RADIO: Vocea incomodă a adevărului

de Anda

Cu noul spectacol regizat de Bobi Pricop, al patrulea montat la Teatrul “Marin Sorescu” şi primul gândit pentru scena mare, Naţionalul craiovean atinge culmea stagiunii curente până în acest moment, încheind anul în forţă. Este încă devreme să ne pronunţăm, căci mai avem câteva premiere de aşteptat şi în 2020, dar “Radio” este, cu siguranţă, unul dintre cele mai solide spectacole de văzut la Craiova din ultima perioadă.

În America anilor 80, îl întâlnim pe Barry Champlain, interpretat de Sorin Leoveanu, protagonistul unui talk-show radio numit Night Talk. Tăios şi rece, Barry Champlain trezeşte în mintea spectatorului amintirea unui Andrei Gheorghe, cel mai la îndemână reper care uneşte textul lui Eric Bogosian cu realitatea imediată.

Leoveanu e în elementul său, alunecă prin replici cu o lejeritate aproape ireală, stăpâneşte discursul limpede şi proaspăt al spontaneităţii, atât de greu de reprodus într-un astfel de rol. Sunt admirabile detalii precum micile pauze voite, aproape insesizabile, dar necesare, acele minuscule ezitări care redau naturaleţea vorbirii.

Lângă studioul de unde emite radioul lui Barry, regăsim, în miniatură, o lume vie. La cafeneaua Bobby’s, denumită astfel deloc întâmplător, dacă avem în vedere cine semnează regia spectacolului. Clienţii intră şi ies, unul citeşte, altul priveşte în gol, două femei povestesc, un travestit se înghesuie într-un colţ, apoi găseşte un partener de poveşti într-o femeie în vârstă, cu chip trist. Se perindă oameni diferiţi, toţi purtători de poveşti, toţi parte din lumea pe care Barry Champlain o disecă ajutându-se doar de microfonul său, toţi parte dintre ascultătorii la care vocea lui Barry ajunge pentru a le aminti cine sunt şi cine suntem.

Scenografia este semnată de Nikola Toromanov, a cărui provocare a fost să găsească balansul ideal între monotonia unui spaţiu pasiv, cel al studioului în care un om doar vorbeşte la un microfon, şi scenele de fundal, care să ofere dinamism, dar să nu distragă prea mult. Aşadar, deşi poţi avea impresia că spaţiul cafenelei este folosit prea puţin, el are, de fapt, doar marele rol de a echilibra şi reuşeşte să facă asta foarte bine, la fel ca şi camera de producţie. Foarte bine alese şi costumele personajelor, în tonul decadei în care se desfăşoară povestea.

Muzica live asigurată de Eduard Gabia, o alegere interesantă şi inspirată, per total, este, totuşi, deranjantă la debutul piesei, când acoperă replicile personajelor, îndeosebi pe cele ale Romaniţei Ionescu, şi, în loc de a ajuta la crearea ambianţei, o disturbă pentru câteva minute, fiind puţin prea puternică şi afectând concentrarea asupra textului.După ce te obişnuieşti cu fundalul sonor, devine mai uşor să îl laşi, cu adevărat, în fundal.

Radio este un spectacol de două ore care, fără câteva intruziuni mai importante, ar fi putut fi un one-man show solid şi suficient. Două ore fără niciun exces regizoral, în care până şi celelalte personaje sunt construite să existe în penumbră, să se confunde pe alocuri cu recuzita, să se cufunde în discreţia luminilor palide şi a lipsei de replici pentru a potenţa vocea din faţa microfonului, dar, totodată, persistă în peisaj pentru a menţine legătura cu viaţa, cu lumea care pulsează dincolo de acel microfon, cu oamenii care trăiesc, gândesc, ascultă, simt, alunecă prin timp.

Unii îl iubesc pe Barry, alţii îl dispreţuiesc sau îl contestă, dar nimeni nu îi rezistă, pentru că vocea adevărului e incomodă, dar imposibil de evitat.

Ai putea spune că nu se întâmplă nimic în această poveste montată pe scena mare a Naţionalului craiovean. Că un om vorbeşte cu nişte ascultători care sună să îşi audă vocea şi să schimbe câteva cuvinte cu cel care le ţine de urât în miezul nopţilor, când gândurile devin insuportabile. Din când în când, Barry mai schimbă o vorbă cu colegii de la producţie (Romaniţa Ionescu şi Cătălin Vieru) sau cu şeful pe care îl sfidează cu nonconformism (Marian Politic). Apoi apare personajul care distorsionează calmul tranşant al poveştii, stridenţa necesară, entuziasmul exacerbat al vieţii care ia în râs viaţa, al superficialului care atacă profunzimile ca să poată face suportabilă existenţa. Vlad Udrescu reuşeşte să atragă toată lumina reflectoarelor pentru cele circa 20 de minute în care îi devine tovarăş de platou moderatorului idolatrizat. La polul opus faţă de adâncimea personajului întruchipat de Leoveanu, Vlad inundă cu haz radioul, scena, spectacolul. Leoveanu îi predă ştafeta pentru câteva momente, cu binecuvântarea lui Bobi Pricop, care aruncă, astfel, pata de culoare pe un tablou cenuşiu şi le oferă spectatorilor o gură de aer după ce îi prăvăleşte în tenebrele propriilor angoase şi singurătăţi.

Apoi, după reîntoarcerea la tenebre, mai apăsat de ele ca înainte, Barry tace prelung, apoi ne aminteşte că “ăştia suntem”.