COCHILIA

Aici stă Anda. Daca aveţi noroi pe pantofi, descălţaţi-vă când intraţi.

afrim la craiova: dacă am gândi cu voce tare

în facultate, îi urmăream îndeaproape activitatea pe contul de pe o rețea de socializare (ghici) și rămâneam aproape mereu fascinată după ce vizionam frânturi din spectacolele lui pe youtube. fascinată de un vizual unic și de o estetică de teatru atipică, una care îmi amintea de estetica urâtului despre care învățam la literatură în liceu. afrim e un nume și un spectacol de afrim e ca o carte cu autograf, are din start un avantaj. afrim e la modă și e la modă pentru că teatrul lui e despre ce e la modă. ok, avem o generație matură care încă vine la teatru în costum și care își face, de multe ori, abonament, dar încă învață să lase garda conservatorismului jos, încă pune mâna la gură când aude „pizdă” și încă dă din cap când vede nuditate pe scenă. nu poți să îi condamni, dar arta nu e echivalentă cu clasicii și societatea în care trăim nu e atât de plină de bun simț ca în 1900. așa că da, vom tot auzi „pizdă” și „căcat”, vom tot vedea sex, homosexuali și prostituate și va trebui să ne obișnuim cu „modernismele” astea care uneori par prea, pentru că nu sunt prea. parcă teatrul se voia o oglindă a epocii. ei bine, uitați-vă în jur. epoca noastră are de toate, așa că nu știu de ce am fi surprinși că se scriu și se fac piese cu de toate. suntem o shaorma existențială, hai să ne împăcăm cu asta.

și după introducerea asta mai mare decât impresiile care au să urmeze (dar care este, de fapt, iceberg-ul de sub apă), câteva cuvinte despre piesa montată la teatrul național din craiova. recunosc că prima jumătate mi s-a părut ușor fadă. deși apreciam unele momente scenice și câteva artificii savuroase pe ici pe colo (precum copilul-boxă sau „însuflețirea” taxiului prin covrig – vedeți piesa și veți înțelege), mi-a fost destul de greu să rămân conectată la firul poveștilor pe tot parcursul acestei părți. poate și pentru că nu e tocmai ușor să suporți atâtea drame personale, în ciuda coloristicii vesele a canapelelor care le adăpostesc particularitățile și care devin, în mod creativ, universuri în miniatură în care se ciocnesc în fel și chip destine umane. a doua parte mi s-a părut mai însuflețită, însă mare parte a redresării cred că se datorează și precipitării poveștii, căci textul devine mai emoțional și implicarea crește progresiv până la final când uitasem deja de sentimentul cam searbăd al așteptării de până la mijlocul spectacolului. în ceea ce privește personajele, e cert că favoritul publicului a fost gay-ul interpretat de george albert costea, care își dovedește, încă o dată, ludicitatea și maleabilitatea (atât fizic, cât și artistic), dar și prostituata și taximetristul (romanița ionescu și marian politic) au colorat cu simpatie o poveste pretty woman, iar tamara popescu și constantin cicort, în rolul bătrânilor, au reușit să nască nu doar zâmbete, dar și căldură. totuși, iulia colan a purtat greul, un „atlas” feminin convingător cu drama și oboseala cronică a unei existențe măcinate de rutină bine conturate în expresia artistică a personajului.

„dacă am gândi cu voce tare” ne spune niște lucruri despre oameni cărora le e frică să facă ce spune titlul și despre cum ar fi dacă, totuși, ar face-o. deloc întâmplătoare (și foarte frumoasă) alegerea regizorului de a le da personajelor numele reale ale actorilor.

de văzut. de gândit cu voce tare.

 

Reîntoarcere la dragostea dintâi

au trecut doi ani de la ultima dâră de melc lăsată aici și nu pot înțelege cum am reușit să o fac și pe-asta. nu aș fi crezut vreodată că mă voi lăsa de scris. da, am scris în alte locuri, am apăsat penița electronică pentru a-mi face meseria de comunicator, de specialist în marketing, am orientat înclinațiile către meleaguri adulte și mai pământești, ar spune unii. dar nu am, de fapt, nicio scuză.

pesemne că redescoperirile nu sunt doar speranțe naive. dar e cert că se întâmplă la momente de cotitură. în cazul meu, să am un copil. să fiu mamă nu m-a schimbat, ci m-a readus pe un drum de la care deraiasem. un proiect legat de scris a început deja de anul trecut și sper ca pauza de acum să îl ajute și nu să îl omoare. dar acela încă nu e de povestit.

mă întorc, însă, la lucrurile care îmi trasează conturul. apar și niscaiva categorii menite să pună într-o oarecare ordine în cele ce vor urma. teatrul, despre care nu am scris de la penultimul Shakespeare și față de care am datorii serioase. îmi reamintesc, cu nostalgie, gândurile unei ande care nu știa încotro să se îndrepte la final de liceu și care ar fi făcut, cu drag, popas la teatrologie. și care s-a făcut comunicator pentru că raza de acțiune a acestei denumiri vagi, dar la modă, părea măcar mai mare. nu-i nimic. profesiile nu ne dezvață de marile iubiri. așa că, în calitatea mea de comunicator cu diplomă, îmi voi permite să comunic, amatoricește, despre „domeniul” în care mă simt cel mai acasă. 

și mai sunt poveștile casnice, unde o să arunc nimicurile cotidiene care mă fac, totuși, să fiu eu. sper să ne (re)împrietenim.

bine am revenit.

 

 

Un francez la Moeciu: Viaţa e prea scurtă pentru a nu încerca!

Muzică de mătase într-o pauză a timpului: God Help The Girl

Un musical indie-pop regizat de un cântăreț, despre o tipă cu trecut (prezent și viitor) incert, care se îmbracă fain și cântă precum se îmbracă. God Help The Girl (GHTG) e mai mult o colecție prețioasă de clipuri cu tentă retro, reîmprospătate însă de un spirit cool, hipsteresc, care le aduce într-o zonă intermediară, într-o apă care e pe cale să se limpezească, dar încă nu a ajuns la echilibru. GHTG e o nebuloasă în care nu simți, totuși, nevoia să clarifici nimic. De la un punct încolo, nici măcar nu mai simți sincopele și încetezi să îți pui întrebări.

Stuart Murdoch, același Stuart Murdoch din trupa indie Belle and Sebastian, se face vinovat de acest „proiect” (parcă nu i-aș spune film) pe care l-am testat cu maximă atenție și cu o moderată derută.

Am putea simplifica. Avem un musical atipic despre o fată cu probleme emoționale, care compune mai ușor decât trăiește și care se întâlnește cu un tip simpatic și o ingenuă ce se integrează perfect pe portativul muzicii ei. Bineînțeles, trebuie să fie vară. Iar vara aceea este undeva într-un „illo tempore”, cu melodii de mătase și un sentiment de ușurătate a vieții pe care poate numai amintirea copilăriei îl mai poate trezi.

Nu știu cum e filmul ăsta. Dar e frumos. Iar imaginile lui Stuart Murdoch se cufundă foarte pașnic în muzica lui Stuart Murdoch.

Filmul a câștigat un premiu la Sundance (World Cinema Dramatic Special Jury Award) și a primit recenzii destul de diferite. De înțeles. E un film care ți se bagă pe sub piele și care te face să îl iubești în mod irațional.

Iar muzica e chiar specială.

Iarna unui viitor incert

Iarna Vrajbei Noastre, John Steinbeck. Tu spui „Am iubit cartea, m-a terorizat finalul”. Și mai spui că ai interpretat finalul ca pe un capăt cert de linie. Deși toți ceilalți văd o jumătate plină, tu vezi o eclipsă. Și nici măcar parțială, ci totală. Întuneric pur. Mă tot întreb de ce.

L-am îndrăgit pe Ethan de la prima pagină. E un sentiment teribil de prețios, tocmai pentru că apare așa rar. Nu am citit cartea, nici nu am devorat-o, am savurat-o până la ultima linguriță. Poate am avut un mic nod la ultima înghițitură, însă nu m-am înecat cu bucățica din urmă. Eu disting suficient de bine două posibilități. Steinbeck a mai păstrat o bucățică pe farfurie, lăsându-ne pe noi să decidem dacă mai are sens să o luăm în linguriță sau nu. Finalul deschis. Sau varianta optimistă, asumată de mulți dintre cititori. Păcatul absolvit prin salvarea celuilalt – în cazul acesta, fetița. Piatra aceea avea o importanță mult prea mare pentru a fi, pur și simplu, scufundată în ireparabil. Și nu îmi închipui că salvarea fiicei stătea doar în acel obiect. Căci obiectul, în lipsa persoanei, nu înseamnă aproape nimic.

Uneori îmi lipsesc dialogurile sale cu borcanele de murături, iar alinturile caraghioase le-am preluat și le mai presar pe ici, pe colo. E foarte personală iarna asta a lui Steinbeck.

Am început Fructele Mâniei. Este ca o pelerină grea. Am făcut pauză. Voi încerca să mi-o pun iarăși pe umeri.

Din seria „Scrisori către Miha”.

Un pariu în coadă de pește

Curios să ai un personaj numit Midas într-o carte precum Fata cu Picioarele de Sticlă, nu găsești? Acum ca am citit-o și eu am putut citi rândurile tale și cred că, mai mult de curajul de a înfrunta frica, e curajul de a înfrunta viața. Și nu știu ce mi s-a părut mai înfricoșător, curajul de a înfrunta o viață care te amenință că se va opri din clipă în clipă sau curajul de a înfrunta o viață înjumătățită, după ce ai găsit ceva de care ai fugit atâta timp?

Dincolo de fragilitatea tristă a Idei, bântuitoare ca un șuierat de vânt într-o pădure deasă, cred că va rămâne ecoul unor foi aruncate de pe un pisc înainte de a fi citite. Cumplit mi se pare să lași ceva în urmă, ceva atât de important, care oferă o noimă tuturor lucrurilor, și totul să se scurgă în iremediabil o dată cu cerneala lovită de ploaie. Poate că uneori ar trebui să avem și curajul de a ne înfrunta pe noi înșine, mai ales când de asta depind și oamenii care ne sunt dragi.

Când ți-am dăruit cartea asta, am zis că sper să fie un pariu câștigător. A fost, într-un fel. Și, totuși, ei au pierdut.

Din seria „Scrisori către Miha”.

Cărți, toate pânzele sus!

Ei da, asta chiar îmi place! Cărți într-un tablou. Nu e ușor deloc, așa că o să îți întorc această solicitare, ca să vedem ție cum îți iese. Și țin să încep prin a-ți mărturisi că am omis una dintre cerințe, așa  că nu stau bine dacă ai baremul în față. Am ales trei, nu cinci cărți, pentru că nu iubesc așa ușor.

Așadar, iată cărțile mele preferate din ultima vreme și tablourile care le întovărășesc.

Iarna Vrajbei Noastre, John Steinbeck. A fost cel mai dificil să aleg, mă gândisem la ceva de Vermeer, după care mi-am dat seama că nu există un camarad mai bun decât Degas, cu balerinele lui. De ce? pentru că totul stă în echilibru. Iar tabloul acesta, intitulat „Așteptare”, cu întunericul alături de albul acela care își odihnește echilibrul este mai mult decât aș fi putut spera. Ca să o spun, totuși, Ethan este balerina mea.

Edgar_Degas_-_Waiting_-_Google_Art_Project

Apoi este Stefan Zweig, cu Amintirile unui european, pe care o îndrăgim la comun, și căreia mă gândisem inițial să îi aloc Persistența Memoriei, cu ceasurile moi ale lui Dali. Însă dincolo de asocierea cu timpul, pentru mine persistența este a culorilor proaspete dintr-o Vienă înfloritoare, însorită, culturală. Și asta e mai aproape de ….O duminica dupa amiaza in parcul La Grande Jatte (Georges Seurat).

1024px-Georges_Seurat_031

Și o a treia ar fi Autobiografia lui Mark Twain, pentru că el este cel mai spiritual prieten pe care mi l-a dat literatura și umorul său funcționează de fiecare dată. Și pentru asta m-am gândit la Magritte, pentru că o autobiografie este ca un autoportret și l-ar caracteriza pe Twain un autoportret cu un măr în loc de cap. Fără nicio aluzie filosofică! Acestea fiind spuse, iată-l pe Mark Twain în „Fiul Omului”. Îi șade bine.

Ren? Magritte, The Son of Man, 1964, Restored by Shimon D. Yanowitz, 2009  øðä îàâøéè, áðå ùì àãí, 1964, øñèåøöéä ò"é ùîòåï éðåáéõ, 2009

Rândul tău!

Din seria „Scrisori către Miha”.

Caleidoscopul scriitorului

Se prea poate să fie cum zici tu, să nu înțelegem nimic și pe nimeni pe deplin atunci când citim. Dar scrisoarea ta mă face să mă gândesc, mai degrabă, la autori. La cât de halucinant trebuie să fie pentru ei exercițiul de a materializa profilul unui cititor. Imposibil. Dacă ai norocul să fii citit de câteva zeci, sute, mii sau chiar milioane de oameni, cum să te mai gândești la cititor? Eu cred că un scriitor care ar dori să se facă auzit de fiecare cititor în parte ar ceda psihic cu ochii pierduți în caleidoscopul omenirii. De aceea generalizarea e un păcat pe care ni-l asumăm. Cu toții. Generalizarea îți permite să etichetezi, să vorbești de grupuri țintă, să adresezi campanii și mesaje unor oameni încadrați de un cerc și să îi împrejmuiești pe cei care nu ți se par interesanți într-un altul. Mulțimi care nu întâlnesc niciodată. Așa ne împăcăm cu caleidoscopul. Așa strângem toate nuanțele într-o singură culoare și mergem mai departe. Mai odihniți și fără sentimente de vinovăție că lăsăm lucruri în urmă.

Tu ce zici? Cum te împaci cu simplificarea existenței?

Din seria „Scrisori către Miha”.

Scriem sau tastăm?

Curios că dialogul acesta blogosferic între mine și Miha a debutat cu următoarele cuvinte „Acest articol este scris de mână”. Curios pentru că, atunci când am citit asta, mi-am amintit un vis de noaptea trecută care avea mare legătură cu scrisul de mână. Eram în mijlocul unei lucrări la limba engleză, o lucrare ce presupunea transcrierea cât mai fidelă a unei conversații – un tipic exercițiu de „listening”, numai că era imposibil să menții în scris ritmul vorbirii. Așa că, în timp ce profesoara corecta lucrarea mea plină de erori și spații goale, eu mă gândeam că aș fi fost, probabil, mai capabilă dacă aș mai fi pus mâna pe un pix în ultima vreme. Și primul lucru pe care îmi pică ochii astăzi este un text care mă invită la replică și începe cu „acest articol este scris de mână”.

Când eram în gimnaziu, mă frustra scrisul meu, aș fi vrut să scriu mai frumos. În liceu am experimentat toate felurile de a scrie. Înclinat spre stânga, înclinat spre dreapta, drept, cu litere de tipar. În facultate am ajuns la un acord cu mine însămi. Scriam eclectic, adică îmbinam toate stilurile. Era un turn Babel asumat, clădit dintr-un vârf de mină de creion mecanic. Așadar, dacă am ține cont de filosofia care spune că personalitatea noastră se reflectă în ce mâncăm, ce îmbrăcăm, ce visăm, ce citim, ce privim, ce scriem, la ultimul punct e clar că, în cazul meu, s-ar dovedi destul de problematic. Instabilitatea literelor nu poate fi semn bun. Trăiască epoca digitală.

Și, venind vorba despre lucruri în care ne reflectăm… comentarii, Miha?

 

Boyhood sau 12 ani. Cu Linklater

boyhood-teaser-poster-404x600De la Holy Motors al lui Carax nu cred să mai fi scris ceva despre un film aici. Însă Dana m-a îndemnat și, după ce a trântit gândul, mi l-am însușit și am decis să scot antenele. Pentru Linklater și pentru Boyhood.

Nu că filmul ar mai avea nevoie de cronici și recenzii pozitive, motiv pentru care nici nu intenționez să scot așa ceva din cochilie. Deja considerat filmul anului 2014 de o majoritate covârșitoare a criticilor și bifând un scor de 100/100 pe Metascore, Boyhood dovedește că un film de 3 ore în care nu se întâmplă mai nimic și în care, în același timp, se întâmplă cam tot, poate să se facă „auzit” dintr-o mulțime de proiecte care vor fix lucrul ăsta. Să se facă auzite.

Să vezi, totuși, cum crește un puști sub ochii tăi e o treabă care aduce cu sine un fascicul întreg de fascinații. Nu știi nimic despre film și ridici o sprânceană când vezi cât seamănă prichindelul de 5-6 ani cu puștiul de 10, apoi de 15. Dar stai.

12 ani. Atât a durat proiectul. Și așa s-ar fi și numit dacă nu apărea, între timp, 12 ani de sclavie.

12 ani în care Linklater (poate nu vă e clar, dar e cel care se află în spatele unor filme precum Waking Life sau Before Sunrise/Sunset/ Midnight) și echipa au filmat câteva zile pe fiecare an, iar scenariul pentru anul în curs era finalizat cu câteva zile înainte de filmarea propriu-zisă, pe baza experiențelor personale ale fiecăruia dintre actori. 12 ani în care un puști și o puștoaică (sora lui Mason este, în realitate, fiica lui Linklater, care și-a rugat tatăl să o includă în proiect) cresc sub ochii noștri. Atât de natural, atât de firesc, atât de cursiv. Cursivitatea și firescul sunt baghetele magice ale lui Linklater. 3 ore în care 12 ani prind formă în fața ochilor noștri în principal prin dialog. Actul suprem de măiestrie al acestui regizor, care spunea cândva că planul lui B este întotdeauna să facă un film cu actori care vorbesc mult. Aș râde, dacă nu mi s-ar părea atât de fermecător.

Altfel, zâmbesc numai, cu înțeles…

…amintindu-mi de dialogul despre Facebook și starea intermediară în care ne aflăm cu toții, da, pentru că uite-mă, sunt aici lângă tine și îți semi-ascult tâmpeniile în timp ce semi-citesc statusuri tâmpite pe pereți virtuali și nu, nu mă pot desprinde, nu, nu mai trăim într-un singur loc, nu mai avem inima într-un singur loc, nu mai avem mintea într-un singur loc. Plutim în derivă, între două planuri, nefiind cu adevărat prezenți pe niciunul dintre ele. Și amintindu-mi de dialogurile perfecte dintre tatăl Ethan Hawke și copiii Ellar Coltrane și Lorelei Linklater, de perfecțiunea comunicării dintre un tată și copiii săi, chiar așa, într-o situație care prevede numai vizite săptămânale sau lunare. Amintindu-mi de perfecțiunea atât de imperfectă și atât de fermecătoare a fiecăruia dintre părinți, de fapt. Și de notele personale de care mustește proiectul ăsta.

boyhood-1096862-TwoByOne

…gândindu-mă la cât de prețioasă este prezența unui Linklater, la fel cum este și cea a unui Malick, în lumea asta frumoasă, dar adesea sălbatică, a filmului care ajunge în mainstream. Cât de prețios este să găsești adăpostită în culcușuri atât de neașteptate precum filmele perna aceea moale exact cât trebuie pentru a-ți sprijini gândurile, să găsești chiar gândurile acelea care ți-au trecut prin minte de atâtea ori fără să te auzi, totuși, dându-le viață prin grai, sau așteptările pe care le ai de la unele lucruri în viață și pe care le conștientizezi abia când îți pune altcineva oglinda în față. Și asta prin cuvinte, cuvinte, cuvinte.

Și mai zâmbesc gândindu-mă la oamenii cărora le-am spus de el și care o să se uite și care o să îmi mulțumească. Și gândindu-mă la oamenii  cărora le-am spus de el și care o să se uite și care o să mă înjure cu foc. Dar ce bine e să zâmbești.

Și folosesc gerunziu, da. Pentru că îmi place de mor. Pentru că e o arteră a vocabularului care pulsează de semnificații. Și repetiții, da. Și vedeți filmul ăsta.