COCHILIA

Aici stă Anda. Daca aveţi noroi pe pantofi, descălţaţi-vă când intraţi.

Pădurea Spânzuraților (TNB), un spectacol liric transpus în liniile prezentului

După recenta premieră craioveană a Casei cu Suricate, în viziunea lui Radu Afrim, despre care am scris aici, m-am întâlnit la București cu o altă piesă montată de același regizor, care îmi trezise curiozitatea de ceva vreme, după ce am remarcat valul de apreciere stârnit de acest proiect teatral.

Debutul spectacolului mi-a amintit instant de începutul Casei cu Suricate, unele similarități fiind evidente: apariția vestelor galbene m-a trimis la însoțitorii lui Samuel(a) din prima scenă a piesei craiovene, iar câteva fraze în versuri anticipau, parcă, predilecția lui Afrim pentru această formă de livrare a textului. Apoi prezența adolescentului care vorbește într-un argou puternic, încercând astfel un portret aproape caricatural al tinerilor de astăzi, prin folosirea îngroșată a limbajului folosit de aceștia, este încă o notă specifică a regizorului, detectabilă și în ultima sa piesă. Afrim încearcă să surprindă esențial anumite realități prin recursul la formule exagerate, ceea ce uneori stârnește hazul, dar alteori poate suna puțin tras de păr.

Bărbații îmbrăcați în vestele galbene din Pădurea Spânzuraților, „pozând” cu drujbele pe trunchiurile copacilor de parcă s-ar mândri cu niște trofee, trimit cu gândul la pădurile defrișate masiv, dar și la vestele galbene pariziene, iar semnificația copacilor tăiați se poate dezvolta amplu, rostogolindu-se, probabil, către ideea pierderii irecuperabile, a degradării națiunilor, a societății în general, a naturii, poate, a valorilor umane sau a lumii per ansamblu. În acest peisaj dezolant, răsună vocea tulburătoare a Teodorei Purja, interpretă din Bistrița-Năsăud. Cântul său deschide spectacolul, acțiunea fiind plasată, inițial, în zilele noastre. Prezentului îi dă glas un tânăr (Tiberiu Enache) care, prin numai câteva fraze, rezumă starea sumbră a nației sale: părinți plecați la muncă în străinătate, școala care te încurajează nu să gândești, ci contrariul (”Pădurea asta m-a dus cu gândul la cartea aia pe care am avut-o pentru bac, Pădurea spânzuraților. N-am citit-o pentru că profa a spus că luăm bac-ul numai dacă învățăm pe de rost comentariile din cartea ei”). Oamenii și-au pierdut umanitatea, spânzură câini în copaci. Spatele scenei este folosit ca spațiu de proiecție, se transformă într-un imens ecran pe care se  perindă imaginile cu câinii despre care vorbește tânărul. Imaginile sunt stranii și, din punctul meu de vedere, lipsite de necesitate, căci nu doar că nu contribuie la efectul dramatic, ci dimpotrivă, nu par realiste și stârnesc, mai degrabă, un sentiment de nonsens.

Tânărul intră în dialog cu personajul care creează puntea între trecut și prezent, Conștiința (Marius Manole). De la ea află că are două variante: să își schimbe țara sau să plece. Dar să nu plece înainte să încerce prima variantă. E ușor de înțeles cum spectacolul lui Afrim s-a insinuat atât de repede sub pielea spectatorilor. Afrim este șiret. Apelează la emoția tinerei generații într-o perioadă în care aceasta devine unită printr-o activare a spiritului civic, într-o avalanșă de hashtag-uri și proteste, și îi pune sare pe rană. Îi arată încă o dată ce este greșit, o dată prin vocea tânărului, apoi prin vocea Conștiinței, apoi prin derularea de imagini cu protestul din 10 august și cu alte lupte de stradă, cu scene de război. Regizorul găsește o cale de conectare a textului lui Rebreanu cu prezentul. Evocarea trecutului alunecă spre invocarea unei lupte pentru apărarea prezentului. Și atunci, evident, mesajul prinde, căci își găsește ecou. Însă metoda sa este discutabilă, căci e amăgitoare și ușor mistificatoare. Pădurea Spânzuraților devine și un pretext pentru a atinge cele mai vulnerabile puncte ale publicului. Acesta rezonează, iar de aici efectul: spectacolul este, probabil, cel mai popular dintre cele jucate în acest moment pe scenele Bucureștiului.

Revenind, însă, la structura sa, după acest preambul din prezent, se face trecerea către povestea lui Apostol Bologa, interpretat de Alexandru Potocean, și către un text de un lirism foarte puternic, a cărui punere în scenă într-un spectacol de peste trei ore este o provocare extraordinară. Afrim reușește, cu ajutorul interpretărilor bune, unele chiar rezonante (remarcabilă Natalia Călin în rolul mamei lui Apostol), să construiască un spectacol care nu trenează, cu mare încărcătură poetică, un spectacol ce curge aproape cinematografic. Totuși, din cauza plasării acțiunii adesea în partea din spate a scenei, detaliile expresive ale actorilor se pierd, un lucru care produce riscul ca emoția să fie diminuată, empatia să nu se producă, iar munca actorului să nu fie valorizată la maxim. Un exemplu în acest sens este chiar interpretarea lui Alexandru Potocean, care pare corectă, dar nu ieșită din comun până spre ultima parte a piesei. În schimb, în momentele în care este filmat, căci regizorul recurge la artificiul filmărilor pentru a reda tocmai ce se pierde în mult prea vastul spațiu scenic, figura personajelor, în momentele în care proiecția video ne dezvăluie mimica și amănuntele gestuale, începem să respirăm în ritmul lui Apostol Bologa. Filmările sparg și din posibila monotonie scenică, la fel ca și luminile atent folosite, și au un rol esențial în atragerea publicului în poveste.

Ar mai fi de amintit și interpretarea lui Ciprian Nicula, care creează în jurul lui Petre o aură de căldură și ingenuitate, dezvoltând un personaj ușor de îndrăgit. Între personaje se mai distinge și apariția insolită a generalului (Istvan Teglas), întruchipat ca un trup de pitic fără cap, care își face apariția mereu cu spatele, trăgând după sine un imens candelabru în care lumânările sunt uneori aprinse, alteori stinse. Candelabrul a născut dezbateri pe marginea semnificațiilor sale ascunse în grupul cu care am urmărit spectacolul: un simbol al ierarhiei, prin brațele care pornesc de la o bază numeroasă pentru a ajunge la vârf, sau poate un amestec între religios și funerar, un simbol al puterii – generalul se vede pe sine ca pe un Dumnezeu în brațele căruia se află soarta tuturor soldaților, luminițele care se sting pot fi viețile pierdute ale acestora. Metafora poate lua o multitudine de forme în mintea spectatorului, îndeamnă imaginația să lucreze, așadar este un element inspirat și de efect. De o certă frumusețe vizuală este și imaginea copacilor care pendulează în sunetul clopotelor.

În planul poveștii romanului, apare și o mică, dar esențială intruziune a prezentului: momentul cu soldatul pe soclu care recită din scrisoarea către iubită, devenit peste ani o statuie neglijată, un simplu loc de întâlnire pentru îndrăgostiți, un loc lângă care tinerii ascultă muzică, dansează, se exprimă liber, rupți cu totul de moștenirea apăsătoare a  războaielor trecute și, poate, de simțul responsabilității pentru propriul lor prezent. Finalul piesei îndreaptă din nou atenția către acest prezent și, mai mult, spre viitor, și lansează o invitație la reflecție. Unde mergem?

Sursă foto: tnb.ro

Vine și o pasăre mare, neagră

Are you dreaming? Visezi oare? E întrebarea pe care regizorul Radu Afrim ne-o adresează încă de la debutul spectacolului „Casa cu Suricate”, cea mai recentă premieră a Teatrului Național „Marin Sorescu”. O întrebare care revine în final ca o ciupitură în simțurile amorțite de avalanșa suprarealistă de personaje, spații și situații care cotropește timp de trei ore, încercând răbdarea unora dintre spectatori, pentru a-i cufunda în neverosimilul oniric al scriitorului ceh David Drabek.

Piesa este deschisă de personajul cel mai volatil, Samuel(a), întruchipat de Vlad Udrescu, care etalează nu doar talent comic, ci și o excelentă capacitate de transfigurare. Suntem pregătiți, prin versuri caraghioase, să pătrundem într-o dimensiune unde rațiunea e desuetă. Sclipitoare, cu reverberații hipnotizante, cu elemente vizuale bogate și construite în detaliu, o autentică bijuterie scenografică creată de Irina Moscu, casa cu suricate ne ademenește înăuntru și ne invită să lăsăm pudibonderia și prejudecățile la ușă. Le-am lăsa, însă uneori ne întrebăm pentru ce, căci adesea simțim că o facem pentru un trivial ieftin și forțat.

Casa-univers devine punctul de gravitație al întregii narațiuni. Casa cu Suricate (cu titlul original „Casa de Ciocolată”) este o lume de sine stătătoare, care se poate lipsi cu egoism și nonșalanță de oricare coordonate spațiale și temporale. Autosuficientă și neînrobită de rigori logice sau sociale, Casa cu Suricate este lumea unde personajele trăiesc îndrăgostite de propria captivitate, într-o dependență patologică de stranietatea realității subiective. Desprinderea de barierele (auto)impuse ar conduce la un dezechilibru existențial iremediabil. Rozica (Raluca Păun), Valerica (Iulia Lazăr) și Elena (Ramona Drăgulescu) sunt cele trei surori care împart universul din casa cu suricate cu fantoma mamei moarte (Romanița Ionescu) și amintirea tatălui trecut și el în neființă de un an (Constantin Cicort). Elena este singura care muncește și are contact cu lumea exterioară. Ea își hrănește surorile cu biscuiți populari pe care îi procură de la pacienții surdo-muți pe care îi îngrijește în calitate de asistentă. Enormă, Rozica se îmbuibă privind la televizor „Ciocolată cu dragoste” în cuibul pe care nu îl poate părăsi. Kilogramele o imobilizează în fața televizorului, de unde Raluca Păun livrează cea mai reușită porție din comicului spectacolului, fapt confirmat și de aplauzele de la final. „Atingerea divină” a lui Lentziu, interpretat de Claudiu Mihail, și el un actor cu suficiente resurse comice, o ajută în această misiune cu decență. În camera alăturată, Valerica decupează suricate obsesiv, capturată de prezența spiritului mamei care are grijă să îi amintească de pericolul lumii exterioare. Valerica își petrece timpul înconjurându-se de suricate pe care le împăiază și le… ascultă. Suricatele stăpânesc în mod straniu casa celor trei surori, construită pe pământul unui vechi parc, într-un loc care le-a aparținut cândva acestor ființe curioase. Tovărășiei lor li se alătură și cea a unui kitsch sclipitor, o statuie Buddha adusă la viață cu haz și farmec de mișcările unduitoare și vorbele cu ecou ale lui Cătălin Miculeasa, care veghează și își asumă, pe alocuri, rolul unei conștiințe a acestui univers suprarealist aproape la fel de bătător la ochi precum veșmintele sale. Între pereții casei și în tunelurile ei secrete adesea amintite de Valerica, realitatea devine moale precum ceasurile lui Dali, modelabilă și sonoră precum Al Bano, câinele din plastilină dăruit Elenei de către cel care îi va zdruncina universul, Ion (Alex Calangiu). Valerica nu a ieșit niciodată din casa cu suricate și nu o poate face, căci afară se poate întâlni cu pasărea mare, neagră, despre care mama sa o avertizează și după moarte. Ea rămâne, așadar, în bucătărie, cu suricatele sale, unde universul îngrozitor care pândește la ușă nu o poate ajunge. Dar tatăl său îi lasă moștenire o misiune care o invită să înfrunte lumea. Va reuși oare? Iulia Lazăr, cu alura sa excentric-magnetică, nu ar fi putut lipsi din această hiperbolă a bizarului. Romanița Ionescu, mama-fantomă care o însoțește din umbră, reușește să compună și ea o prezență nefirească și încadrată perfect în tabloul fantezist al poveștii, ajutată îndeosebi de amănunte posturale și privirea nevrotică.

În universul comic și, deopotrivă, lugubru al casei cu suricate, drama și hazul alternează, se întrepătrund, capătă noi sensuri, adesea redate în rime care contribuie la atmosfera bizară. Vulturi cu cap de bec pândesc suricatele, întocmai cum destinul pare să le pândească pe surorile cufundate în propria realitate. Umorul ieftin și spectacolul care alunecă adesea spre circ din cauza tușelor exagerate, dar savurate cu o (surprinzătoare) generozitate de public, ascund, însă, o temă importantă, care poate aluneca printre degetele celor adulmecați de stridență și orbiți de aceasta: inadaptarea și fuga de realitatea înspăimântătoare, covârșitoare. Radu Afrim reușește să construiască un univers întreg cu destoinicie și cu ajutorul esențial al Irinei Moscu, însă la final poți simți că, după trei ore de stridență tărăgănată, ai ratat șansa de a ajunge la secretele din tunelurile casei cu suricate.

Despre spectacolul independent care vrea prea mult și reușește prea puțin

Spectacolul contemporan de teatru sau dans poartă o mulțime de haine și uneori defilează cu ele întocmai ca la o paradă de modă a unui designer care a uitat că rostul veșmintelor e să și îmbrace, nu doar să șocheze. Se întâmplă din ce în ce mai des să observ tendința autorului unui spectacol independent să își savureze libertatea de creație aproape într-un spirit de frondă față de ceilalți. Spectacolul ajunge să fie un manifest radical, descătușat de orice normă și convenție, pe care mulți dintre cei care încă nu au găsit un mijloc de a-și elimina frustrări sau de a poza dezinhibat nud, metaforic vorbind, îl îmbrățișează cu frenezie, mulți dintre cei care nu înțeleg jumătate din el îl aplaudă cu snobism, iar unii care nu înțeleg aprobarea și admirația celorlalți îl apreciază cu reticență, de ochii lumii. Foarte puțini dintre aceia care nu îl plac o spun. Căci în vremea când aplauzele în picioare au devenit din excepție regulă, iar mersul la teatru devine din ce în ce mai cooltural, să nu îți placă un spectacol, chiar dacă mustește de prost gust, kitsch sau de banalități trântite plictisitor, înseamnă că nu l-ai înțeles, că ești arogant, intolerant sau că ai alte motive care nu îți fac cinste. Este remarcabil câte lucruri bune se pot găsi astăzi chiar și într-un spectacol execrabil, care te face să simți că disconfortul scaunului tău de spectator devine insuportabil după primele minute. Nu voi vorbi de un spectacol anume aici pentru că nu am în gând unul singur, ci de spectacolele proaste în general și spectacolele proaste din spațiul independent în particular, căci cu ele am avut confruntările cele mai numeroase.

Dacă aș încerca să reunesc sub o caracteristică pregnantă spectacolele independente (dar nu numai) cu care m-am întâlnit de-a lungul anilor și cu care nu am rezonat, pofta nebună de a diseca ar fi prima care mi-ar veni în minte. Nebună, căci întregul spectacol mi s-a derulat în fața ochilor precum un desfrâu creativ al artistului care jubilează expunându-și libertatea de a-și permite orice în acel spațiu scenic care devine actul său demiurgic. Însă păcatul pe care îl arunc asupra-i este că în explozia sa creativă, artistul se deconectează de multe ori de la public, față de care pare uneori că nu simte nicio responsabilitate, alteori nici măcar respect, pare că se urcă pe un piedestal de unde ne transmite flegmatic că nu îi pasă ce credem sau înțelegem, pentru că el știe din ce adâncuri minunate s-a articulat totul. Uneori le și explică savant, le regăsești în caietul program la o descriere mustind de  „Ce a vrut să spună poetul”. Dar când sensul profund e înveșmântat precum manechinele în PET-uri și plăpumi de pe catwalk,  spectacolul alunecă pe o pantă nedorită. Sfidarea care transpare este atât de aspră încât devine insuportabilă.

Disecția frenetică este, de fapt, o încercare mult prea brutală de a atinge profunzimi. Iar brutalitatea și vulgaritatea, lipsite de temei, devin respingătoare. Începe să crească dorul de spectacole în care ermetismul are noimă, în care semnificația se ascunde în simboluri care nu îndepărtează de la esență, ci provoacă la descoperire. Căci acesta este sensul spectacolului, aș crede. Să provoace la căutarea, reamintirea, descoperirea unor esențe purtate prin fața privirilor noastre de un semnificant care să nu ne facă să închidem ochii, ci să îi deschidem. Da, teatrul se adaptează schimbărilor sociale, cadrului temporal, da, neconvenționalul este o resursă incredibilă pentru orice creator. Dar atunci când neconvenționalul îndepărtează în loc să provoace la reflecție, și-a pierdut noima. Se întâmplă să provoace la reflecție uneori și în timp ce livrează baliverne. E o șansă atunci să rămâi, totuși, cu ceva care să conteze din toate astea.

Ca o precizare, aceste rânduri vin ca urmare a vizionării câtorva spectacole din stagiunea 11+1 (spectacole independente) la TNC, din care unul singur a reușit să transmită suficient din mesaj într-un mod inedit și demn de aplauze (De Fapt), unul mi s-a părut interesant doar prin angajarea publicului în partea de început, mai ales că nu experimentasem spectacol participativ de acest gen până atunci, dar care a continuat cu o fragmentare acută a unor mesaje care îmbrăcau forme ce nu le ajutau deloc (Călătorie către mine însumi) și unul care a uzat de mijloace neconvingătoare (pentru mine) pentru a-și livra mesajul (Body of Defiance). La acestea se adaugă și un spectacol din stagiune (Fete), primul pe care nu l-aș recomanda, căci comicul forțat alunecă în penibil, nefăcându-le cinste nici actorilor nevoiți să joace în acest spectacol și nici celor care au încercat, metatextual, să ne transmită un mesaj demn de laudă despre responsabilitatea împovărătoare a artistului. Modul în care au făcut-o a scârțâit mult prea strident.

Încă o mențiune cu totul necesară: Am văzut, însă, atâtea spectacole de teatru independent extraordinare, care au uzat de mijloace extrem de restrânse și au reușit, uneori cu un singur om și un scaun, să producă adevărate mișcări tectonice, încât am speranța că voi avea parte de un astfel de moment și până la finele stagiunii 11+1 din acest an.

Alunecoasele forme ale iubirii – Monstrul Nisipurilor

Nu știi niciodată ce formă poate lua iubirea. Ea apare pe neașteptate și, dacă nu ești pregătit să o întâmpini, te poate răpune la fel de ușor cum te-ar fi putut ridica, ne transmite pilduitor Portocala (Raluca Păun) în ceea ce se dorește un fragment-cheie al piesei Monstrul Nisipurilor, de Csaba Szekely. Povestea moralizatoare care nu apucă să ajungă la final disonează cu construcția generală a spectacolului, planează deasupra tuturor întâmplărilor ca un soi de Adevăr așezat mai presus de micul furnicar al relațiilor cotidiene. În timp ce ne spune povestea orientală a unui prinț ferit o viață întreagă de întâlnirea predestinată cu Monstrul Nisipurilor, personajul se demachiază, un act metaforic probabil, gândit să simbolizeze întocmai dezgolirea de aparență și confruntarea cu adevărata față a lucrurilor. Momentul pare desprins de structura piesei, cvasi-atemporal, până la apariția fiului „rătăcitor”, parte din cuplurile care se intersectează pe parcursul piesei într-un carusel al infidelităților, moravurilor ușoare și pornirilor egoiste.

Povestea este fragmentată, secvențele temporale nu sunt ordonate, invitând spectatorul să recompună firul poveștii. Trei cupluri se ciocnesc în diferite forme și formule, avem parte întâlniri romantice la restaurant cu ocazia aniversării relației, de certuri conjugale, de confruntări între iubită și amantă, dar și de scene de thriller.

Actorii interpretează bine și foarte bine, dar în evidență iese mai ușor Iulia Colan, atât datorită construcției personajului său, cât și a expresivității mult mai îngroșate: repetiția mecanică „nimic” cu voce de păpușă  și chiar aspectul său de păpușă care trimite la superficialitatea bărbaților atrași de fizic) și exploatarea maximală a uneia dintre cele mai mari arme din arsenalul său artistic: ochii.

Foarte reușite sunt și notele comice ale lui Ștefan Cepoi și Cătălin Vieru, despre care am mai spus și cu alte ocazii că rolurile de comedie le vin mănușă, iar dintre actrițe, Alina Mangra este, probabil, una dintre actrițele cu cel mai mare potențial în acest sens. Remarcabil felul în care fructifică umorul aproape de parodic, ca și în Elefantul din cameră, cu naturalețe și cu o disponibilitate ludică extraordinară.

Cadrul scenic se circumscrie noilor tendințe scenografice și tiparului generic de amenajare a spațiului cotidian : minimal și practic. Decorul este ușor accesorizat pentru mici variații menite să realizeze transferul de la o scenă la alta. Actorii poartă haine potrivite cu numele personajelor – căci femeile poartă nume de fructe, iar bărbații, de culori. Romanița Ionescu, de exemplu, în rolul Căpșunei, poartă roșu, la fel ca și Alina Mangra (Vișina), Iulia Colan este Afina, cu rochii de un albastru închis.

Viziunea regizorală a Irinei Crăiță-Mândră este destul de așezată, mizându-se foarte mult pe text și interpretare, dar acestea sunt suficient de bune pentru ca publicul să iasă mulțumit din sala de spectacol. O comedie bine construită, temperată de niscaiva dramă și piperată bine cu umor negru, potrivită pentru orice amator de umor lipsit de inhibiții și prejudecăți, de la 16 ani în sus.

 

Teatrul ca un avocado: Stage Dogs

Un spectacol de teatru cu Marcel Iureș și Florin Piersic Jr. este precum o bijuterie care merită încercată chiar și dacă nu porți bijuterii, măcar să te vezi în oglindă. Un soi de privire îndelungată în oglindă este, de altfel, Stage Dogs, acest spectacol minimalist și esențial, despre teatru și despre actor, despre teatru și viață, despre actor și despre om. Iar miza este cu atât mai mare într-o vreme și într-un teatru în care spectacolul este tot mai mult condus către actor, lăsând adesea în urmă suportul cutumiar al recuzitei. Să nu scăpăm, însă, din vedere, că nici textul de teatru nu mai este același ca în epoca teatrului clasic.

Inspirată de „A life in the theatre”, de David Mamet, piesa montată în viziunea regizorală a lui Florin Piersic Jr. este o confruntare între doi actori, un „câine bătrân”, veteranul scenei, și actorul mai tânăr și totuși matur la cei 40 de ani ai săi, exponentul unui nou val dar, mai cu seamă, un sol al Timpului, motiv pentru care este privit adesea ca o amenințare de către monstrul sacru al cărui Timp s-a scurs aproape cu totul din clepsidră.

Sursa foto: Teatrul ACT

Stage Dogs este extraordinar din două motive: are în spate un text plin de miez și are doi actori care reușesc să îl extragă cu talent. Stage Dogs este, dacă ar fi să uzăm de comparația folosită chiar în spectacol, ca un avocado: „cu miezul moale, care ți se topește în gură, dar cu un sâmbure imens… sâmburele adevărului.” Sâmburele acela este tot ceea ce răzbate de dincolo de cuvinte, de lumini, de expresii faciale, tot ce este nerostit, dar ne este, totuși, arătat. M-a câștigat imediat, chiar dacă replica demnă de antologizat ar fi fost, probabil, îndemnul către actor: „Fă-i să râdă, fă-i să plângă, fă-i să uite!”.

Personajul lui Piersic este de un calm strident. În calmitatea lui s-au adunat deopotrivă oboseală, înțelepciune, resemnare, profunzime. El este actorul momentului, actorul valoros, plin de magnetism. Iureș, de cealaltă parte, este plin de vervă, are ceva de spus despre tot, critică degajat, se manifestă, oferă indicații cu abilitate, după ce oferă aprecieri. Este actorul cu experiență de o viață care privește cu superioritate, dar diplomație, către generația care vine din urmă și îi clatină piedestalul. Își admiră partenerul de scenă, dar îi simte și amenințarea. Nu doar pentru că ar fi tânăr, cum ne este mai ușor să înțelegem, ci pentru că este valoros. De aici și felul în care încearcă să se poziționeze insidios pe o treaptă mai înaltă, cu eleganța unor sfaturi paterne care ascund, de fapt, orgoliu și teamă.

Partitura actoricească este însoțită adesea de comicul bazat pe repetiție (un umor accesibil și savuros, care mi-a amintit foarte mult de Seinfeld și la care ar trebui să se recurgă mai des în teatru): Paula din Brazilia, devenită un mic laitmotiv, o scenă exersată de zece ori sau un fermoar care nu se închide. Dar hazul ascunde de cele mai multe ori mesaje cu tâlc, schimburi de replici care pot fi ușor trecute cu vederea sunt pline de (auto)ironie, iar alteori aisbergul se lasă văzut, precum în scena monologului hamletian care își găsește în mod neașteptat, dar strălucit, locul în acest spectacol.

Interpretarea lui Iureș se aliniază jocului cu care ne-a obișnuit (deja sunt trei sau patru spectacole în care l-am văzut în cadrul colaborării ACT-Colibri), un joc plin de firesc, care estompează scena și îl face atât de îndrăgit, dar care îți devine, după ce faci cunoștință cu el, așa de familiar încât începe să nu mai suprindă.

Dacă aveam cândva un fir narativ din care se desfășurau povești vaste, cu intrigi complexe, astăzi istoriile curg invers, înspre izvor, concentrează idei în loc să le articuleze, ațâță în loc să ofere pe tavă, pun întrebări, dar așteaptă răspunsul din sală sau nu îl mai așteaptă deloc. Felul modern de a face teatru este „intelectualizat”, abstractizat, asimetric. Nu e cazul să vorbim despre care este mai bun, mai frumos, mai interesant, căci fiecare dintre ele își are rostul și frumusețea sa. Iar Stage Dogs este despre teatrul din care s-au extras cele mai bune  esențe.

Oglinda neagră e o cameră albă: noul spectacol TNC e un Black Mirror urcat pe o scenă de teatru

Proaspăta premieră de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova s-a simțit ca o transpunere a unui episod din celebrul serial „Black Mirror” într-un alt plan de expresie artistică. Am văzut Oglinda Neagră (Black Mirror) într-o Cameră Albă (White Room). Cel mai nou produs TNC este și unul dintre cele mai îndrăznețe.

Prezentată drept un spectacol-instalație, montarea este susținută de soluții tehnice complexe, necesare pentru a susține mesajul intrinsec al piesei: realitatea virtuală ca parte integrantă a vieții individului contemporan, dependent de tehnologie. Personaje care evadează din viața de zi cu zi într-un program de realitate virtuală, încercând să uite, să viseze, să găsească ceva sau pe cineva. Un ecran imens, pe care alternează imagini care dau contur virtualului și reflectă activitatea „utilizatorilor” în timp real. Muzică puternică, cu un rol solid în arhitectura spectacolului. Microfoane care le permit actorilor să folosească alte forme de interpretare. Dacă lipsa lor ar fi presupus inevitabil o sforțare vocală pentru acoperirea sălii, amplificarea sunetelor folosește, de această dată, la rostiri naturale, ușor discrete uneori, pe alocuri leneșe și voit mai monotone, care adaugă la atenuarea simțului realității și alunecarea în „imaginar”.

Personaje simbol într-o metaforă despre actualitate

Printre personaje, se demarcă figura lui Alice (Romanița Ionescu), îndrăgostită de un alt utilizator al programului White Room: Yunis (Alex Calangiu). Asupra poveștii lui Alice planează o frază care se repetă în piesă și care avertizează că „singura dragoste omenească posibilă este cea imaginară”. De cealaltă parte este Paul (Cătălin Miculeasa), legătura cu „pământul”, individul care o iubește pe Alice dincolo de ecrane și care este atras în virtual de o dragoste reală, ci nu invers. Simbolistica personajelor este puternică, povestea fiecăruia se dezvoltă pentru a completa un tablou al lumii fragmentate în care oamenii rătăcesc încercând să își găsească sensul. Zander (Claudiu Mihail) este ancora virtualului, personajul care încearcă să exploateze la maximum posibilitățile tehnologiei. De altfel, este și cel care rămâne în White Room până la capăt. Friedlise (Gabriela Baciu) este individul transpus în totalitate în realitatea alternativă, cel care nu este dispus să facă nicio concesie lumii de afară, care dorește eliminarea tuturor celor care nu se pot debarasa total de concret. White Room este locul pentru visare, și-l dorește pur și intangibil, dar se îndrăgostește de Heloa (Ramona Drăgulescu), care nu poate renunța la viața ei de „dincolo”. Emoționantă este relația fraternă dintre Ilya (Dragoș Măceșanu) și Aryna (Corina Druc), pentru care White Room este locul care le permite să se regăsească după ce un accident o aruncă pe Aryna în comă. Momentul lor cu pianul este, cu siguranță, un moment de o frumusețe emoționantă. Nenad (Ștefan Cepoi) e mai mult o conștiință decât un simplu personaj: înțeleptul care și-a trăit viața și a învățat, din experiență, că fericirea nu este o linie de orizont, ci trăirea prezentului.

Nu doar tema generală apropie White Room de seria de televiziune Black Mirror, dar și întreaga atmosferă creată, un melanj între angoasă, visare și concret, între adevărul insuportabil al cotidianului și refugiul în minciuna confortabilă a virtualului. Echipa reușește, de la viziune regizorală și interpretare până la costume, muzică și instalații tehnice, să ofere senzații, să se insinueze progresiv sub pielea spectatorului. White Room ne transmite, la fel ca Black Mirror, că realul și virtualul nu mai sunt dimensiuni diferite, cel mult tangențiale, ci dimensiuni care se suprapun, se includ una pe cealaltă, părți echilibrate într-un întreg. În lumea contemporană, virtualul nu mai poate fi, pur și simplu, disociat de real, iar această confuzie a planurilor îndepărtează și mai mult individul de el însuși și îi exacerbează singurătatea.

White Room nu este o distopie, ci o heterotopie, un loc în straturi, un amestec de posibilități. White Room este o dimensiune unde indivizii se caută, dar nu se găsesc – nici pe sine, nici unii pe alții.

Piese contemporane, public tânăr

Piesa semnată de Alexandra Badea, în regia lui Florin Caracala, este încă un spectacol care certifică direcția către contemporan spre care s-a orientat teatrul craiovean după schimbarea echipei de management. În ultima perioadă, trupa TNC s-a reorganizat și s-a echipat pentru un traseu diferit, mizând mult pe actualitate, pe linia teatrului „nou”, cu texte contemporane sau transpuneri de texte clasice într-un stil avangardist, care este foarte ofertant în relația cu spectatorul. Transformarea este notabilă și dacă aruncăm o privire în sala de spectacol. Publicul este din ce în ce mai tânăr. În timp ce nu putem decât să ne bucurăm că alegerile noilor producții atrag public nou, proaspăt, e totuși de urmărit și cum va recepta publicul „vechi”, mai conservator poate, noile provocări lansate pe scena Naționalului.

Sursa foto: https://www.facebook.com/tncms.oficial

WHITE ROOM

De Alexandra Badea, regia Florin Caracala
Scenografia: Ana Ienaşcu
Traducerea: Cristina Toma
Costume: Ana Ienașcu
Asistent Regie: Raluca Păun
Regia Tehnica: Cristi Petec
Sufleor: Ramona Popa

DISTRIBUȚIA:

Romaniţa Ionescu (Alice), Alex Calangiu (Yunis), Claudiu Mihail (Zander), Gabriela Baciu (Friedlise), Ramona Drăgulescu (Heloa), Cătălin Miculeasa (Paul), Ştefan Cepoi (Nenad), Corina Druc (Aryna), Dragoş Măceşanu (Ilya), Anca Dinu (Guiren), Raluca Păun (Mira)

Salvatorii melcilor, spectacolul Matrioska

Când eram puștoaică, mi-am făcut o insignă pe care scria „Salvați Melcii”. Aveam obiceiul de a opri brusc orice pantof care amenința un proprietar de cochilie și mă străduiesc și acum să iau melcii din drum după ploaie. Așa că titlul spectacolului scris și montat de Bogdan Cristian Drăgan la Teatrul Național din Craiova m-a intrigat de îndată și m-a făcut să mă întreb cât din acea piesă e despre mine. Iar după ce am văzut-o, întrebarea capătă noi dimensiuni.

Trei surori, toate actrițe, un frate, actor și el, dar și psihoterapeut, un tată, profesor de astronomie, fascinat de Gagarin, o mamă, actriță celebră și o psihoterapeută. Piesa alternează între ședințele de psihoterapie, momentele de reunire ale surorilor, cadre de one-woman-show ale acestora și proiecții video care ne scot din ritmul confortabil al spectacolului și pun la îndoială verosimilul. În piesa de teatru construită după tipare clasice, surorile merg pe rând pentru ședințe la psihoterapeuta interpretată de Haricleea Nicolau. În proiecția video, personajele se opresc pentru un moment din a fi personaje. Ele fac loc actorilor care le interpretează și care încep, de asemenea, o confesiune în cadrul unei ședințe de terapie, o scenă în oglindă, de data aceasta cu fratele actor psihoterapeut (Ștefan Cepoi). De menționat că Ștefan Cepoi chiar este psihoterapeut și dincolo de scenă, o informație care adaugă la confuzia voită între ficțiune și realitate. Așadar, personajul Lala îi face loc actriței Petra Zurba, personajul Ioana – actriței Geni Macsim, personajul Ana – Ancăi Dinu.
Una dintre surori, Lala,  este actriță la teatrul de păpuși, dezinvoltă, proaspătă, jucăușă. E însoțită pe alocuri de Tom, prietenul ei adus la viață de mâna din mănușa neagră. Tom o leagă pe Lala de Petra, Tom este podul dintre personaj și actor, dintre ficțiune și  viața reală. Odată cu apariția proiecției video, Petra Zurba, chiar Petra, actrița Teatrului Național, nu personajul din piesă, ne dezvăluie câteva frânturi din viața sa. Aflăm că are o slăbiciune pentru Tom Hanks. Apoi, prin povestea despre celebrul actor, Petra alunecă spre ficțiune și se reîntoarce treptat către Lala. La fel cum Anca Dinu alunecă spre ficțiune când începe să ne povestească despre legătura dintre ea și Robin Williams, în particular despre sinuciderea lui. La fel cum Haricleea Nicolau se îndepărtează de Haricleea când ne povestește despre proiectului filmului ei cu Quentin Tarantino. La fel cum Geni Macsim îi râde în nas adevărului povestind despre cum a sunat-o Jamie Oliver pentru ciorba ei de salată. Urmând aceeași traiectorie, spectacolul ne arată, în oglindă, ficțiune și realitate, inițial alternând planurile cu claritate, apoi tot mai difuz, tot mai difuz, până ceea ce credeam evident își pierde din putere. Bogdan Cristian Drăgan se joacă, în acest spectacol, cu adevărul, arătându-ne forța cu care arta îl subjugă cu atâta ușurință: uneori îi dă voie să se înalțe viguros, alteori îl înmoaie sau îl dizolvă cu totul.

Natașa Raab e aleasă strategic să o joace pe mama celor trei surori, actriță celebră. La fel ca Ștefan Cepoi, Natașa Raab apare doar în proiecția video, universul paralel în care am zice că adevărul pe care credem că îl cunoaștem se află în mai mare măsură decât pe scenă. Poate, până la un punct. Mama celebră este actrița pe care o avem în frigider, pe borcanul cu castraveți cornichon.  În universul paralel, știm cu toții că actrița din frigider are de-a face cu produsele lactate.

Experimentul lui Bogdan Cristian Drăgan are haz, are ironie, are satiră. Ne livrează, pe alocuri, fraze memorabile, textul este bogat și de calitate. Discursul repetitiv al psihoterapeutei are o mare încărcătură simbolică și culminează cu definiția fericirii. De altfel, întreaga piesă este plină de semnificații și ar fi dificil de realizat un index al acestora. Titlul ar fi de analizat după încă o vizionare, căci nu am reușit să urmăresc prea bine momentul în care apare comparația personajelor/actorilor cu niște melci băloși. Dar și eu mă aflu într-o cochilie, așa că niște bănuieli am.

Cât despre acel spectacol e despre spectacol, cât din el este despre noi, cât despre personaje, cât despre actorii care le dau viață? Salvatorii Melcilor e o păpușă Matrioșka, o lume într-o lume într-o lume într-o lume. O joacă pe metatext care uneori amuză, alteori îndeamnă la reflecție. Viziunea este lăudabilă, cred însă că tema este atât de complexă și presupune o aglomerare de idei atât de sălbatice, de greu de stăpânit, încât încercarea de a le potoli transpunându-le într-un spectacol de teatru este nebunească. Din cauza acestei sălbăticii greu de potolit a adevărului, spectacolul mi-a transmis adesea senzația unui haos care se încăpățânează să rămână neascultător. Dar, cu toate astea, Salvatorii Melcilor a avut farmec și a avut ce trebuie pentru a mă face să urmăresc această punere în scenă cu plăcere.

Panseuri aleatorii înainte de o simplă zi

Singura lecție pe care ne-o dă un An Nou este că începuturile nu țin de cronologie, ci de ceasuri mai degrabă lăuntrice, cu mecanisme profund personale și greu de armonizat cu un Timp obiectiv și distant. Nu ne putem apropria Timpul tuturor și nici nu are sens să încercăm să o facem. Mai degrabă ne-am întoarce către noi înșine încercând să ne ascultăm și să detectăm ritmul nostru individual, care ar fi cea mai bună călăuză în orice călătorie. Dacă Timpul ăsta metafizic și imposibil de subordonat m-a învățat ceva până acum a fost că maturitatea potolește într-un mod condamnat adesea pe nedrept, căci atunci când valurile se domolesc, apele devin mai limpezi. Poate că am pierdut din farmecul învolburării, dar am câștigat o vedere clară și curajul de a o folosi.

Câștigurile din ultima vreme: să savurez tihna atunci când o am și să nu o mai încurc cu plictiseala, să savurez plictiseala atunci când vine în cantități rezonabile, să mă bucur mai mult de aprecierea celorlalți fără a lăsa modestia să mă autolimiteze prea tare, să mă îndepărtez de lucruri și oameni a căror cadență nu îmi sună cum trebuie cât mai repede, fără resentimente și fără judecăți prea aspre, să fiu mai blândă (și încă mă străduiesc la acest capitol), să profit din plin de timpul cu oamenii pe care îi iubesc, chiar dacă uneori pare frustrant de insuficient, să cred în ce pot și în ce știu, să îmi amintesc să vreau și să am curajul să încerc.

Vine un an nou, dar prima lui secundă ne va găsi la fel. E bine să știm că schimbările și dorințele nu se ascund în ceasurile care încă nu au venit, ci undeva adânc, înăuntru. Tic-tac.

 

Aias: demența în pași de dans

O rostogolire în hăul nebuniei cadențată în mișcări de dans, multe dintre ele contorsionate precum mintea eroului căzut pradă propriului sine. Căci „Nebun e cel care de sine nu mai fuge./ Eu nu mai fug de mine însumi./ Deci – sunt nebun!” ne anunță Aias, interpretat de Claudiu Bleonț, cu fața-i mânjită de sângele vitelor măcelărite în noaptea în care, orbit de demență, eroul homeric confundă cornutele cu dușmanii.

Spectacolul propus de Anca Măniuțiu și regizorul Mihai Măniuțiu, cărora le aparține scenariul dramatic, este unul preponderent coregrafic, astfel că personajul principal nu este Aias, ci nebunia însăși, un personaj colectiv care își întinde rădăcinile pe întreaga scenă, cufundând  povestea într-un adânc de anxietate și întunecime. Banda rulantă, pe care se perindă personajele și telefoanele care sună întruna pentru augmentarea stridenței în care se înfășoară nebunia lui Aias, este o născocire foarte importantă în economia piesei. Adaugă dinamism, sporește tabloul neliniștii, accelerează ritmul trăirilor, trăgându-ne mai aproape de nefericitul care își contemplă soarta cu o resemnare demnă de milă, în timp ce omul loial, jucat de George Albert Costea, încearcă o ultimă resuscitare a lucidității.

Pare necesar și firesc de nominalizat și Andreea Gavriliu, „vinovată” pentru coregrafie, căci mare parte din produsul final i se cuvine și ei, la fel cum i se cuvine și muzicii excelent alese (Mihai Dobre), ea glorifică tensiunea, apasă crud în carnea vulnerabilă a personajelor care se zbat în solidaritate cu demența ((soldații, corpul diviziei de blindate), în timp ce trei pacifiste râd pe seama degringoladei celui care „a vrut să se îmbăieze în sânge” . Dar războiul e o lume pe care numai cei care au trăit-o o pot cuprinde, iar sângele „nu-i lucru rău. Sângele e sânge.” Nebunia nu-i doar a lui Aias, ea e îmbrățișată, într-o măsură sau alta, de toți cei care  au gustat-o pe front.

Apariția pacifistelor este caraghioasă și, în mare, neconvingătoare, iar psihoza eroului este ușor subdimensionată, poate și pentru că miza pare a fi o psihoză generalizată, astfel că energia unui singur personaj se resoarbe în toate celelalte elemente care construiesc nevroza de necuprins care inundă existența unor oameni atinși de bacilul războiului.

Aias, eseu despre demență livrează o experiență atipică, angoasantă, poate chiar inconfortabilă pe alocuri. Trupa Naționalului merită aprecieri din plin pentru eforturile de adaptare la formula coregrafică, chiar dacă există mici stângăcii de execuție. Dansul este o cu totul altă formă de expresie, iar provocarea lansată de regizor și coregraf a fost una redutabilă. Persistența detaliată a câtorva secvențe este o dovadă că spectacolul are capacitatea de a lăsa amprente suficient de pregnante pentru a naște gânduri și impresii mult timp după. Un argument suficient de puternic pentru a fi recomandat.

Sursa foto: tncms.ro

Primul meu musical? MAMMA MIA! la Craiova

Pe 23 decembrie voi merge probabil la primul musical, căci la Sala Polivalentă din Craiova se joacă și se cântă MAMMA MIA!

Deși locul desfășurării spectacolului este atipic, înțeleg că dispunerea locurilor s-a făcut astfel încât publicul să se bucure de cea mai bună experiență. Pentru mine este chiar prima experiență de acest fel, căci nu am reușit să văd un musical de teatru până acum, deși mi-am dorit foarte tare să ajung la Fantoma de la Operă și Romeo și Julieta în urmă cu câțiva ani. Biletele erau, însă, mai tot timpul epuizate, iar la asta se adăuga și problema disponibilității mele, care presupunea și drumul până la București.

Drag îmi este că vine muntele la Mahomed de această dată și mai drag încă pentru că se întâmplă în ajun de Ajun, când aerul e deja contaminat de entuziasmul așteptării, de bucuria intangibilă a Crăciunului, de agitația aceea obositoare, dar frumoasă. În plus, mie tare mult mi-a plăcut MAMMA MIA! filmul. Mi-a dat o incredibilă stare de bine pe care sper să mi-o transmită și show-ul adus pe 23 decembrie în oraș. 

Mă bucură foarte tare și îmbogățirea aceasta recentă a peisajului craiovean cu spectacole variate, care reușesc să scoată oamenii din case și să le ofere alternative la viața pe canapea. Simt că urbea a evoluat în ultimii ani foarte mult din acest punct de vedere și că începem să avem un public din ce în ce mai activ.

Ce ne promite MAMMA MIA? Cel mai spectaculos musical produs vreodată în România, cea mai frumoasă poveste despre iubire, relații, prietenie, cu o distribuție sonoră ( Loredana Groza, Bianca Purcărea, Anca Țurcașiu, Anca Sigartău, Aurelian Temișan, Ernest Fazekas, Adrian Nour, Silviu Mircescu) și o desfășurare de forțe impresionantă.

Pentru că poate fi și un cadou inspirat de Sărbători, să știți că biletele sunt disponibile pe https://www.iabilet.ro/bilete-craiova-mamma-mia-pur-si-simplu-irezistibil-36929/. Toți cei care vor să afle mai multe detalii despre spectacol pot intra pe mammamiathemusical.ro.

Revin cu impresii după Crăciun :)

Musicalul MAMMA MIA! a fost urmărit de 60 de milioane de oameni din 50 de țări. A fost lansat în 1999 la Londra, în West End și apoi în Statele Unite ale Americii, pe Broadway. Dramaturga Catherine Johnson și producătoarea Judy Craymer au creat acest spectacol inspirându-se din cântecele compuse de Benny Anderson și Bjorn Ulvaeus, foști membri ai formației ABBA. Titlul musicalului este hitul grupului din anul 1975, melodia „Mamma Mia”. Musicalul a întrecut producțiile originale pe Broadway, de la „The Sound of Music”, „The King and I” și până la „Damn yankees”, cu 1.500 de reprezentații. A devenit al 8-lea cel mai longeviv musical de pe Broadway și al 9-lea cel mai longeviv show din toate timpurile, cu 5.124 de reprezentații. În orice zi au loc cel puțin 7 show-uri „MAMMA MIA!”, în jurul lumii.

Datorită succesului înregistrat, povestea a fost adaptată pentru marele ecran în 2008, cu actorii Meryl Streep, Amanda Seyfried, Pierce Brosnan, Colin Firth și Stellan Skarsgård în rolurile principale, iar în 2018 a fost lansat și al doilea film Mamma Mia 2.