COCHILIA

Aici stă Anda. Daca aveţi noroi pe pantofi, descălţaţi-vă când intraţi.

Weirdos, un spectacol prețios despre veșmintele pierderii

Teatrul Național „Marin Sorescu” a organizat, în perioada 28-30 iunie 2019, a treia ediție a Festivalului Internațional al Tinerilor Regizori Theater Networking Talents (TNT). Evenimentul a fost gândit ca o platformă de prezentare a tinerilor regizori, un loc de întâlnire a absolvenților cu viitori colegi și colaboratori, cu critici, manageri de teatre, directori artistici și producători independenți. La ediția din acest an au participat spectacole din România, Serbia și Polonia, iar la sfârșitul festivalului teatrul craiovean a anunțat o viitoare colaborare cu unul dintre tinerii regizori participanți, arătându-și din nou deschiderea către noua generație după ce, de câțiva ani, îi susține pe aceștia printr-un concurs anual de proiecte. Directorul TNT 2019 este chiar Bobi Pricop, unul dintre câștigătorii unui astfel de concurs, devenit între timp colaborator de bază al teatrului.

Natasza Soltanowicz, absolventă a Academiei Naționale de Artă Teatrală din Cracovia este numele cu care Naționalul promite să ne reîntâlnim, după ce spectacolul prezentat în cadrul TNT 2019, intitulat „Weirdos”, a cutremurat fermecător prin tematica aleasă și transpunerea scenică revelatoare. Alegerea făcută de directorul artistic a instituției craiovene, Vlad Drăgulescu, s-a suprapus alegerii personale, iar întrezărirea unei colaborări cu tânăra poloneză este mai mult decât binevenită pentru scena craioveană.

Propunându-și să ne vorbească despre moarte și semnificațiile sale, Natasza se înhamă la o misiune teribilă, aceea de a deschide uși și ferestre spre ceea ce omului nu îi este ușor să accepte. Tinerețea nu ar părea să îi fie aliat pe acest drum întunecat, însă spectacolul nu trădează o viziune necoaptă, ci maturitate artistică și o stăpânire excelentă a mijloacelor de expresie. Regizoarea poloneză nu se ferește să arate durerosul și spaima, ba dimpotrivă, ni le arată frust, pe o scenă monocromă, în care zbaterea umană dinaintea acceptării inevitabilului alunecă uneori spre musical, născând momente de o frumusețe uluitoare.

Weirdos este un spectacol prețios despre veșmintele pierderii: frici, agonie, dor, iubire și, în cele din urmă, resemnare în fața morții care nu cruță. O poezie despre întuneric, îmbrăcată în sonorități nefiresc de frumoase.

Uzând de mijloace scenice minimale, tânăra regizoare dă naștere unei lumi la granița dintre ceea ce putem pipăi și necunoscut cu doar nouă actrițe, câteva scaune și o sfoară roșie care taie nemilos albul și negrul. În debut, femei îmbrăcate în veșminte negre își iau locul în spațiul plângerii. În mijlocul lor, o fată într-un albastru aproape alb, întinsă pe podea. Tăcerea deplină și mersul cu pași mărunți al bocitoarelor care intră în scenă una câte una clădesc, în așteptare, momentul ascuțit al urletului comun de durere. Apoi perspectiva alunecă dinspre cadrul exterior al ritualurilor legate de moarte către conștiința ființei aflate la hotarul dintre cele două lumi, la rătăcirile sufletului zbuciumat printre amintiri și crâmpeie din prezentul celor care nu îi mai simt prezența, chemarea sa în lumea spiritelor, refuzul definitivei plecări, apoi acceptarea.

În construcția acestui spectacol-metaforă, Natasza Soltanowicz recurge la instrumente minimale și folosește din plin atuurile simplității. Corpul și vocea sunt mijloacele esențiale utilizate pentru a explora dimensiunea morții și pe cea a existenței celor rămași în viață în umbra acesteia. Desigur, spectacolul nu ar fi fost la fel fără bagajul actoricesc enorm: expresivitatea facială care aproape doare pe alocuri și vocile curate, uneori scăzute, alteori mai puternice ca niște pumnale.

Titlul spectacolului poate induce în eroare. Weirdos, tradus drept „Ciudații”, este greu de explicat în directă relație cu derularea scenică. Ca urmare a nelămuririi exprimate în legătură cu acesta, Natasza a explicat ulterior că, în poloneză, „weirdos” este un termen folosit pentru a desemna femeile care deplâng morții, echivalentul român al „bocitoarelor”.

Pentru Teatrul Național „Marin Sorescu”, o colaborare cu Natasza Soltanowicz înseamnă o deschidere a instituției către noi propuneri de expresie teatrală. Este o bucurie că astfel de propuneri vin de la regizori atât de tineri și de curajoși, iar TNT 2019 este cel căruia îi datorăm întâlnirea cu aceștia. Cu siguranță, Festivalul Tinerilor Regizori „Theater Networking Talents” este o inițiativă inspirată și care poate crește viguros în anii viitori. Dacă va avea sprijinul necesar pentru a se extinde și pentru a cuprinde în programul său tineri regizori din și mai multe țări, are un mare potențial să devină unul dintre evenimentele teatrale de anvergură națională, adăugând la prestigiul extraordinar oferit Naționalului craiovean de Festivalul Internațional Shakespeare.

TNT – Străluciri de festival

Impresiile mele după Theater Networking Talents, ediția a III-a, s-ar rezuma astfel:

O bucurie să pot vedea trei spectacole în registre atât de diferite. O bucurie și mai mare să văd atâta lume molipsită de tinerețe și să simt cum entuziasmul voluntarilor devine aproape palpabil. Mi-a plăcut mult atmosfera țesută în jurul acestei ediții și cred că evenimentul va crește foarte frumos în anii viitori.

REVIZORUL, în regia lui Slava Sambriș (UNATC – București)

O montare mustind de energie. Mult dinamism și o coloratură frumoasă a interpretărilor câtorva dintre actori, printre care remarc comicul cu un tonus excelent al lui Alex Popa. O viziune transpusă destul de simplu, cu mici detalii semnificative, precum burțile provinciale umflate de bunăstarea corupției sau oglinda metaforică din vis – șobolanii care cotropesc somnul coruptului primar întocmai cum el și ceilalți asemeni lui cotropesc nestingheriți societatea, rozând cu lăcomie din tot ce prind.

WEIRDOS, cu regia semnată de Natasza Sołtanowicz (Academia de Artă Teatrală din Cracovia, Polonia)

Un spectacol prețios despre veșmintele pierderii: frici, agonie, dor, iubire… Și, în cele din urmă, resemnare în fața morții care nu cruță. O poezie despre întuneric, îmbrăcată în sonorități nefiresc de frumoase. Uzând de mijloace scenice minimale, tânăra regizoare dă naștere unei lumi la granița dintre ceea ce putem pipăi și necunoscut cu doar nouă actrițe, câteva scaune și o sfoară roșie care taie nemilos monocromul. Însă nu s-ar fi putut fără bagajul actoricesc enorm: expresivitatea care aproape doare uneori și vocile mai puternice ca niște pumnale.
Cel mai prețios spectacol din acest an, cu siguranță.

Rămâne, însă, un semn de întrebare titlul piesei, care ne-a nelămurit atât pe mine, cât și pe Iulian.

O VIAȚĂ NORMALĂ, regia Norbert Boda (U.B.B. Cluj Napoca)

În încheierea TNT, am fost realmente surprinsă de construcția inedită reușită de Norbert Boda, în ritm de hip hop, care mi-a trezit nostalgii legate de Othello Remix, văzut la Festivalul Shakespeare din 2018. Am aflat abia după vizionare că întregul spectacol este produsul lui Norbert, începând cu textul și continuând cu coregrafia și regia, iar rețeta sa e întru totul fulminantă și promite un viitor demn de urmărit. Să construiești un musical hip hop de 140 de minute în care să păstrezi echilibrul și să nu pierzi publicul este extraordinar. La vârsta lui Norbert, este cu atât mai admirabil. Sigur că unele momente ar mai avea loc de șlefuire și că mesajul ar fi fost mult mai convingător în lipsa lecturii textului, însă rămân cu certitudinea că O viață normală e un act de mare curaj și un spectacol îmbibat de carismă și talent actoricesc, un spectacol de îndrăgit, cu foarte multe scene la un nivel înalt. Pentru carisma și talentul actoricesc, felicitări întregii distribuții: Iulian Trăistaru, Oana Laura Gabriela, Sabina Lazăr, Andrei Dominte, Ileana Ursu, Niko Becker, Mădălina Mușat, Armand Crișan, Andrei Mărcuță, Sergiu Smerea.

TNT 2019, ai fost cu adevărat exploziv. Bravo tuturor celor implicați.

Bang, un spectacol-satiră deloc confortabil

Bang, piesa jucată pentru prima dată în fața publicului craiovean în luna iunie a acestui an, accentuează înclinația teatrului actual spre texte provocatoare, greu de digerat, menite să scoată spectatorul din „safe zone” și să expună decadența realității într-o goliciune care nu acceptă pudibonderie. Bang nu menajează publicul, ba chiar îl împinge spre extreme, cu scene în care estetica urâtului devine principalul vehicul artistic.

După un text de Marius von Mayenburg în regia Theodor-Cristian Popescu, Bang este o poveste inspirată de scena politicii contemporane, scrisă la scurt timp după câștigarea alegerilor prezidențiale din America de către Trump. Autorul spune că și-a dorit o piesă despre emoții politice, despre iraționalul liderilor din această sferă. Ralf Bang, personajul principal, este închipuit ca un copil monstruos, care își sugrumă sora geamănă încă din pântece și are convingerea, încă dinainte de a se naște, că totul i se cuvine. Bang este o personificare satirică a personajelor politice autoritare precum Trump, Erdogan, Putin, Orban, și a atracției pe care o emană în rândul oamenilor liderii de tip „macho man”, menționează Mayenburg, care explică și alegerea copilului pentru îmbrăcarea acestei idei: când îi spui cuiva că ceva este imposibil, există două tipuri de oameni a căror reacție este: o vreau oricum. Șefii și copiii. Mayenburg merge mai departe și explorează o altă latură comună acestora: sentimentul de legitimitate trezit de validarea celor din jur. De o parte, liderii politici cu populația care îi susține. De cealaltă, copiii sanctificați de părinții a căror iubire oarbă le trece cu vederea sau le găsește pretext pentru orice greșeală.

În interpretarea lui George Albert Costea, personalitatea lui Ralf Bang se construiește ca o jucărie de lego, fiecare scenă adăugând o nouă piesă la profilul odios, într-o exacerbare continuă. George reușește să captiveze printr-un joc excelent, într-o frenezie oratorică perfect cadențată de la un capăt la altul al celor două ore de spectacol. Psihoza personajului transpare din expresivitatea facială încă de la debut și capătă noi nuanțe în evoluția spectacolului. În rolul părinților Vicky și Dominik, Iulia Colan și Vlad Udrescu au o relație scenică potrivită, iar Vlad excelează în exercițiile de dicție impuse de stilistica textului, contribuind adesea la efectul comic cu rol de a degaja atmosfera încărcată de laitmotivele degradării sociale: crime, violență, ură, sete de putere. De altfel, planează asupra spectacolului sentimentul că au fost epuizate toate câmpurile lexicale ale acestor cuvinte. Spectacolul abundă în mesaje deranjante, creând o pânză invizibilă a nevrozei chiar de la început, prin tăcerea neliniștitoare a așteptării, pe care Bang o definește drept o ascultare insuportabilă a timpului care bate ca o inimă. „Nu vrem să rămânem singuri doar cu noi înșine și cu mușchiul ăsta percusiv în piept, care ne consumă aiurea tot creditul de bătăi ale inimii și în timpul ăsta sună de parcă s-ar apropia moartea pe tocuri.”

Iulia Colan uzează și ea la maxim de expresivitatea facială în interpretarea lui Vicky, reușind și de această dată un joc bun, la fel ca și Romanița Ionescu, pe care o găsim în plină vervă artistică în rolurile Dr. Bauer, Veronika, Uschi și Gwendolin. Mai puțin inspirată a fost plasarea lui Cătălin Vieru și a lui Liviu Topuzu ca operatori TV care „transmit live” întreaga poveste, plimbându-se întruna pe scenă, în jurul său și prin public cu o cameră în mână și intervenind din când în când pentru a da ceva sens hoinărelii aiuritoare. Deși cu rol în trasarea reality-show-ului care ironizează setea de senzațional a mulțimii și blamează consumerismul prin obositoarea plasare de produse promoționale în desfășurarea lucrurilor, s-a resimțit adesea ca un surplus incomod. Poate că două camere fixe sau construirea unor personaje mai convingătoare în jurul operatorilor ar fi fost de dorit.

Folosind din plin limbaj trivial, nuditate și scene ofensatoare, spectacolul e construit ca un fel de manifest al lui Mayenburg, care consideră că teatrul nu poate și nu trebuie să livreze mesaje corecte politic și care să le ofere oamenilor ideile accesibile cu care se identifică ușor. Teatrul trebuie să activeze reflecția, să provoace intelectul să gestioneze și neplăcutul, să își formeze opinii cu privire la lucrurile pe care are tendința de a le suprima pentru că provoacă disconfort. Bang se înscrie cu siguranță în această viziune artistică. E dificil, însă, de spus care este răspunsul publicului la această ofertă. Este cert că invită la impresii complet diferite, iar în timp ce unii îi vor rezista, alții vor încerca să răspundă invitației la exploare. E la fel ca atunci când ești pus în fața unei farfurii cu o mâncare neîncercată și aparent neatrăgătoare. Unii refuză să guste. Alții îndrăznesc. Dintre aceștia, unii regretă. Ceilalți au o revelație.

foto de Albert Dobrin

Pădurea Spânzuraților (TNB), un spectacol liric transpus în liniile prezentului

După recenta premieră craioveană a Casei cu Suricate, în viziunea lui Radu Afrim, despre care am scris aici, m-am întâlnit la București cu o altă piesă montată de același regizor, care îmi trezise curiozitatea de ceva vreme, după ce am remarcat valul de apreciere stârnit de acest proiect teatral.

Debutul spectacolului mi-a amintit instant de începutul Casei cu Suricate, unele similarități fiind evidente: apariția vestelor galbene m-a trimis la însoțitorii lui Samuel(a) din prima scenă a piesei craiovene, iar câteva fraze în versuri anticipau, parcă, predilecția lui Afrim pentru această formă de livrare a textului. Apoi prezența adolescentului care vorbește într-un argou puternic, încercând astfel un portret aproape caricatural al tinerilor de astăzi, prin folosirea îngroșată a limbajului folosit de aceștia, este încă o notă specifică a regizorului, detectabilă și în ultima sa piesă. Afrim încearcă să surprindă esențial anumite realități prin recursul la formule exagerate, ceea ce uneori stârnește hazul, dar alteori poate suna puțin tras de păr.

Bărbații îmbrăcați în vestele galbene din Pădurea Spânzuraților, „pozând” cu drujbele pe trunchiurile copacilor de parcă s-ar mândri cu niște trofee, trimit cu gândul la pădurile defrișate masiv, dar și la vestele galbene pariziene, iar semnificația copacilor tăiați se poate dezvolta amplu, rostogolindu-se, probabil, către ideea pierderii irecuperabile, a degradării națiunilor, a societății în general, a naturii, poate, a valorilor umane sau a lumii per ansamblu. În acest peisaj dezolant, răsună vocea tulburătoare a Teodorei Purja, interpretă din Bistrița-Năsăud. Cântul său deschide spectacolul, acțiunea fiind plasată, inițial, în zilele noastre. Prezentului îi dă glas un tânăr (Tiberiu Enache) care, prin numai câteva fraze, rezumă starea sumbră a nației sale: părinți plecați la muncă în străinătate, școala care te încurajează nu să gândești, ci contrariul (”Pădurea asta m-a dus cu gândul la cartea aia pe care am avut-o pentru bac, Pădurea spânzuraților. N-am citit-o pentru că profa a spus că luăm bac-ul numai dacă învățăm pe de rost comentariile din cartea ei”). Oamenii și-au pierdut umanitatea, spânzură câini în copaci. Spatele scenei este folosit ca spațiu de proiecție, se transformă într-un imens ecran pe care se  perindă imaginile cu câinii despre care vorbește tânărul. Imaginile sunt stranii și, din punctul meu de vedere, lipsite de necesitate, căci nu doar că nu contribuie la efectul dramatic, ci dimpotrivă, nu par realiste și stârnesc, mai degrabă, un sentiment de nonsens.

Tânărul intră în dialog cu personajul care creează puntea între trecut și prezent, Conștiința (Marius Manole). De la ea află că are două variante: să își schimbe țara sau să plece. Dar să nu plece înainte să încerce prima variantă. E ușor de înțeles cum spectacolul lui Afrim s-a insinuat atât de repede sub pielea spectatorilor. Afrim este șiret. Apelează la emoția tinerei generații într-o perioadă în care aceasta devine unită printr-o activare a spiritului civic, într-o avalanșă de hashtag-uri și proteste, și îi pune sare pe rană. Îi arată încă o dată ce este greșit, o dată prin vocea tânărului, apoi prin vocea Conștiinței, apoi prin derularea de imagini cu protestul din 10 august și cu alte lupte de stradă, cu scene de război. Regizorul găsește o cale de conectare a textului lui Rebreanu cu prezentul. Evocarea trecutului alunecă spre invocarea unei lupte pentru apărarea prezentului. Și atunci, evident, mesajul prinde, căci își găsește ecou. Însă metoda sa este discutabilă, căci e amăgitoare și ușor mistificatoare. Pădurea Spânzuraților devine și un pretext pentru a atinge cele mai vulnerabile puncte ale publicului. Acesta rezonează, iar de aici efectul: spectacolul este, probabil, cel mai popular dintre cele jucate în acest moment pe scenele Bucureștiului.

Revenind, însă, la structura sa, după acest preambul din prezent, se face trecerea către povestea lui Apostol Bologa, interpretat de Alexandru Potocean, și către un text de un lirism foarte puternic, a cărui punere în scenă într-un spectacol de peste trei ore este o provocare extraordinară. Afrim reușește, cu ajutorul interpretărilor bune, unele chiar rezonante (remarcabilă Natalia Călin în rolul mamei lui Apostol), să construiască un spectacol care nu trenează, cu mare încărcătură poetică, un spectacol ce curge aproape cinematografic. Totuși, din cauza plasării acțiunii adesea în partea din spate a scenei, detaliile expresive ale actorilor se pierd, un lucru care produce riscul ca emoția să fie diminuată, empatia să nu se producă, iar munca actorului să nu fie valorizată la maxim. Un exemplu în acest sens este chiar interpretarea lui Alexandru Potocean, care pare corectă, dar nu ieșită din comun până spre ultima parte a piesei. În schimb, în momentele în care este filmat, căci regizorul recurge la artificiul filmărilor pentru a reda tocmai ce se pierde în mult prea vastul spațiu scenic, figura personajelor, în momentele în care proiecția video ne dezvăluie mimica și amănuntele gestuale, începem să respirăm în ritmul lui Apostol Bologa. Filmările sparg și din posibila monotonie scenică, la fel ca și luminile atent folosite, și au un rol esențial în atragerea publicului în poveste.

Ar mai fi de amintit și interpretarea lui Ciprian Nicula, care creează în jurul lui Petre o aură de căldură și ingenuitate, dezvoltând un personaj ușor de îndrăgit. Între personaje se mai distinge și apariția insolită a generalului (Istvan Teglas), întruchipat ca un trup de pitic fără cap, care își face apariția mereu cu spatele, trăgând după sine un imens candelabru în care lumânările sunt uneori aprinse, alteori stinse. Candelabrul a născut dezbateri pe marginea semnificațiilor sale ascunse în grupul cu care am urmărit spectacolul: un simbol al ierarhiei, prin brațele care pornesc de la o bază numeroasă pentru a ajunge la vârf, sau poate un amestec între religios și funerar, un simbol al puterii – generalul se vede pe sine ca pe un Dumnezeu în brațele căruia se află soarta tuturor soldaților, luminițele care se sting pot fi viețile pierdute ale acestora. Metafora poate lua o multitudine de forme în mintea spectatorului, îndeamnă imaginația să lucreze, așadar este un element inspirat și de efect. De o certă frumusețe vizuală este și imaginea copacilor care pendulează în sunetul clopotelor.

În planul poveștii romanului, apare și o mică, dar esențială intruziune a prezentului: momentul cu soldatul pe soclu care recită din scrisoarea către iubită, devenit peste ani o statuie neglijată, un simplu loc de întâlnire pentru îndrăgostiți, un loc lângă care tinerii ascultă muzică, dansează, se exprimă liber, rupți cu totul de moștenirea apăsătoare a  războaielor trecute și, poate, de simțul responsabilității pentru propriul lor prezent. Finalul piesei îndreaptă din nou atenția către acest prezent și, mai mult, spre viitor, și lansează o invitație la reflecție. Unde mergem?

Sursă foto: tnb.ro

Vine și o pasăre mare, neagră

Are you dreaming? Visezi oare? E întrebarea pe care regizorul Radu Afrim ne-o adresează încă de la debutul spectacolului „Casa cu Suricate”, cea mai recentă premieră a Teatrului Național „Marin Sorescu”. O întrebare care revine în final ca o ciupitură în simțurile amorțite de avalanșa suprarealistă de personaje, spații și situații care cotropește timp de trei ore (încercând răbdarea unora dintre spectatori, dintre care unii au capitulat la pauză) pentru a-i cufunda în neverosimilul oniric al scriitorului ceh David Drabek.

Piesa este deschisă de personajul cel mai volatil, Samuel(a), întruchipat de Vlad Udrescu, care etalează nu doar talent comic, ci și o excelentă capacitate de transfigurare. Suntem pregătiți, prin versuri caraghioase, să pătrundem într-o dimensiune unde rațiunea e desuetă. Sclipitoare, cu reverberații hipnotizante, cu elemente vizuale bogate și construite în detaliu, o autentică bijuterie scenografică creată de Irina Moscu, casa cu suricate ne ademenește înăuntru și ne invită să lăsăm pudibonderia și prejudecățile la ușă. Le-am lăsa, însă uneori ne întrebăm pentru ce, căci adesea simțim că o facem pentru un trivial ieftin și forțat. În lipsa unei dozări a parodicului, exagerările devin agasante și nesărate.

Casa-univers devine punctul de gravitație al întregii narațiuni. Casa cu Suricate (cu titlul original „Casa de Ciocolată”) este o lume de sine stătătoare, care se poate lipsi cu egoism și nonșalanță de oricare coordonate spațiale și temporale. Autosuficientă și neînrobită de rigori logice sau sociale, Casa cu Suricate este lumea unde personajele trăiesc îndrăgostite de propria captivitate, într-o dependență patologică de stranietatea realității subiective. Desprinderea de barierele (auto)impuse ar conduce la un dezechilibru existențial iremediabil. Rozica (Raluca Păun), Valerica (Iulia Lazăr) și Elena (Ramona Drăgulescu) sunt cele trei surori care împart universul din casa cu suricate cu fantoma mamei moarte (Romanița Ionescu) și amintirea tatălui trecut și el în neființă de un an (Constantin Cicort). Elena este singura care muncește și are contact cu lumea exterioară. Ea își hrănește surorile cu biscuiți populari pe care îi procură de la pacienții surdo-muți pe care îi îngrijește în calitate de asistentă. Enormă, Rozica se îmbuibă privind la televizor „Ciocolată cu dragoste” în cuibul pe care nu îl poate părăsi. Kilogramele o imobilizează în fața televizorului, de unde Raluca Păun livrează cea mai reușită porție din comicului spectacolului, fapt confirmat și de aplauzele de la final. „Atingerea divină” a lui Lentziu, interpretat de Claudiu Mihail, și el un actor cu suficiente resurse comice, o ajută în această misiune cu decență. În camera alăturată, Valerica decupează suricate obsesiv, capturată de prezența spiritului mamei care are grijă să îi amintească de pericolul lumii exterioare. Valerica își petrece timpul înconjurându-se de suricate pe care le împăiază și le… ascultă. Suricatele stăpânesc în mod straniu casa celor trei surori, construită pe pământul unui vechi parc, într-un loc care le-a aparținut cândva acestor ființe curioase. Tovărășiei lor li se alătură și cea a unui kitsch sclipitor, o statuie Buddha adusă la viață cu haz și farmec de mișcările unduitoare și vorbele cu ecou ale lui Cătălin Miculeasa, care veghează și își asumă, pe alocuri, rolul unei conștiințe a acestui univers suprarealist aproape la fel de bătător la ochi precum veșmintele sale. Între pereții casei și în tunelurile ei secrete adesea amintite de Valerica, realitatea devine moale precum ceasurile lui Dali, modelabilă și sonoră precum Al Bano, câinele din plastilină dăruit Elenei de către cel care îi va zdruncina universul, Ion (Alex Calangiu). Valerica nu a ieșit niciodată din casa cu suricate și nu o poate face, căci afară se poate întâlni cu pasărea mare, neagră, despre care mama sa o avertizează și după moarte. Ea rămâne, așadar, în bucătărie, cu suricatele sale, unde universul îngrozitor care pândește la ușă nu o poate ajunge. Dar tatăl său îi lasă moștenire o misiune care o invită să înfrunte lumea. Va reuși oare? Iulia Lazăr, cu alura sa excentric-magnetică, nu ar fi putut lipsi din această hiperbolă a bizarului. Romanița Ionescu, mama-fantomă care o însoțește din umbră, reușește să compună și ea o prezență nefirească și încadrată perfect în tabloul fantezist al poveștii, ajutată îndeosebi de amănunte posturale și privirea nevrotică.

În universul comic și, deopotrivă, lugubru al casei cu suricate, drama și hazul alternează, se întrepătrund, capătă noi sensuri, adesea redate în rime care contribuie la atmosfera bizară. Vulturi cu cap de bec pândesc suricatele, întocmai cum destinul pare să le pândească pe surorile cufundate în propria realitate. Umorul este voit ieftin, satirizat, dar tocmai de aceea poate pierde din empatie, așa cum s-a întâmplat în cazul meu și al câtorva camarazi cu care l-am urmărit. Deși spectacolul alunecă excesiv în parodic, este savurat cu (surprinzătoare) generozitate de public. Sigur că toate aceste învelișuri colorate puternic ascund o temă importantă, care poate aluneca, însă, printre degetele celor ademeniți de stridență și orbiți de aceasta: inadaptarea și fuga de realitatea covârșitoare. Radu Afrim reușește să construiască un univers întreg cu destoinicie și cu ajutorul esențial al Irinei Moscu, însă la final poți simți că, după trei ore de stridență tărăgănată, ai ratat șansa de a ajunge la secretele din tunelurile casei cu suricate.

Despre spectacolul independent care vrea prea mult și reușește prea puțin

Spectacolul contemporan de teatru sau dans poartă o mulțime de haine și uneori defilează cu ele întocmai ca la o paradă de modă a unui designer care a uitat că rostul veșmintelor e să și îmbrace, nu doar să șocheze. Se întâmplă din ce în ce mai des să observ tendința autorului unui spectacol independent să își savureze libertatea de creație aproape într-un spirit de frondă față de ceilalți. Spectacolul ajunge să fie un manifest radical, descătușat de orice normă și convenție, pe care mulți dintre cei care încă nu au găsit un mijloc de a-și elimina frustrări sau de a poza dezinhibat nud, metaforic vorbind, îl îmbrățișează cu frenezie, mulți dintre cei care nu înțeleg jumătate din el îl aplaudă cu snobism, iar unii care nu înțeleg aprobarea și admirația celorlalți îl apreciază cu reticență, de ochii lumii. Foarte puțini dintre aceia care nu îl plac o spun. Căci în vremea când aplauzele în picioare au devenit din excepție regulă, iar mersul la teatru devine din ce în ce mai cooltural, să nu îți placă un spectacol, chiar dacă mustește de prost gust, kitsch sau de banalități trântite plictisitor, înseamnă că nu l-ai înțeles, că ești arogant, intolerant sau că ai alte motive care nu îți fac cinste. Este remarcabil câte lucruri bune se pot găsi astăzi chiar și într-un spectacol execrabil, care te face să simți că disconfortul scaunului tău de spectator devine insuportabil după primele minute. Nu voi vorbi de un spectacol anume aici pentru că nu am în gând unul singur, ci de spectacolele proaste în general și spectacolele proaste din spațiul independent în particular, căci cu ele am avut confruntările cele mai numeroase.

Dacă aș încerca să reunesc sub o caracteristică pregnantă spectacolele independente (dar nu numai) cu care m-am întâlnit de-a lungul anilor și cu care nu am rezonat, pofta nebună de a diseca ar fi prima care mi-ar veni în minte. Nebună, căci întregul spectacol mi s-a derulat în fața ochilor precum un desfrâu creativ al artistului care jubilează expunându-și libertatea de a-și permite orice în acel spațiu scenic care devine actul său demiurgic. Însă păcatul pe care îl arunc asupra-i este că în explozia sa creativă, artistul se deconectează de multe ori de la public, față de care pare uneori că nu simte nicio responsabilitate, alteori nici măcar respect, pare că se urcă pe un piedestal de unde ne transmite flegmatic că nu îi pasă ce credem sau înțelegem, pentru că el știe din ce adâncuri minunate s-a articulat totul. Uneori le și explică savant, le regăsești în caietul program la o descriere mustind de  „Ce a vrut să spună poetul”. Dar când sensul profund e înveșmântat precum manechinele în PET-uri și plăpumi de pe catwalk,  spectacolul alunecă pe o pantă nedorită. Sfidarea care transpare este atât de aspră încât devine insuportabilă.

Disecția frenetică este, de fapt, o încercare mult prea brutală de a atinge profunzimi. Iar brutalitatea și vulgaritatea, lipsite de temei, devin respingătoare. Începe să crească dorul de spectacole în care ermetismul are noimă, în care semnificația se ascunde în simboluri care nu îndepărtează de la esență, ci provoacă la descoperire. Căci acesta este sensul spectacolului, aș crede. Să provoace la căutarea, reamintirea, descoperirea unor esențe purtate prin fața privirilor noastre de un semnificant care să nu ne facă să închidem ochii, ci să îi deschidem. Da, teatrul se adaptează schimbărilor sociale, cadrului temporal, da, neconvenționalul este o resursă incredibilă pentru orice creator. Dar atunci când neconvenționalul îndepărtează în loc să provoace la reflecție, și-a pierdut noima. Se întâmplă să provoace la reflecție uneori și în timp ce livrează baliverne. E o șansă atunci să rămâi, totuși, cu ceva care să conteze din toate astea.

Ca o precizare, aceste rânduri vin ca urmare a vizionării câtorva spectacole din stagiunea 11+1 (spectacole independente) la TNC, din care unul singur a reușit să transmită suficient din mesaj într-un mod inedit și demn de aplauze (De Fapt), unul mi s-a părut interesant doar prin angajarea publicului în partea de început, mai ales că nu experimentasem spectacol participativ de acest gen până atunci, dar care a continuat cu o fragmentare acută a unor mesaje care îmbrăcau forme ce nu le ajutau deloc (Călătorie către mine însumi) și unul care a uzat de mijloace neconvingătoare (pentru mine) pentru a-și livra mesajul (Body of Defiance). La acestea se adaugă și un spectacol din stagiune (Fete), primul pe care nu l-aș recomanda, căci comicul forțat alunecă în penibil, nefăcându-le cinste nici actorilor nevoiți să joace în acest spectacol și nici celor care au încercat, metatextual, să ne transmită un mesaj demn de laudă despre responsabilitatea împovărătoare a artistului. Modul în care au făcut-o a scârțâit mult prea strident.

Încă o mențiune cu totul necesară: Am văzut, însă, atâtea spectacole de teatru independent extraordinare, care au uzat de mijloace extrem de restrânse și au reușit, uneori cu un singur om și un scaun, să producă adevărate mișcări tectonice, încât am speranța că voi avea parte de un astfel de moment și până la finele stagiunii 11+1 din acest an.

Alunecoasele forme ale iubirii – Monstrul Nisipurilor

Nu știi niciodată ce formă poate lua iubirea. Ea apare pe neașteptate și, dacă nu ești pregătit să o întâmpini, te poate răpune la fel de ușor cum te-ar fi putut ridica, ne transmite pilduitor Portocala (Raluca Păun) în ceea ce se dorește un fragment-cheie al piesei Monstrul Nisipurilor, de Csaba Szekely. Povestea moralizatoare care nu apucă să ajungă la final disonează cu construcția generală a spectacolului, planează deasupra tuturor întâmplărilor ca un soi de Adevăr așezat mai presus de micul furnicar al relațiilor cotidiene. În timp ce ne spune povestea orientală a unui prinț ferit o viață întreagă de întâlnirea predestinată cu Monstrul Nisipurilor, personajul se demachiază, un act metaforic probabil, gândit să simbolizeze întocmai dezgolirea de aparență și confruntarea cu adevărata față a lucrurilor. Momentul pare desprins de structura piesei, cvasi-atemporal, până la apariția fiului „rătăcitor”, parte din cuplurile care se intersectează pe parcursul piesei într-un carusel al infidelităților, moravurilor ușoare și pornirilor egoiste.

Povestea este fragmentată, secvențele temporale nu sunt ordonate, invitând spectatorul să recompună firul poveștii. Trei cupluri se ciocnesc în diferite forme și formule, avem parte întâlniri romantice la restaurant cu ocazia aniversării relației, de certuri conjugale, de confruntări între iubită și amantă, dar și de scene de thriller.

Actorii interpretează bine și foarte bine, dar în evidență iese mai ușor Iulia Colan, atât datorită construcției personajului său, cât și a expresivității mult mai îngroșate: repetiția mecanică „nimic” cu voce de păpușă  și chiar aspectul său de păpușă care trimite la superficialitatea bărbaților atrași de fizic) și exploatarea maximală a uneia dintre cele mai mari arme din arsenalul său artistic: ochii.

Foarte reușite sunt și notele comice ale lui Ștefan Cepoi și Cătălin Vieru, despre care am mai spus și cu alte ocazii că rolurile de comedie le vin mănușă, iar dintre actrițe, Alina Mangra este, probabil, una dintre actrițele cu cel mai mare potențial în acest sens. Remarcabil felul în care fructifică umorul aproape de parodic, ca și în Elefantul din cameră, cu naturalețe și cu o disponibilitate ludică extraordinară.

Cadrul scenic se circumscrie noilor tendințe scenografice și tiparului generic de amenajare a spațiului cotidian : minimal și practic. Decorul este ușor accesorizat pentru mici variații menite să realizeze transferul de la o scenă la alta. Actorii poartă haine potrivite cu numele personajelor – căci femeile poartă nume de fructe, iar bărbații, de culori. Romanița Ionescu, de exemplu, în rolul Căpșunei, poartă roșu, la fel ca și Alina Mangra (Vișina), Iulia Colan este Afina, cu rochii de un albastru închis.

Viziunea regizorală a Irinei Crăiță-Mândră este destul de așezată, mizându-se foarte mult pe text și interpretare, dar acestea sunt suficient de bune pentru ca publicul să iasă mulțumit din sala de spectacol. O comedie bine construită, temperată de niscaiva dramă și piperată bine cu umor negru, potrivită pentru orice amator de umor lipsit de inhibiții și prejudecăți, de la 16 ani în sus.

 

Teatrul ca un avocado: Stage Dogs

Un spectacol de teatru cu Marcel Iureș și Florin Piersic Jr. este precum o bijuterie care merită încercată chiar și dacă nu porți bijuterii, măcar să te vezi în oglindă. Un soi de privire îndelungată în oglindă este, de altfel, Stage Dogs, acest spectacol minimalist și esențial, despre teatru și despre actor, despre teatru și viață, despre actor și despre om. Iar miza este cu atât mai mare într-o vreme și într-un teatru în care spectacolul este tot mai mult condus către actor, lăsând adesea în urmă suportul cutumiar al recuzitei. Să nu scăpăm, însă, din vedere, că nici textul de teatru nu mai este același ca în epoca teatrului clasic.

Inspirată de „A life in the theatre”, de David Mamet, piesa montată în viziunea regizorală a lui Florin Piersic Jr. este o confruntare între doi actori, un „câine bătrân”, veteranul scenei, și actorul mai tânăr și totuși matur la cei 40 de ani ai săi, exponentul unui nou val dar, mai cu seamă, un sol al Timpului, motiv pentru care este privit adesea ca o amenințare de către monstrul sacru al cărui Timp s-a scurs aproape cu totul din clepsidră.

Sursa foto: Teatrul ACT

Stage Dogs este extraordinar din două motive: are în spate un text plin de miez și are doi actori care reușesc să îl extragă cu talent. Stage Dogs este, dacă ar fi să uzăm de comparația folosită chiar în spectacol, ca un avocado: „cu miezul moale, care ți se topește în gură, dar cu un sâmbure imens… sâmburele adevărului.” Sâmburele acela este tot ceea ce răzbate de dincolo de cuvinte, de lumini, de expresii faciale, tot ce este nerostit, dar ne este, totuși, arătat. M-a câștigat imediat, chiar dacă replica demnă de antologizat ar fi fost, probabil, îndemnul către actor: „Fă-i să râdă, fă-i să plângă, fă-i să uite!”.

Personajul lui Piersic este de un calm strident. În calmitatea lui s-au adunat deopotrivă oboseală, înțelepciune, resemnare, profunzime. El este actorul momentului, actorul valoros, plin de magnetism. Iureș, de cealaltă parte, este plin de vervă, are ceva de spus despre tot, critică degajat, se manifestă, oferă indicații cu abilitate, după ce oferă aprecieri. Este actorul cu experiență de o viață care privește cu superioritate, dar diplomație, către generația care vine din urmă și îi clatină piedestalul. Își admiră partenerul de scenă, dar îi simte și amenințarea. Nu doar pentru că ar fi tânăr, cum ne este mai ușor să înțelegem, ci pentru că este valoros. De aici și felul în care încearcă să se poziționeze insidios pe o treaptă mai înaltă, cu eleganța unor sfaturi paterne care ascund, de fapt, orgoliu și teamă.

Partitura actoricească este însoțită adesea de comicul bazat pe repetiție (un umor accesibil și savuros, care mi-a amintit foarte mult de Seinfeld și la care ar trebui să se recurgă mai des în teatru): Paula din Brazilia, devenită un mic laitmotiv, o scenă exersată de zece ori sau un fermoar care nu se închide. Dar hazul ascunde de cele mai multe ori mesaje cu tâlc, schimburi de replici care pot fi ușor trecute cu vederea sunt pline de (auto)ironie, iar alteori aisbergul se lasă văzut, precum în scena monologului hamletian care își găsește în mod neașteptat, dar strălucit, locul în acest spectacol.

Interpretarea lui Iureș se aliniază jocului cu care ne-a obișnuit (deja sunt trei sau patru spectacole în care l-am văzut în cadrul colaborării ACT-Colibri), un joc plin de firesc, care estompează scena și îl face atât de îndrăgit, dar care îți devine, după ce faci cunoștință cu el, așa de familiar încât începe să nu mai suprindă.

Dacă aveam cândva un fir narativ din care se desfășurau povești vaste, cu intrigi complexe, astăzi istoriile curg invers, înspre izvor, concentrează idei în loc să le articuleze, ațâță în loc să ofere pe tavă, pun întrebări, dar așteaptă răspunsul din sală sau nu îl mai așteaptă deloc. Felul modern de a face teatru este „intelectualizat”, abstractizat, asimetric. Nu e cazul să vorbim despre care este mai bun, mai frumos, mai interesant, căci fiecare dintre ele își are rostul și frumusețea sa. Iar Stage Dogs este despre teatrul din care s-au extras cele mai bune  esențe.

Oglinda neagră e o cameră albă: noul spectacol TNC e un Black Mirror urcat pe o scenă de teatru

Proaspăta premieră de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova s-a simțit ca o transpunere a unui episod din celebrul serial „Black Mirror” într-un alt plan de expresie artistică. Am văzut Oglinda Neagră (Black Mirror) într-o Cameră Albă (White Room). Cel mai nou produs TNC este și unul dintre cele mai îndrăznețe.

Prezentată drept un spectacol-instalație, montarea este susținută de soluții tehnice complexe, necesare pentru a susține mesajul intrinsec al piesei: realitatea virtuală ca parte integrantă a vieții individului contemporan, dependent de tehnologie. Personaje care evadează din viața de zi cu zi într-un program de realitate virtuală, încercând să uite, să viseze, să găsească ceva sau pe cineva. Un ecran imens, pe care alternează imagini care dau contur virtualului și reflectă activitatea „utilizatorilor” în timp real. Muzică puternică, cu un rol solid în arhitectura spectacolului. Microfoane care le permit actorilor să folosească alte forme de interpretare. Dacă lipsa lor ar fi presupus inevitabil o sforțare vocală pentru acoperirea sălii, amplificarea sunetelor folosește, de această dată, la rostiri naturale, ușor discrete uneori, pe alocuri leneșe și voit mai monotone, care adaugă la atenuarea simțului realității și alunecarea în „imaginar”.

Personaje simbol într-o metaforă despre actualitate

Printre personaje, se demarcă figura lui Alice (Romanița Ionescu), îndrăgostită de un alt utilizator al programului White Room: Yunis (Alex Calangiu). Asupra poveștii lui Alice planează o frază care se repetă în piesă și care avertizează că „singura dragoste omenească posibilă este cea imaginară”. De cealaltă parte este Paul (Cătălin Miculeasa), legătura cu „pământul”, individul care o iubește pe Alice dincolo de ecrane și care este atras în virtual de o dragoste reală, ci nu invers. Simbolistica personajelor este puternică, povestea fiecăruia se dezvoltă pentru a completa un tablou al lumii fragmentate în care oamenii rătăcesc încercând să își găsească sensul. Zander (Claudiu Mihail) este ancora virtualului, personajul care încearcă să exploateze la maximum posibilitățile tehnologiei. De altfel, este și cel care rămâne în White Room până la capăt. Friedlise (Gabriela Baciu) este individul transpus în totalitate în realitatea alternativă, cel care nu este dispus să facă nicio concesie lumii de afară, care dorește eliminarea tuturor celor care nu se pot debarasa total de concret. White Room este locul pentru visare, și-l dorește pur și intangibil, dar se îndrăgostește de Heloa (Ramona Drăgulescu), care nu poate renunța la viața ei de „dincolo”. Emoționantă este relația fraternă dintre Ilya (Dragoș Măceșanu) și Aryna (Corina Druc), pentru care White Room este locul care le permite să se regăsească după ce un accident o aruncă pe Aryna în comă. Momentul lor cu pianul este, cu siguranță, un moment de o frumusețe emoționantă. Nenad (Ștefan Cepoi) e mai mult o conștiință decât un simplu personaj: înțeleptul care și-a trăit viața și a învățat, din experiență, că fericirea nu este o linie de orizont, ci trăirea prezentului.

Nu doar tema generală apropie White Room de seria de televiziune Black Mirror, dar și întreaga atmosferă creată, un melanj între angoasă, visare și concret, între adevărul insuportabil al cotidianului și refugiul în minciuna confortabilă a virtualului. Echipa reușește, de la viziune regizorală și interpretare până la costume, muzică și instalații tehnice, să ofere senzații, să se insinueze progresiv sub pielea spectatorului. White Room ne transmite, la fel ca Black Mirror, că realul și virtualul nu mai sunt dimensiuni diferite, cel mult tangențiale, ci dimensiuni care se suprapun, se includ una pe cealaltă, părți echilibrate într-un întreg. În lumea contemporană, virtualul nu mai poate fi, pur și simplu, disociat de real, iar această confuzie a planurilor îndepărtează și mai mult individul de el însuși și îi exacerbează singurătatea.

White Room nu este o distopie, ci o heterotopie, un loc în straturi, un amestec de posibilități. White Room este o dimensiune unde indivizii se caută, dar nu se găsesc – nici pe sine, nici unii pe alții.

Piese contemporane, public tânăr

Piesa semnată de Alexandra Badea, în regia lui Florin Caracala, este încă un spectacol care certifică direcția către contemporan spre care s-a orientat teatrul craiovean după schimbarea echipei de management. În ultima perioadă, trupa TNC s-a reorganizat și s-a echipat pentru un traseu diferit, mizând mult pe actualitate, pe linia teatrului „nou”, cu texte contemporane sau transpuneri de texte clasice într-un stil avangardist, care este foarte ofertant în relația cu spectatorul. Transformarea este notabilă și dacă aruncăm o privire în sala de spectacol. Publicul este din ce în ce mai tânăr. În timp ce nu putem decât să ne bucurăm că alegerile noilor producții atrag public nou, proaspăt, e totuși de urmărit și cum va recepta publicul „vechi”, mai conservator poate, noile provocări lansate pe scena Naționalului.

Sursa foto: https://www.facebook.com/tncms.oficial

WHITE ROOM

De Alexandra Badea, regia Florin Caracala
Scenografia: Ana Ienaşcu
Traducerea: Cristina Toma
Costume: Ana Ienașcu
Asistent Regie: Raluca Păun
Regia Tehnica: Cristi Petec
Sufleor: Ramona Popa

DISTRIBUȚIA:

Romaniţa Ionescu (Alice), Alex Calangiu (Yunis), Claudiu Mihail (Zander), Gabriela Baciu (Friedlise), Ramona Drăgulescu (Heloa), Cătălin Miculeasa (Paul), Ştefan Cepoi (Nenad), Corina Druc (Aryna), Dragoş Măceşanu (Ilya), Anca Dinu (Guiren), Raluca Păun (Mira)

Salvatorii melcilor, spectacolul Matrioska

Când eram puștoaică, mi-am făcut o insignă pe care scria „Salvați Melcii”. Aveam obiceiul de a opri brusc orice pantof care amenința un proprietar de cochilie și mă străduiesc și acum să iau melcii din drum după ploaie. Așa că titlul spectacolului scris și montat de Bogdan Cristian Drăgan la Teatrul Național din Craiova m-a intrigat de îndată și m-a făcut să mă întreb cât din acea piesă e despre mine. Iar după ce am văzut-o, întrebarea capătă noi dimensiuni.

Trei surori, toate actrițe, un frate, actor și el, dar și psihoterapeut, un tată, profesor de astronomie, fascinat de Gagarin, o mamă, actriță celebră și o psihoterapeută. Piesa alternează între ședințele de psihoterapie, momentele de reunire ale surorilor, cadre de one-woman-show ale acestora și proiecții video care ne scot din ritmul confortabil al spectacolului și pun la îndoială verosimilul. În piesa de teatru construită după tipare clasice, surorile merg pe rând pentru ședințe la psihoterapeuta interpretată de Haricleea Nicolau. În proiecția video, personajele se opresc pentru un moment din a fi personaje. Ele fac loc actorilor care le interpretează și care încep, de asemenea, o confesiune în cadrul unei ședințe de terapie, o scenă în oglindă, de data aceasta cu fratele actor psihoterapeut (Ștefan Cepoi). De menționat că Ștefan Cepoi chiar este psihoterapeut și dincolo de scenă, o informație care adaugă la confuzia voită între ficțiune și realitate. Așadar, personajul Lala îi face loc actriței Petra Zurba, personajul Ioana – actriței Geni Macsim, personajul Ana – Ancăi Dinu.
Una dintre surori, Lala,  este actriță la teatrul de păpuși, dezinvoltă, proaspătă, jucăușă. E însoțită pe alocuri de Tom, prietenul ei adus la viață de mâna din mănușa neagră. Tom o leagă pe Lala de Petra, Tom este podul dintre personaj și actor, dintre ficțiune și  viața reală. Odată cu apariția proiecției video, Petra Zurba, chiar Petra, actrița Teatrului Național, nu personajul din piesă, ne dezvăluie câteva frânturi din viața sa. Aflăm că are o slăbiciune pentru Tom Hanks. Apoi, prin povestea despre celebrul actor, Petra alunecă spre ficțiune și se reîntoarce treptat către Lala. La fel cum Anca Dinu alunecă spre ficțiune când începe să ne povestească despre legătura dintre ea și Robin Williams, în particular despre sinuciderea lui. La fel cum Haricleea Nicolau se îndepărtează de Haricleea când ne povestește despre proiectului filmului ei cu Quentin Tarantino. La fel cum Geni Macsim îi râde în nas adevărului povestind despre cum a sunat-o Jamie Oliver pentru ciorba ei de salată. Urmând aceeași traiectorie, spectacolul ne arată, în oglindă, ficțiune și realitate, inițial alternând planurile cu claritate, apoi tot mai difuz, tot mai difuz, până ceea ce credeam evident își pierde din putere. Bogdan Cristian Drăgan se joacă, în acest spectacol, cu adevărul, arătându-ne forța cu care arta îl subjugă cu atâta ușurință: uneori îi dă voie să se înalțe viguros, alteori îl înmoaie sau îl dizolvă cu totul.

Natașa Raab e aleasă strategic să o joace pe mama celor trei surori, actriță celebră. La fel ca Ștefan Cepoi, Natașa Raab apare doar în proiecția video, universul paralel în care am zice că adevărul pe care credem că îl cunoaștem se află în mai mare măsură decât pe scenă. Poate, până la un punct. Mama celebră este actrița pe care o avem în frigider, pe borcanul cu castraveți cornichon.  În universul paralel, știm cu toții că actrița din frigider are de-a face cu produsele lactate.

Experimentul lui Bogdan Cristian Drăgan are haz, are ironie, are satiră. Ne livrează, pe alocuri, fraze memorabile, textul este bogat și de calitate. Discursul repetitiv al psihoterapeutei are o mare încărcătură simbolică și culminează cu definiția fericirii. De altfel, întreaga piesă este plină de semnificații și ar fi dificil de realizat un index al acestora. Titlul ar fi de analizat după încă o vizionare, căci nu am reușit să urmăresc prea bine momentul în care apare comparația personajelor/actorilor cu niște melci băloși. Dar și eu mă aflu într-o cochilie, așa că niște bănuieli am.

Cât despre acel spectacol e despre spectacol, cât din el este despre noi, cât despre personaje, cât despre actorii care le dau viață? Salvatorii Melcilor e o păpușă Matrioșka, o lume într-o lume într-o lume într-o lume. O joacă pe metatext care uneori amuză, alteori îndeamnă la reflecție. Viziunea este lăudabilă, cred însă că tema este atât de complexă și presupune o aglomerare de idei atât de sălbatice, de greu de stăpânit, încât încercarea de a le potoli transpunându-le într-un spectacol de teatru este nebunească. Din cauza acestei sălbăticii greu de potolit a adevărului, spectacolul mi-a transmis adesea senzația unui haos care se încăpățânează să rămână neascultător. Dar, cu toate astea, Salvatorii Melcilor a avut farmec și a avut ce trebuie pentru a mă face să urmăresc această punere în scenă cu plăcere.