COCHILIA

Aici stă Anda. Daca aveţi noroi pe pantofi, descălţaţi-vă când intraţi.

Ace și opiu: Universul este cubic

În întunericul sălii se distinge cubul. Dispus cu una dintre muchii în sus, încă inert. Apoi începe spectacolul și cubul e impregnat de lumină, proiecții. În interiorul lui își face cuib întreg spectacolul. Uneori se învârte, iar personajele își caută centrul de gravitație. Devine, pe rând, cameră de hotel, studio de înregistrări, cabinet de hipnoză, cer, colț de Paris, stradă aglomerată a New York-ului. Înăuntrul său, un carismatic Robert se luptă cu o inimă frântă. În paralel, Miles Davis se luptă cu propria-i deziluzie din dragoste și, mai apoi, cu dependența de droguri. Un Jean Cocteau împrietenit cu opiul, suspendat în aer, își scrie din cer scrisoarea către americani. Totul este, de fapt, într-o stare de suspendare profundă în interiorul cubului, locul unde fiecare își înfruntă sinele.

Poetic, hipnotizant de la un capăt la altul, legând pământul de cer și teatrul de film într-un experiment care – pentru mine, cel puțin – nu este nici una, nici alta, ci o întâlnire specială cu un fel unic și penetrant de a crea. Un experiment transformat într-o experiență a fascinației depline, o experiență care ne vorbește despre darul neprețuit de a simți, chiar și când uneori darul atârnă greu, și despre forța de pe care ne-o dă un astfel de dar, transformându-ne în creatori.

Ace și opiu nu este un spectacol, ci o însușire a acestui dar, iar Robert Lepage este un creator. Unul desăvârșit.

Reclame

Măsura lui Donellan

Spectacolul adus de Teatrul Pushkin din Moscova, în colaborare cu compania Cheek by Jowl din Londra, în regia lui Declan Donellan, este un exemplu concludent de teatru făcut bine. Redus la esență, simplu, curat, cu o mise-en-scene minimală, dar semnificativă și de efect.

Trei cuburi mari roșii și o mână de actori grupați din care se desprind, scenă după scenă, într-o scurtă fugă, figurile proeminente ale momentului în cauză, sunt premisa reușitei.

Jocul actoricesc curge firesc fără a fi încărcat de artificii fără rost. Totul se simte la locul său, nimic nu pare în plus.

Piesa lui Donellan a venit cu un suflu diferit, mai aproape de clasic, însă trecând cu eleganță către contemporan. Neostentativă și neforțată, pentru a ne aminti să nu pierdem din vedere ce înseamnă uneori a fi suficient. Ce este suficient pentru ca un spectacol să fie bun. Să fie puternic. Ce este suficient pentru ca un actor să își facă treaba și ce este suficient pentru ca spectatorul să înțeleagă. Poate fi o lecție despre ce are și nu are rost, mai ales într-o vreme în care unii regizori se tem sau cred, pur și simplu, că vocea lor nu se poate distinge decât prin stridență.

Foto: https://www.facebook.com/pg/shakespearefestivalcraiova/photos/?tab=album&album_id=2044000715851735

Dreptul de a nu aprecia un spectacol, fie și un spectacol de festival

În plin festival internațional Shakespeare, citesc un articol al cărui titlu este „Vă rog să nu mai aplaudați în picioare absolut totul”. Se întâmplă chiar după ce am văzut un spectacol care nu mi-a atins corzile sensibile și la care mi-am rezervat dreptul să rămân așezată pe scaun în timp ce toată sala se ridicase. Nu mi se întâmplă de multe ori să fac asta, recunosc că mă ridic și eu de multe ori deși piesa nu trece limita către excepțional, pentru că iubesc teatrul și apreciez actorii dincolo de cât de bun sau slab e un anumit spectacol. Însă sunt de acord că există o problemă. Când oamenii nu se mai ridică de pe scaune, deși aplaudă, ai încurcat-o, nene. Nu slab, ci dezastruos trebuie să fie un spectacol care să primească asemenea feedback. Cam aici am ajuns.

La festivaluri, indiferent de piesă și de cârcotelile pe care le mai aud în jur, toți, absolut toți oamenii sunt în picioare la final. La Poveștile africane ale lui Shakespeare am stat lângă o doamnă care a criticat tot timpul regizorul și piesa. La final, s-a ridicat frumos și a aplaudat alături de ceilalți. Vă asigur că nu era singura care nu a gustat viziunea și s-a supus unui „standing ovation” fără cea mai mică ezitare.

Dar pe mine nu Warlikowski m-a convins să rămân pe scaun, ci teatrul Yamanote al japonezilor cu a sa Furtună.

Înțeleg că sunt multe maniere de a face teatru și cred că pot spune că sunt un om care a văzut destul teatru la viața sa pentru a nu vorbi pe lângă subiect. Nu sunt conservatoare defel, ba chiar apreciez experimentalul când cred că-i făcut mișto. Dar nu cred că-i om pe lumea asta care să fi plecat mulțumit de la toate piesele pe care le-a văzut. Și nu cred că dacă o piesă e selecționată într-un festival internațional aclamat nu ai dreptul să o displaci. Îmi amintesc cum mi-a displăcut complet, acum câțiva ani buni, Hamletul Monicăi Pecikiewicz. Și iată că am întâlnit și la această ediție un spectacol căruia nu i-am găsit suficiente argumente pro, deși recunosc că îmi plăcuse debutul și că au fost niște momente care mi-au părut drăguțe.

Am înțeles accentul pus pe mișcarea corpului și mi-a părut interesant, chiar estetic pe alocuri. Dar felul în care a fost folosită muzica nu mi-a părut tocmai inspirat, iar după ce am simțit alunecarea către caricatural, prea repede am simțit că piesa a rămas țintuită acolo. În plus, aluziile sexuale cu care nu am nimic împotrivă de obicei mi-au părut, de această dată, exercitate cu un soi de prost gust cu care nu țin minte să mă fi întâlnit cu alte ocazii. Verdictul final? Nu-mi-a-plă-cut.

Bineînțeles că impresia mea a născut polemici cu prietenii teatrofili la berea de după și sunt convinsă că are resurse să nască suficiente altele. Însă ideea nu este să facem un tabel cu argumente pro și contra și să vedem cine va câștiga, căci nu despre asta e vorba. Oamenii sunt diferiți și gustă diferit un lucru sau altul. Și nu e nici despre a cunoaște sau nu domeniul. Nicidecum. E despre dreptul fiecăruia de a avea o perspectivă.

Revenind la ce spuneam la început, începe să mă amuze cum de la finalul FIECĂREI PIESE din festival TOȚI aplaudă în picioare minute în șir. Ce frumoasă ar fi această deplină armonie și cu alte ocazii.

Material apărut și aici: http://www.smartcraiova.ro/2018/05/04/dreptul-de-a-nu-aprecia-un-spectacol-fie-si-un-spectacol-de-festival/

Spectacol itinerant: Visul unei amiezi de aprilie pe străzile Craiovei

Sunt un om destul de zgârcit cu laudele, însă un spectacol ce reușește să creeze bucurie merită toată aprecierea. Am asistat, la această ediție a Festivalului Shakespeare, la cea dintâi experiență provocată de un spectacol de teatru itinerant și a fost chiar o bucurie. Trăită și mai mult prin bucuria lor, a celor care au devenit actori în piesa „Visul unei nopți de vară” a lui Philip Parr, mulți dintre ei studenți și mulți dintre ei oameni fără legătură cu scena, care s-au angrenat în proiectul propus de Compania Parabola și Compania Teatrulescu cu entuziasm și curaj. Nu e deloc ușor să faci teatru când nu faci teatru. Și cu atât mai greu este să joci într-un spectacol a cărui scenă este orașul.

Recunosc că am plecat să văd acest spectacol cu așteptări temperate de gândul că voi întâlni câțiva amatori stingheri și mi-am impus să privesc cu indulgență această încercare, cu atât mai mult cu cât spectacolul a fost pregătit într-un timp destul de scurt. Și iată-mă uimită de naturalețe, de curaj, de energie și de neașteptat. Nu cred că voi uita curând imaginea armatei de spiriduși care tropăia pe străzi, spectacolul care se derula în timpul așteptatului la semafor și care distrăgea șoferii, momentele muzicale de-a dreptul spectaculoase din holul Universității și de pe una din străduțele centrului vechi, șampania servită pe Lipscani, locurile alese atât de inspirat și exploatarea la maximum a unei Craiove mai ofertante decât ați putea ghici.

A fost o bucurie să văd cum colțuri mai puțin știute ale urbei noastre au prins viață și cum farmecul lor a fost descoperit atât de craioveni, cât și de oameni veniți de peste granițe. Pădurea împăienjenită de vrăji și spiriduși s-a dezvăluit în spatele unor blocuri din miezul orașului, un loc care îmi păstrează încă amintirile de copilă rebelă din liceu și facultate și a cărui frumusețe a căpătat o altă noimă când în copaci, pe bănci și pe statuete s-au așezat făpturile fermecate ale lui Shakespeare. Iar printre șușotelile celor prezenți distingeam mirările câtorva care nu fuseseră niciodată aici. Sau câțiva metri mai încolo, unde ne purta următoarea scenă.

Viziunea celor două companii de teatru ne-a condus prin unghere ale centrului vechi prin care unii dintre noi nu au trecut niciodată și au reușit, întocmai ca floarea vrăjită a lui Oberon, să ne deschidă ochii către un frumos pe care mulți nu l-ar fi văzut altfel. Vraja lui Philip Parr a funcționat, iar dezmeticiți din Visul unei amiezi de aprilie, străzile și ungherele Craiovei sunt și acum mai fermecătoare decât le-am fi văzut înainte. Felicitări sincere tuturor celor care au pus umărul la acest spectacol.

Material apărut și pe SMART Craiova.

Spectacol-maraton despre un Shakespeare negru

„Poveștile africane ale lui Shakespeare” au deschis a XI-a ediție a Festivalului Internațional Shakespeare Craiova cu 310 minute de teatru contemporan în regia polonezului Krzysztof Warlikowski. O avântare ambițioasă într-un întuneric adânc, printr-un spectacol-maraton în care intertextualitatea și sincretismul transformă poveștile unora dintre cei mai iluștri eroi shakespearieni într-o poveste nouă și fascinantă prin insolitul ei, dar și potențial insuportabilă.

Sub reflector se dezvăluie o lume decadentă, în care se amestecă cioburi din Othello, Shylock și Regele Lear. Mozaicul se articulează, însă, într-un tablou adesea greu de înghițit. Totul pare în mod definitiv viciat.  „Negrul Shakespeare” pe care l-am întâlnit aseară nu are nicio legătură cu africanele povești din titlu, ci cu decadența aceea esențială, inerentă destinului uman, pe care apasă Warlikowski de la un capăt la altul.

Dificil pentru un spectator, fie chiar teatrofil, să digere un astfel de spectacol, nu atât din pricina duratei, cât mai degrabă a complexității care o face greu comprehensibilă și a motivelor abordate. E genul de spectacol după care sunt mari șanse să te duci acasă și să începi să citești ca să încerci să pătrunzi în mintea celui care l-a creat, să împrumuți ceva din viziunea lui pentru a o clarifica pe a ta. Iar apoi ar trebui să citești „Summertime”, cartea scriitorului sud-african J.M. Coetzee, din prisma căreia este construit, se pare spectacolul și care vine să explice și titlul. Poți, de asemenea, să bâjbâi cu grație printre frânturi de sens sau te poți lăsa purtat de valul de snobism atât de ademenitor pentru mulți.

Pe lângă textul dificil și construcția atipică, polonezul vine cu o serie de lucruri care nu fac deloc ușoară digestia, pe care le-ar descrie cel mai bine sensul cuvântului englezesc „disturbing”. Pornografie, abuz, monologuri care frizează disperarea, anxietate, violență într-un interval de 5 ore în totul pare scurs de orice scânteie de lumină. Pulsează doar mizeria, deznădejdea, destrămarea inevitabilă. Până la samba.

Ce mi-a atras în mod special atenția a fost orientarea momentelor de forță din spectacol către monologurile feminine, deși figurile centrale ale poveștilor erau cele masculine mai sus amintite.

„Poveștile africane” ale lui Warlikowski e o piesă greu de suportat, dar și o experiență teatrală cu care nu te întâlnești prea des și pe care ar fi înțelept să ai răbdarea și deschiderea să o trăiești. În măsura în care reușești să o accepți.

Material apărut și pe  SMART Craiova. 

Pierdut umanitate. Se declară nulă.

Mi se întâmplă tot mai des să mă gândesc înainte să adorm la ce se întâmplă cu noi și uneori mi-e greu să cred că nu e doar un vis urât. O fi vreo criză existențială, o frământare specifică maturității, cert e că nu prea mai pot ignora cu seninătate ce se petrece în jur, fie că sunt lucruri la care sunt doar martor, fie că sunt lucruri la care sunt părtașă și pentru care mă învinovățesc, deși știu că multe dintre ele vor rămâne la fel pentru că sunt și eu, ca toți ceilalți, parte din același angrenaj distrugător al „umanității”. Și nu doar că există un cuvânt care ne descrie, dar este unul atât de puternic valorizat… Suntem umani, ceea ce e bine. E chiar foarte bine. Numai că nu e.

Suntem umani, așa că umplem oceanele de plastic pentru că plasticul e ieftin și pentru că primim un pai la băutura aia care poate fi băută și fără, pentru că primim tot ce cumpărăm în pungi și ambalaje de plastic pentru că plasticul e ieftin și pentru că e simplu să întinzi mâna și să iei ceva care ți se oferă gratis, de multe ori, fără să îți pui întrebări și fără să te opui, nu avem timp de așa ceva. Suntem prea ocupați, iar timpul înseamnă bani, plasticul înseamnă bani, monoglutamatul de sodiu înseamnă bani, produsele modificate genetic înseamnă bani, totul înseamnă bani. Și fiecare, de la corporațiile alea pe care le mai arătăm cu degetul din când în când până la cei mai mărunți, care sunt înghițiți de ele, suntem parte din toată treaba asta care omoară ființe și care ne omoară pe noi înșine. Și suntem atât de speciali încât aruncăm gunoaie pe jos și ne omorâm frați, surori, părinți, neveste. O să sune foarte melodramatic, dar, în fond, suntem o rasă profund criminală și sinucigașă. Că (ne) omorâm încet, cu produse cu aditivi și tot felul de drăcii care hrănesc cancere, că ne omorâm între noi cu pietre, cum încă se mai întâmplă în unele locuri din lume, sau cu arme, pentru că unii sunt mai „civilizați” decât alții, că ne omorâm cu centrale atomice și cu industrii poluante și cu tehnologii deștepte care schimbă clima planetei… rezultatul e același. Ne omorâm. Și ce e mai rău e că omorâm niște ființe care nu au nimic de-a face cu „umanitatea” și care nu au ce face decât să rămână captive într-un univers al supremației homo sapiens, ființa inteligentă care și folosește calitățile superioare pentru a distruge. Din lăcomie. Și egoism. Din foame de bani sau de putere.

Și mă întreb cum putem trăi cu asta, conștienți fiind.

„O intervenție”, un spectacol despre adevăr și curajul de a-l accepta

Uneori se întâmplă ca oamenii să își găsească printre semeni oglinzi. Unii fug cât pot, alții rămân pironiți în fața oglinzilor și își asumă imaginea pe care o văd, își asumă propria existență, cu tot cu slăbiciuni, defecte, temeri, dureri și erori. Cam despre asta e vorba în piesa lui Mike Bartlett, „O Intervenție”, montată de Radu Iacoban la Teatrul ACT din București, cu Ana Ularu și Lucian Iftime. Un spectacol intens pe care craiovenii au avut șansa de a-l viziona în ultima joi a lunii ianuarie grație parteneriatului dintre Teatrul Colibri și ACT.

Pornind de la un pretext social-politic, intervenția militară a țării lor în Orientul Mijlociu, și diferențele de opinii pe marginea subiectului dintre un El și o Ea, buni prieteni legați de afinități intelectuale, povestea se articulează prin dialoguri realiste, care dau un sentiment de firesc spectatorului contemporan, deși în câteva rânduri textul pare tradus mult prea ad literam din engleză, ceea ce face schimbul de replici să sune ușor livresc și bizar. Însă pe măsură ce firul narativ avansează și se rostogolește într-un ghem tot mai mare, livrescul rămâne în urmă, iar tabloul psihologic al personajelor devine tot mai transparent. Doi oameni legați de o prietenie autentică, doi oameni-oglinzi care se cunosc unul pe altul mai bine decât fiecare pe sine însuși, se mint din teamă de a îmbrățișa tocmai adevărul care i-a unit în primul rând.

Ea, o alcoolică inteligentă și pătimașă, care simte că își pierde cel mai bun prieten din cauza unei iubite (Hanna) care nu i se potrivește, dar care nu recunoaște că ar fi o problemă. El, temperat și aparent mai echilibrat, căutând în relația simplă cu Hanna un confort emoțional care să îl detașeze de adevărul insuportabil. Hanna nu îi amintește de ororile războiului, în timp ce Ea îl face să se gândească mereu la prietenul său de acolo, pe care nu l-a mai căutat după ce au început atrocitățile. Hanna îl face fericit, spune el. De fapt, Hanna îl face să nu se gândească. Hanna este întruchiparea nepăsării ca tratament al insuportabilului. Însă e un tratament care nu vindecă, astfel că soluția rămâne întoarcerea la oglindă, la Ea, într-o scenă de final fără cusur, în care nu e exclus să ai o lacrimă în colțul ochiului fără să știi dacă e de râs sau plâns.

Deși reușita spectacolului stă sub auspiciile unui text foarte bun, în montarea lui Iacoban forța vie este Ana Ularu, care creează un personaj cu o putere empatică extraordinară, un personaj deopotrivă comic și tragic, un personaj pe care ajungi să îl îndrăgești din toată inima și pe care îl iei cu tine când pleci de la teatru, cu sentimentul că ai descoperit un prieten bun și cu recunoștință pentru toți cei care și-au adus contribuția în construirea unei astfel de piese.

Material apărut și  aici: http://www.smartcraiova.ro/2018/01/26/o-interventie-un-spectacol-despre-adevar-si-curajul-de-a-l-accepta/

autorul, o piesă-confruntare

Sala Studio a Teatrului Național „Marin Sorescu” este, de ceva vreme, un cocon al pieselor contemporane produse de instituția craioveană, unde se nasc și evoluează cele mai îndrăznețe proiecte ale sale. Într-un spațiu limitat, unde reacțiile și emoțiile personale aproape că se confundă cu cele ale omului de lângă și, mergând mai departe, cu cele ale actorului care îți livrează, fără menajamente, mesaje puternice, pe alocuri tranșante, ne întâlnim în această stagiune cu Autorul, de Tim Crouch. O piesă care nu îți permite să te așezi comod pe scaun și să te afunzi într-o caldă moleșeală a entertaiment-ului facil, pentru că nu e un spectacol menit să destindă și să detașeze.

Autorul e un spectacol-confruntare, ce pune spectatorul față în față cu alți spectatori, care transformă spectatorii în personaje și personajele în spectatori și retrasează limitele confortabile cu care ne obișnuiesc montările clasice. O piesă despre o piesă, un autor despre personaje, dar mai mult despre oameni, despre umanitate, despre ororile unei lumi în care fiecare dintre noi e autor și personaj la rându-i.

Lui Bobi Pricop îi reușește și de această dată experimentul. Aflat la al treilea spectacol regizat în sala I.D. Sîrbu, Bobi devine deja un favorit al teatrului și un favorit al meu. Construiește isteț, curajos, mesajele sale au forță, distribuția e bine aleasă. Ioana Manciu, văzută și în Iluzii, are o un extraordinar talent de a crea empatie și este, cred, una dintre cele mai expresive tinere actrițe ale teatrului nostru. Deși nu pot să neg că se potrivește excelent în piesele contemporane din sala mică, m-aș bucura să o văd curând și pe scena mare.

Autorul este o piesă-rezervor, care nici nu începe când intri în sală și nici nu se sfârșește când o părăsești. Și pe care o poți revedea oricând fără să o găsești la fel.

Despre o mică unire

Suntem în anul Centenarului. În decembrie, vom sărbători 100 de ani de la unirea care a redefinit nu doar granițele fizice, dar și pe cele spirituale ale acestei națiuni și a fiecăruia dintre români. Însă ce s-a întâmplat acum 100 de ani era prevestit încă din 1859, prin Unirea Principatelor Române.

24 ianuarie 1859 a fost un preambul al regăsirii locului nostru în filele istoriei. Un moment zero, care a insuflat încredere și speranță în inimile celor care visau la cuvinte pe care acum, la un secol după ce ne-am aflat locul, se cuvine să le cinstim mai mult ca niciodată, cuvinte precum „împreună” sau „unire”. Astăzi avem tendința să uităm puterea pe care o au acestea, uităm că doar uniți putem spera la schimbările pe care ni le dorim. Este o credință și o convingere veche, dar mereu actuală, despre care vorbea, în proclamația sa după alegerea ca domn al Moldovei, însuși Alexandru Ioan Cuza: Pentru ca aceste mari reforme să aibă drept rezultat fericirea obștească, noi sfătuim și îndemnăm pe toți compatrioții noștri de orice stare și condiție ca să uite dezbinările și urile trecute. Numai pacea dintre noi, numai iubirea dintre fiii aceleiași țări și aceleiași nații, numai o deplină armonie între toate clasele societății, întrunind așa toate puterile, poate să ne întărască”.

România anului 2018 are încă multe tare, unele rămase din vremuri strămoșești. Dar un mare neajuns al nostru este că nu am învățat, până acum, că nu putem progresa decât prin luptă și voință. Momentele istorice punctuale, fie ele cât de grandioase, își pierd relevanța dacă nu rămânem în luptă, dacă nu purtăm un război de gherilă împotriva celor nedrepte.

Mihail Kogălniceanu, în discursul său cu prilejul alegerii lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Moldovei, spunea așa: „Împacă patimile şi urile dintre noi şi reintrodu în mijlocul nostru strămoşească frăţie.” Mi-ar plăcea să reînvățăm să fim frați. Am rămas în minte cu un mesaj al lui Alexandru Ioan Cuza, din Proclamația Unirii către națiune, din 1861. „Vă iubiţi Patria, veţi şti a o întări.” De-ar fi așa.

Vin si fantezie – prima degustare (Branzeturi cum se cuVin)

La a saisprezecea intalnire din seria „Branzeturi cum se cuVin” reusesc si eu, in sfarsit, sa imi fac aparitia, in tovarasia unor oameni dragi, ca sa gaseasca mai usor drumul spre inima licoarea in cauza. Pentru mine a fost prima degustare de vin, asa ca m-am simtit un pic prea novice printre deja cunoscatorii membri ai blogosferei locale, dar si privilegiata in nestiinta mea care deschidea mult mai multe usi ca sa afle ce se gaseste dincolo. Printre altele, mi-a placut sa aflu ca felul in care se preling lacrimile pe pahar pot trada tot soiul de lucruri despre vinul cu care faci cunostinta, inca dinainte de a-l simti pe buze, un amanunt aproape poetic, si am intampinat cu un zambet denumirea soiului cu care am si spart gheata, de care nu auzisem pana in ziua cu pricina: cramposie. Vinurile au fost, in mare parte, albe si roze, de la Crama Avincis din Dragasani, insotite, ca intotdeauna, de branzeturile Delaco. Singurul vin rosu pregatit pentru degustare a fost servit ultimul si, din pacate, nu am reusit sa raman ca sa ii fur o sarutare :)  M-am bucurat, insa, ca am  prins o seara in care nu doar vinurile si branzeturile se imprietenesc. De aceasta data, cateva fructe le-au escortat catre papilele noastre gustative. In prima faza, am incercat o cramposie cu mozzarella si pepene galben, iar senzatia a fost intocmai ca aerul de pe terasa – de vara usoara. Numarul 2 si alegerea mea drept combinatie favorita – un Muscat Sauvignon cu Camembert si mar. Mi-a placut si trioul format din rose-ul Vila Dobrusa, cascavalul Sofia si rosii cherry, desi s-a spus ca nu s-a dovedit o armonie de arome. Pentru mine a fost suficienta armonie si na, uneori si muzica atonala poate parea armonioasa, altfel nu inteleg de ce sunt urechi care o asculta. Ultima combinatie pe care am degustat-o a fost Avincis Rose, cu Emmentaller si piersici, dupa care am sters-o elegant catre casa, unde o mica pustoaica isi astepta mama usor denaturata. Ce sa faci, uneori o gura de aer inseamna o gura de vin. Sau mai multe :)