajului craiovean cu spectacole variate, care reușesc să scoată oamenii din case și să le ofere alternative la viața pe canapea. Simt că urbea a evoluat în ultimii ani foarte mult din acest punct de vedere și că începem să avem un public din ce în ce mai activ.

Ce ne promite MAMMA MIA? Cel mai spectaculos musical produs vreodată în România, cea mai frumoasă poveste despre iubire, relații, prietenie, cu o distribuție sonoră ( Loredana Groza, Bianca Purcărea, Anca Țurcașiu, Anca Sigartău, Aurelian Temișan, Ernest Fazekas, Adrian Nour, Silviu Mircescu) și o desfășurare de forțe impresionantă.

Pentru că poate fi și un cadou inspirat de Sărbători, să știți că biletele sunt disponibile pe https://www.iabilet.ro/bilete-craiova-mamma-mia-pur-si-simplu-irezistibil-36929/. Toți cei care vor să afle mai multe detalii despre spectacol pot intra pe mammamiathemusical.ro.

Revin cu impresii după Crăciun :)

Musicalul MAMMA MIA! a fost urmărit de 60 de milioane de oameni din 50 de țări. A fost lansat în 1999 la Londra, în West End și apoi în Statele Unite ale Americii, pe Broadway. Dramaturga Catherine Johnson și producătoarea Judy Craymer au creat acest spectacol inspirându-se din cântecele compuse de Benny Anderson și Bjorn Ulvaeus, foști membri ai formației ABBA. Titlul musicalului este hitul grupului din anul 1975, melodia „Mamma Mia”. Musicalul a întrecut producțiile originale pe Broadway, de la „The Sound of Music”, „The King and I” și până la „Damn yankees”, cu 1.500 de reprezentații. A devenit al 8-lea cel mai longeviv musical de pe Broadway și al 9-lea cel mai longeviv show din toate timpurile, cu 5.124 de reprezentații. În orice zi au loc cel puțin 7 show-uri „MAMMA MIA!”, în jurul lumii.

Datorită succesului înregistrat, povestea a fost adaptată pentru marele ecran în 2008, cu actorii Meryl Streep, Amanda Seyfried, Pierce Brosnan, Colin Firth și Stellan Skarsgård în rolurile principale, iar în 2018 a fost lansat și al doilea film Mamma Mia 2.

Ace și opiu: Universul este cubic

În întunericul sălii se distinge cubul. Dispus cu una dintre muchii în sus, încă inert. Apoi începe spectacolul și cubul e impregnat de lumină, proiecții. În interiorul lui își face cuib întreg spectacolul. Uneori se învârte, iar personajele își caută centrul de gravitație. Devine, pe rând, cameră de hotel, studio de înregistrări, cabinet de hipnoză, cer, colț de Paris, stradă aglomerată a New York-ului. Înăuntrul său, un carismatic Robert se luptă cu o inimă frântă. În paralel, Miles Davis se luptă cu propria-i deziluzie din dragoste și, mai apoi, cu dependența de droguri. Un Jean Cocteau împrietenit cu opiul, suspendat în aer, își scrie din cer scrisoarea către americani. Totul este, de fapt, într-o stare de suspendare profundă în interiorul cubului, locul unde fiecare își înfruntă sinele.

Poetic, hipnotizant de la un capăt la altul, legând pământul de cer și teatrul de film într-un experiment care – pentru mine, cel puțin – nu este nici una, nici alta, ci o întâlnire specială cu un fel unic și penetrant de a crea. Un experiment transformat într-o experiență a fascinației depline, o experiență care ne vorbește despre darul neprețuit de a simți, chiar și când uneori darul atârnă greu, și despre forța de pe care ne-o dă un astfel de dar, transformându-ne în creatori.

Ace și opiu nu este un spectacol, ci o însușire a acestui dar, iar Robert Lepage este un creator. Unul desăvârșit.

Spectacol itinerant: Visul unei amiezi de aprilie pe străzile Craiovei

Sunt un om destul de zgârcit cu laudele, însă un spectacol ce reușește să creeze bucurie merită toată aprecierea. Am asistat, la această ediție a Festivalului Shakespeare, la cea dintâi experiență provocată de un spectacol de teatru itinerant și a fost chiar o bucurie. Trăită și mai mult prin bucuria lor, a celor care au devenit actori în piesa „Visul unei nopți de vară” a lui Philip Parr, mulți dintre ei studenți și mulți dintre ei oameni fără legătură cu scena, care s-au angrenat în proiectul propus de Compania Parabola și Compania Teatrulescu cu entuziasm și curaj. Nu e deloc ușor să faci teatru când nu faci teatru. Și cu atât mai greu este să joci într-un spectacol a cărui scenă este orașul.

Recunosc că am plecat să văd acest spectacol cu așteptări temperate de gândul că voi întâlni câțiva amatori stingheri și mi-am impus să privesc cu indulgență această încercare, cu atât mai mult cu cât spectacolul a fost pregătit într-un timp destul de scurt. Și iată-mă uimită de naturalețe, de curaj, de energie și de neașteptat. Nu cred că voi uita curând imaginea armatei de spiriduși care tropăia pe străzi, spectacolul care se derula în timpul așteptatului la semafor și care distrăgea șoferii, momentele muzicale de-a dreptul spectaculoase din holul Universității și de pe una din străduțele centrului vechi, șampania servită pe Lipscani, locurile alese atât de inspirat și exploatarea la maximum a unei Craiove mai ofertante decât ați putea ghici.

A fost o bucurie să văd cum colțuri mai puțin știute ale urbei noastre au prins viață și cum farmecul lor a fost descoperit atât de craioveni, cât și de oameni veniți de peste granițe. Pădurea împăienjenită de vrăji și spiriduși s-a dezvăluit în spatele unor blocuri din miezul orașului, un loc care îmi păstrează încă amintirile de copilă rebelă din liceu și facultate și a cărui frumusețe a căpătat o altă noimă când în copaci, pe bănci și pe statuete s-au așezat făpturile fermecate ale lui Shakespeare. Iar printre șușotelile celor prezenți distingeam mirările câtorva care nu fuseseră niciodată aici. Sau câțiva metri mai încolo, unde ne purta următoarea scenă.

Viziunea celor două companii de teatru ne-a condus prin unghere ale centrului vechi prin care unii dintre noi nu au trecut niciodată și au reușit, întocmai ca floarea vrăjită a lui Oberon, să ne deschidă ochii către un frumos pe care mulți nu l-ar fi văzut altfel. Vraja lui Philip Parr a funcționat, iar dezmeticiți din Visul unei amiezi de aprilie, străzile și ungherele Craiovei sunt și acum mai fermecătoare decât le-am fi văzut înainte. Felicitări sincere tuturor celor care au pus umărul la acest spectacol.

Material apărut și pe SMART Craiova.

autorul, o piesă-confruntare

Sala Studio a Teatrului Național „Marin Sorescu” este, de ceva vreme, un cocon al pieselor contemporane produse de instituția craioveană, unde se nasc și evoluează cele mai îndrăznețe proiecte ale sale. Într-un spațiu limitat, unde reacțiile și emoțiile personale aproape că se confundă cu cele ale omului de lângă și, mergând mai departe, cu cele ale actorului care îți livrează, fără menajamente, mesaje puternice, pe alocuri tranșante, ne întâlnim în această stagiune cu Autorul, de Tim Crouch. O piesă care nu îți permite să te așezi comod pe scaun și să te afunzi într-o caldă moleșeală a entertaiment-ului facil, pentru că nu e un spectacol menit să destindă și să detașeze.

Autorul e un spectacol-confruntare, ce pune spectatorul față în față cu alți spectatori, care transformă spectatorii în personaje și personajele în spectatori și retrasează limitele confortabile cu care ne obișnuiesc montările clasice. O piesă despre o piesă, un autor despre personaje, dar mai mult despre oameni, despre umanitate, despre ororile unei lumi în care fiecare dintre noi e autor și personaj la rându-i.

Lui Bobi Pricop îi reușește și de această dată experimentul. Aflat la al treilea spectacol regizat în sala I.D. Sîrbu, Bobi devine deja un favorit al teatrului și un favorit al meu. Construiește isteț, curajos, mesajele sale au forță, distribuția e bine aleasă. Ioana Manciu, văzută și în Iluzii, are o un extraordinar talent de a crea empatie și este, cred, una dintre cele mai expresive tinere actrițe ale teatrului nostru. Deși nu pot să neg că se potrivește excelent în piesele contemporane din sala mică, m-aș bucura să o văd curând și pe scena mare.

Autorul este o piesă-rezervor, care nici nu începe când intri în sală și nici nu se sfârșește când o părăsești. Și pe care o poți revedea oricând fără să o găsești la fel.

afrim la craiova: dacă am gândi cu voce tare

în facultate, îi urmăream îndeaproape activitatea pe contul de pe o rețea de socializare (ghici) și rămâneam aproape mereu fascinată după ce vizionam frânturi din spectacolele lui pe youtube. fascinată de un vizual unic și de o estetică de teatru atipică, una care îmi amintea de estetica urâtului despre care învățam la literatură în liceu. afrim e un nume și un spectacol de afrim e ca o carte cu autograf, are din start un avantaj. afrim e la modă și e la modă pentru că teatrul lui e despre ce e la modă. ok, avem o generație matură care încă vine la teatru în costum și care își face, de multe ori, abonament, dar încă învață să lase garda conservatorismului jos, încă pune mâna la gură când aude „pizdă” și încă dă din cap când vede nuditate pe scenă. nu poți să îi condamni, dar arta nu e echivalentă cu clasicii și societatea în care trăim nu e atât de plină de bun simț ca în 1900. așa că da, vom tot auzi „pizdă” și „căcat”, vom tot vedea sex, homosexuali și prostituate și va trebui să ne obișnuim cu „modernismele” astea care uneori par prea, pentru că nu sunt prea. parcă teatrul se voia o oglindă a epocii. ei bine, uitați-vă în jur. epoca noastră are de toate, așa că nu știu de ce am fi surprinși că se scriu și se fac piese cu de toate. suntem o shaorma existențială, hai să ne împăcăm cu asta.

și după introducerea asta mai mare decât impresiile care au să urmeze (dar care este, de fapt, iceberg-ul de sub apă), câteva cuvinte despre piesa montată la teatrul național din craiova. recunosc că prima jumătate mi s-a părut ușor fadă. deși apreciam unele momente scenice și câteva artificii savuroase pe ici pe colo (precum copilul-boxă sau „însuflețirea” taxiului prin covrig – vedeți piesa și veți înțelege), mi-a fost destul de greu să rămân conectată la firul poveștilor pe tot parcursul acestei părți. poate și pentru că nu e tocmai ușor să suporți atâtea drame personale, în ciuda coloristicii vesele a canapelelor care le adăpostesc particularitățile și care devin, în mod creativ, universuri în miniatură în care se ciocnesc în fel și chip destine umane. a doua parte mi s-a părut mai însuflețită, însă mare parte a redresării cred că se datorează și precipitării poveștii, căci textul devine mai emoțional și implicarea crește progresiv până la final când uitasem deja de sentimentul cam searbăd al așteptării de până la mijlocul spectacolului. în ceea ce privește personajele, e cert că favoritul publicului a fost gay-ul interpretat de george albert costea, care își dovedește, încă o dată, ludicitatea și maleabilitatea (atât fizic, cât și artistic), dar și prostituata și taximetristul (romanița ionescu și marian politic) au colorat cu simpatie o poveste pretty woman, iar tamara popescu și constantin cicort, în rolul bătrânilor, au reușit să nască nu doar zâmbete, dar și căldură. totuși, iulia colan a purtat greul, un „atlas” feminin convingător cu drama și oboseala cronică a unei existențe măcinate de rutină bine conturate în expresia artistică a personajului.

„dacă am gândi cu voce tare” ne spune niște lucruri despre oameni cărora le e frică să facă ce spune titlul și despre cum ar fi dacă, totuși, ar face-o. deloc întâmplătoare (și foarte frumoasă) alegerea regizorului de a le da personajelor numele reale ale actorilor.

de văzut. de gândit cu voce tare.