COCHILIA

Aici stă Anda. Daca aveţi noroi pe pantofi, descălţaţi-vă când intraţi.

Aias: demența în pași de dans

O rostogolire în hăul nebuniei cadențată în mișcări de dans, multe dintre ele contorsionate precum mintea eroului căzut pradă propriului sine. Căci „Nebun e cel care de sine nu mai fuge./ Eu nu mai fug de mine însumi./ Deci – sunt nebun!” ne anunță Aias, interpretat de Claudiu Bleonț, cu fața-i mânjită de sângele vitelor măcelărite în noaptea în care, orbit de demență, eroul homeric confundă cornutele cu dușmanii.

Spectacolul propus de Anca Măniuțiu și regizorul Mihai Măniuțiu, cărora le aparține scenariul dramatic, este unul preponderent coregrafic, astfel că personajul principal nu este Aias, ci nebunia însăși, un personaj colectiv care își întinde rădăcinile pe întreaga scenă, cufundând  povestea într-un adânc de anxietate și întunecime. Banda rulantă, pe care se perindă personajele și telefoanele care sună întruna pentru augmentarea stridenței în care se înfășoară nebunia lui Aias, este o născocire foarte importantă în economia piesei. Adaugă dinamism, sporește tabloul neliniștii, accelerează ritmul trăirilor, trăgându-ne mai aproape de nefericitul care își contemplă soarta cu o resemnare demnă de milă, în timp ce omul loial, jucat de George Albert Costea, încearcă o ultimă resuscitare a lucidității.

Pare necesar și firesc de nominalizat și Andreea Gavriliu, „vinovată” pentru coregrafie, căci mare parte din produsul final i se cuvine și ei, la fel cum i se cuvine și muzicii excelent alese (Mihai Dobre), ea glorifică tensiunea, apasă crud în carnea vulnerabilă a personajelor care se zbat în solidaritate cu demența ((soldații, corpul diviziei de blindate), în timp ce trei pacifiste râd pe seama degringoladei celui care „a vrut să se îmbăieze în sânge” . Dar războiul e o lume pe care numai cei care au trăit-o o pot cuprinde, iar sângele „nu-i lucru rău. Sângele e sânge.” Nebunia nu-i doar a lui Aias, ea e îmbrățișată, într-o măsură sau alta, de toți cei care  au gustat-o pe front.

Apariția pacifistelor este caraghioasă și, în mare, neconvingătoare, iar psihoza eroului este ușor subdimensionată, poate și pentru că miza pare a fi o psihoză generalizată, astfel că energia unui singur personaj se resoarbe în toate celelalte elemente care construiesc nevroza de necuprins care inundă existența unor oameni atinși de bacilul războiului.

Aias, eseu despre demență livrează o experiență atipică, angoasantă, poate chiar inconfortabilă pe alocuri. Trupa Naționalului merită aprecieri din plin pentru eforturile de adaptare la formula coregrafică, chiar dacă există mici stângăcii de execuție. Dansul este o cu totul altă formă de expresie, iar provocarea lansată de regizor și coregraf a fost una redutabilă. Persistența detaliată a câtorva secvențe este o dovadă că spectacolul are capacitatea de a lăsa amprente suficient de pregnante pentru a naște gânduri și impresii mult timp după. Un argument suficient de puternic pentru a fi recomandat.

Sursa foto: tncms.ro

Primul meu musical? MAMMA MIA! la Craiova

Pe 23 decembrie voi merge probabil la primul musical, căci la Sala Polivalentă din Craiova se joacă și se cântă MAMMA MIA!

Deși locul desfășurării spectacolului este atipic, înțeleg că dispunerea locurilor s-a făcut astfel încât publicul să se bucure de cea mai bună experiență. Pentru mine este chiar prima experiență de acest fel, căci nu am reușit să văd un musical de teatru până acum, deși mi-am dorit foarte tare să ajung la Fantoma de la Operă și Romeo și Julieta în urmă cu câțiva ani. Biletele erau, însă, mai tot timpul epuizate, iar la asta se adăuga și problema disponibilității mele, care presupunea și drumul până la București.

Drag îmi este că vine muntele la Mahomed de această dată și mai drag încă pentru că se întâmplă în ajun de Ajun, când aerul e deja contaminat de entuziasmul așteptării, de bucuria intangibilă a Crăciunului, de agitația aceea obositoare, dar frumoasă. În plus, mie tare mult mi-a plăcut MAMMA MIA! filmul. Mi-a dat o incredibilă stare de bine pe care sper să mi-o transmită și show-ul adus pe 23 decembrie în oraș. 

Mă bucură foarte tare și îmbogățirea aceasta recentă a peisajului craiovean cu spectacole variate, care reușesc să scoată oamenii din case și să le ofere alternative la viața pe canapea. Simt că urbea a evoluat în ultimii ani foarte mult din acest punct de vedere și că începem să avem un public din ce în ce mai activ.

Ce ne promite MAMMA MIA? Cel mai spectaculos musical produs vreodată în România, cea mai frumoasă poveste despre iubire, relații, prietenie, cu o distribuție sonoră ( Loredana Groza, Bianca Purcărea, Anca Țurcașiu, Anca Sigartău, Aurelian Temișan, Ernest Fazekas, Adrian Nour, Silviu Mircescu) și o desfășurare de forțe impresionantă.

Pentru că poate fi și un cadou inspirat de Sărbători, să știți că biletele sunt disponibile pe https://www.iabilet.ro/bilete-craiova-mamma-mia-pur-si-simplu-irezistibil-36929/. Toți cei care vor să afle mai multe detalii despre spectacol pot intra pe mammamiathemusical.ro.

Revin cu impresii după Crăciun :)

Musicalul MAMMA MIA! a fost urmărit de 60 de milioane de oameni din 50 de țări. A fost lansat în 1999 la Londra, în West End și apoi în Statele Unite ale Americii, pe Broadway. Dramaturga Catherine Johnson și producătoarea Judy Craymer au creat acest spectacol inspirându-se din cântecele compuse de Benny Anderson și Bjorn Ulvaeus, foști membri ai formației ABBA. Titlul musicalului este hitul grupului din anul 1975, melodia „Mamma Mia”. Musicalul a întrecut producțiile originale pe Broadway, de la „The Sound of Music”, „The King and I” și până la „Damn yankees”, cu 1.500 de reprezentații. A devenit al 8-lea cel mai longeviv musical de pe Broadway și al 9-lea cel mai longeviv show din toate timpurile, cu 5.124 de reprezentații. În orice zi au loc cel puțin 7 show-uri „MAMMA MIA!”, în jurul lumii.

Datorită succesului înregistrat, povestea a fost adaptată pentru marele ecran în 2008, cu actorii Meryl Streep, Amanda Seyfried, Pierce Brosnan, Colin Firth și Stellan Skarsgård în rolurile principale, iar în 2018 a fost lansat și al doilea film Mamma Mia 2.

RETROELECTRO @ TNC Craiova

RETROELECTRO este spectacolul cu care mi-am început periplul în noua stagiune a Teatrului Național Marin Sorescu și mă bucur că s-a întâmplat așa, căci mi-a plăcut mult perspectiva lui Bogdan Georgescu.

Înainte să intrăm în sală, ne sunt înmânate cămăși albe, pe care suntem rugați să le îmbrăcăm, și câteva foi cu versuri. Cele cinci actrițe se perindă prin fața noastră recitând apăsat și voit inexpresiv, cu o simplitate adâncă, poeme contemporane ale autoarelor Svetlana Cârstean, Ana Dragu, Teona Galgoțiu, Andra Rotaru, Elena Vlădăreanu. Deși toate textele mi-au atins un nerv, o coardă, ceva, Floarea de Menghină a Svetlanei Cârstean a fost, cred, cea mai penetrantă. Recitată, dacă nu mă înșel, de Ioana Manciu, o actriță pentru care am și un soft spot. Ioana are o vulnerabilitate aparte când joacă, ceva ce nu am întâlnit la mulți actori, iar vulnerabilitatea ei cred că este cea care mă face să simt că transmite mai mult ca alții. Mai ales când plânge. Nu am văzut pe nimeni să plângă ca Ioana. Și, dat fiind că și în piesele lui Bobi Pricop, dar și în cea a lui Bogdan Georgescu, am văzut-o plângând, cred că nu doar mie îmi lasă această senzație. Revin la ideea că ar trebui să o vedem și într-un proiect pe scena mare, deși piesele contemporane din I.D Sîrbu îi vin mănușă, aruncând exact lumina care trebuie pentru a-i evidenția emotivitatea și expresivitatea.

După recitarea poemelor, urmează revelarea subiectului, pe care îl aflăm, de altfel, și din synopsis:

„Pe data de 9 mai 2018 în toate școlile din județul Bistrița Năsăud – urban și rural – are loc un eveniment festiv care trebuie să se desfășoare între 10.50 și 11.10 dimineața – Careul Festiv pentru sărbătorirea împlinirii a o sută de ani de la moartea poetului național George Coșbuc, originar din județ. Directiva Inspectoratului Școlar pentru organizarea evenimentului vine însoțită de un scenariu detaliat, de nu mai puțin de douăsprezece pagini, propus ca sugestie, însă cu obligativitatea realizării în pauza mare. Între 10.50 și 11.10 dimineața. În pauza mare. RETROELECTRO este tragi-comedia unei comunități sub presiunea autorității și a fricii, în contextul “tendințelor” naționalist-extremiste ce cuprind din ce în ce mai mult Europa de azi, chiar de ziua Europei.”

Cele cinci personaje feminine – Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Ioana Manciu, Raluca Păun și Costinela Ungureanu, se amuză pe seama directivei și pun la cale o aplicare atipică: un spectacol original, plin de simbolistică și de momente hilare, care a iscat râsete sănătoase, chiar și cu lacrimi, în rândul spectatorilor. Momentele pregătite pentru Ziua Coșbuc sunt un fel de comunicare nonverbală cu tentă de șarade, care reduc opera coșbuciană la simboluri și fire narative simplificate, tratate cu mare ghidușie, născând o complicitate aparte cu spectatorul, care trebuie să ghicească despre ce text coșbucian este un tablou sau altul. Am și acum în minte secvența de un comic răvășitor cu un George Albert Costea burtos, dar și imaginea iernii întruchipate atât de nostim de Ioana Manciu, tabloul cu mama Iulia Colan suflând în fereastra ținută de Claudiu Mihail.

Savoarea inventivității este, însă, întreruptă de năprasnica veste a sosirii unui reprezentant al autorităților, care dă peste cap întreaga odisee a celor care tânjeau după altfel. Resemnarea și revolta tacită iau locul entuziasmului, iar acțiunea din pauza mare capătă aura ruginită a tristelor festivități golite de conținut, condamnate la discursuri de lemn și activități menite să fie bifate pe o foaie.  Alex Calangiu, în costum slim fit, cu pantofi lucioși purtați fără șosete, declâmând stereotipuri cu zel, este întruchiparea perfectă a demagogului, a sistemului retrograd bazat pe obediență, conformare și pasivitate, care oprește orice răbufnire a noului.  Lui i vine în sprijin și angrenarea cămășilor albe în spectacol prin intonarea unui imn menit să conducă întreaga manifestare către culmile măreției, ca într-un îndepărtat, dar atât de apropiat 23 august.

Vizual, mi-a plăcut tare mult și finalul, care a venit cu altă tonalitate, adăugând la versatilitatea piesei.

RETROELECTRO este o gură de aer proaspăt, un spectacol plin de ludicitate și luciditate, care confruntă în mod original contemporaneitatea unei societăți în căutare de schimbare, cu reminiscențele unui sistem comunist care încă își admiră în oglindă cicatricile lăsate pe o Românie care încearcă să se vindece. RETROELECTRO este confruntarea dintre noutate și învechit, dintre joaca frumoasă care naște lucruri și formalismul care naște doar închipuiri nesănătoase.

Și este încă o dovadă că spectacolele montate în sala mică a Teatrului concurează serios cu marea scenă, menținând un nivel foarte înalt al calitășii și fiind, per total, mult mai provocatoare. Cred că Sala I.D. Sîrbu se transformă, astfel, într-un incubator destinat unui nou public de teatru, managementul instituției vorbind, oricum, în mai multe rânduri despre bucuria de a avea un public tot mai tânăr. Ceea ce este un lucru excelent.

RETROELECTRO

proiect de artă activă

poeme de – Svetlana Cârstean, Ana Dragu, Teona Galgoțiu, Andra Rotaru, Elena Vlădăreanu

un spectacol de Bogdan Georgescu

scenografia Irina Gâdiuță

spatiu sonor Sever Andrei

maestru balet Olguta Ilie

asistent regie Cătălin Miculeasa

foto Albert Dobrin

Cu

Alex Calangiu

Iulia Colan

George Albert Costea

Ramona Drăgulescu

Ioana Manciu

Claudiu Mihail

Raluca Păun

Costinela Ungureanu

Cătălin Vieru

România e un tren

Acum două luni, un tren a deraiat pe firul unui viaduct din Craiova. Mecanicul era beat. În urmă cu o săptămână, în mass-media a apărut o filmare cu viaductul de la Bahna, unde șuruburile care susțin traversele sunt scoase cu mâna, fără pic de efort. Soluția CFR pentru evitarea unei tragedii? Micșorarea vitezei trenurilor. De ce amintesc de aceste două episoade? Pentru că ele ne definesc lumea. Pentru că trenurile care deraiază sau care sunt pe punctul de a o face sunt metafora perfectă pentru această țară.

România este un tren pe șine instabile, condus de un mecanic iresponsabil care, în loc să îi ducă pe pasageri în direcția dorită, îi conduce către o catastrofă anunțată. Am plătit călătoria din propriile buzunare, dar macazul se schimbă după bunul plac al șefilor de gară, iar destinația către care ne îndreptăm nu este cea pe care ne-am ales-o.

Peisajele ne sunt din ce în ce mai străine. Vrem să oprim trenul, dar nu ne lasă. Și iată cum trenul oprește în stații în care nimeni nu vrea să coboare, pentru că nu recunoaștem locurile, nu ne mai înțelegem cu oamenii, nu mai găsim ce era cândva „acasă”. Pe drum, unii dintre călători și-au luat inima în dinți și au sărit, din mers, în vagoanele altor trenuri care se îndreptau în direcția opusă, în speranța că la capătul acelei călătorii vor găsi ceva mai bun. Lor li se spune „diaspora”.

Din când în când, trenul trece pe lângă semafoare care arată roșu și pe lângă alți mecanici care le fac semne să oprească. Singurul mecanism de reglaj al acestui tren au rămas pasagerii. Oamenii au început să iasă pe culoare și să strige să oprească. Dar acum au pus un nou semn lângă cel cu „Fumatul interzis”. Țigărilor li se adaugă un nou paria. Protestul spontan.

Unii povestesc despre trenuri pierdute în urmă cu aproape 30 de ani, alții despre unul pierdut în `47. Sunt și destui care spun că nu îi deranjează unde ajung, atâta timp cât primesc un ceai și un sandviș și mai aud o promisiune, două. Văd ei când ajung acolo ce vor găsi și cum se descurcă. Dar acum le este foame și trebuie să mănânce. Alții fac greva foamei lângă ei. Iar unii dorm. De când s-au urcat în acest tren, dorm și habar nu au încotro se îndreaptă.


România

Arunc o privire pe acest blog și îmi pare astăzi o născocire naivă dintr-o realitate paralelă. Pentru că astăzi, în loc de fascinație pentru piese de teatru, frânturi poetice, cinematografie și alte mărunțișuri modeste care și-au găsit casă în această cochilie, Anda simte puțină furie, multă repulsie, niscaiva amărăciune și frustrare. Anda simte neputința unor oameni buni de a-i trimite departe pe oamenii răi. Anda simte cum alunecă în anormalitate din ce în ce mai mult, alegând să stea în propria-i țară, și începe să își piardă capacitatea de a tolera.

Viața are un termen de valabilitate. Ce-i drept, nu îl cunoaștem, e diferit în cazul fiecăruia. Dar pentru că termenul acesta de valabilitate necunoscut e acolo,  e înțelept e să ne bucurăm de ea cât putem. Odată cu maturitatea, în calea mea a apărut și nevoia intensă de a trăi pentru ce e frumos, de a face frumos din ce nu este sau de a ocoli ceea ce nu mai poate fi salvat. Nu-mi reușește adesea, dar mă străduiesc în continuare, duc o luptă cu mine, la nivel mental, în primul rând – căci de baricada asta trebuie să trec – pentru a-mi reaminti ce e cu adevărat important. Să găsești fericirea în firesc. Dar am și picioarele pe pământ. Iar pe pământul acesta unde trăiesc ceva e putred. Nu sunt în Danemarca lui Hamlet. Sunt în Craiova, România. Miroase a gunoaie. De la groapa aia amplasată anapoda la Mofleni, o să ziceți. Da, și de la aia. Dar mirosul ăsta de care vă zic eu a acaparat toată țara. Și vine de la oameni. Niște oameni cărora le-au putrezit omenia, valorile și creierele. Care au numai gustul banilor pe limbă. Unii sunt înglodați într-o servitute murdară, alții cotropiți de cancerul dorinței de putere.  Oamenii ăștia nu ne lasă să fim fericiți în mica noastră lume. Pentru că nu prea ne mai lasă să trăim.

E responsabilitatea fiecăruia dintre noi să fie fericit. Da, e o responsabilitate. Așa trebuie să o privim. Cred că în Piața Victoriei și pe străzile câtorva orașe ale României miroase a speranță. Trebuie să răspândim mirosul ăsta peste tot. Să gonim duhoarea gunoaielor.

Ace și opiu: Universul este cubic

În întunericul sălii se distinge cubul. Dispus cu una dintre muchii în sus, încă inert. Apoi începe spectacolul și cubul e impregnat de lumină, proiecții. În interiorul lui își face cuib întreg spectacolul. Uneori se învârte, iar personajele își caută centrul de gravitație. Devine, pe rând, cameră de hotel, studio de înregistrări, cabinet de hipnoză, cer, colț de Paris, stradă aglomerată a New York-ului. Înăuntrul său, un carismatic Robert se luptă cu o inimă frântă. În paralel, Miles Davis se luptă cu propria-i deziluzie din dragoste și, mai apoi, cu dependența de droguri. Un Jean Cocteau împrietenit cu opiul, suspendat în aer, își scrie din cer scrisoarea către americani. Totul este, de fapt, într-o stare de suspendare profundă în interiorul cubului, locul unde fiecare își înfruntă sinele.

Poetic, hipnotizant de la un capăt la altul, legând pământul de cer și teatrul de film într-un experiment care – pentru mine, cel puțin – nu este nici una, nici alta, ci o întâlnire specială cu un fel unic și penetrant de a crea. Un experiment transformat într-o experiență a fascinației depline, o experiență care ne vorbește despre darul neprețuit de a simți, chiar și când uneori darul atârnă greu, și despre forța de pe care ne-o dă un astfel de dar, transformându-ne în creatori.

Ace și opiu nu este un spectacol, ci o însușire a acestui dar, iar Robert Lepage este un creator. Unul desăvârșit.

Măsura lui Donellan

Spectacolul adus de Teatrul Pushkin din Moscova, în colaborare cu compania Cheek by Jowl din Londra, în regia lui Declan Donellan, este un exemplu concludent de teatru făcut bine. Redus la esență, simplu, curat, cu o mise-en-scene minimală, dar semnificativă și de efect.

Trei cuburi mari roșii și o mână de actori grupați din care se desprind, scenă după scenă, într-o scurtă fugă, figurile proeminente ale momentului în cauză, sunt premisa reușitei.

Jocul actoricesc curge firesc fără a fi încărcat de artificii fără rost. Totul se simte la locul său, nimic nu pare în plus.

Piesa lui Donellan a venit cu un suflu diferit, mai aproape de clasic, însă trecând cu eleganță către contemporan. Neostentativă și neforțată, pentru a ne aminti să nu pierdem din vedere ce înseamnă uneori a fi suficient. Ce este suficient pentru ca un spectacol să fie bun. Să fie puternic. Ce este suficient pentru ca un actor să își facă treaba și ce este suficient pentru ca spectatorul să înțeleagă. Poate fi o lecție despre ce are și nu are rost, mai ales într-o vreme în care unii regizori se tem sau cred, pur și simplu, că vocea lor nu se poate distinge decât prin stridență.

Foto: https://www.facebook.com/pg/shakespearefestivalcraiova/photos/?tab=album&album_id=2044000715851735

Dreptul de a nu aprecia un spectacol, fie și un spectacol de festival

În plin festival internațional Shakespeare, citesc un articol al cărui titlu este „Vă rog să nu mai aplaudați în picioare absolut totul”. Se întâmplă chiar după ce am văzut un spectacol care nu mi-a atins corzile sensibile și la care mi-am rezervat dreptul să rămân așezată pe scaun în timp ce toată sala se ridicase. Nu mi se întâmplă de multe ori să fac asta, recunosc că mă ridic și eu de multe ori deși piesa nu trece limita către excepțional, pentru că iubesc teatrul și apreciez actorii dincolo de cât de bun sau slab e un anumit spectacol. Însă sunt de acord că există o problemă. Când oamenii nu se mai ridică de pe scaune, deși aplaudă, ai încurcat-o, nene. Nu slab, ci dezastruos trebuie să fie un spectacol care să primească asemenea feedback. Cam aici am ajuns.

La festivaluri, indiferent de piesă și de cârcotelile pe care le mai aud în jur, toți, absolut toți oamenii sunt în picioare la final. La Poveștile africane ale lui Shakespeare am stat lângă o doamnă care a criticat tot timpul regizorul și piesa. La final, s-a ridicat frumos și a aplaudat alături de ceilalți. Vă asigur că nu era singura care nu a gustat viziunea și s-a supus unui „standing ovation” fără cea mai mică ezitare.

Dar pe mine nu Warlikowski m-a convins să rămân pe scaun, ci teatrul Yamanote al japonezilor cu a sa Furtună.

Înțeleg că sunt multe maniere de a face teatru și cred că pot spune că sunt un om care a văzut destul teatru la viața sa pentru a nu vorbi pe lângă subiect. Nu sunt conservatoare defel, ba chiar apreciez experimentalul când cred că-i făcut mișto. Dar nu cred că-i om pe lumea asta care să fi plecat mulțumit de la toate piesele pe care le-a văzut. Și nu cred că dacă o piesă e selecționată într-un festival internațional aclamat nu ai dreptul să o displaci. Îmi amintesc cum mi-a displăcut complet, acum câțiva ani buni, Hamletul Monicăi Pecikiewicz. Și iată că am întâlnit și la această ediție un spectacol căruia nu i-am găsit suficiente argumente pro, deși recunosc că îmi plăcuse debutul și că au fost niște momente care mi-au părut drăguțe.

Am înțeles accentul pus pe mișcarea corpului și mi-a părut interesant, chiar estetic pe alocuri. Dar felul în care a fost folosită muzica nu mi-a părut tocmai inspirat, iar după ce am simțit alunecarea către caricatural, prea repede am simțit că piesa a rămas țintuită acolo. În plus, aluziile sexuale cu care nu am nimic împotrivă de obicei mi-au părut, de această dată, exercitate cu un soi de prost gust cu care nu țin minte să mă fi întâlnit cu alte ocazii. Verdictul final? Nu-mi-a-plă-cut.

Bineînțeles că impresia mea a născut polemici cu prietenii teatrofili la berea de după și sunt convinsă că are resurse să nască suficiente altele. Însă ideea nu este să facem un tabel cu argumente pro și contra și să vedem cine va câștiga, căci nu despre asta e vorba. Oamenii sunt diferiți și gustă diferit un lucru sau altul. Și nu e nici despre a cunoaște sau nu domeniul. Nicidecum. E despre dreptul fiecăruia de a avea o perspectivă.

Revenind la ce spuneam la început, începe să mă amuze cum de la finalul FIECĂREI PIESE din festival TOȚI aplaudă în picioare minute în șir. Ce frumoasă ar fi această deplină armonie și cu alte ocazii.

Material apărut și aici: http://www.smartcraiova.ro/2018/05/04/dreptul-de-a-nu-aprecia-un-spectacol-fie-si-un-spectacol-de-festival/

Spectacol itinerant: Visul unei amiezi de aprilie pe străzile Craiovei

Sunt un om destul de zgârcit cu laudele, însă un spectacol ce reușește să creeze bucurie merită toată aprecierea. Am asistat, la această ediție a Festivalului Shakespeare, la cea dintâi experiență provocată de un spectacol de teatru itinerant și a fost chiar o bucurie. Trăită și mai mult prin bucuria lor, a celor care au devenit actori în piesa „Visul unei nopți de vară” a lui Philip Parr, mulți dintre ei studenți și mulți dintre ei oameni fără legătură cu scena, care s-au angrenat în proiectul propus de Compania Parabola și Compania Teatrulescu cu entuziasm și curaj. Nu e deloc ușor să faci teatru când nu faci teatru. Și cu atât mai greu este să joci într-un spectacol a cărui scenă este orașul.

Recunosc că am plecat să văd acest spectacol cu așteptări temperate de gândul că voi întâlni câțiva amatori stingheri și mi-am impus să privesc cu indulgență această încercare, cu atât mai mult cu cât spectacolul a fost pregătit într-un timp destul de scurt. Și iată-mă uimită de naturalețe, de curaj, de energie și de neașteptat. Nu cred că voi uita curând imaginea armatei de spiriduși care tropăia pe străzi, spectacolul care se derula în timpul așteptatului la semafor și care distrăgea șoferii, momentele muzicale de-a dreptul spectaculoase din holul Universității și de pe una din străduțele centrului vechi, șampania servită pe Lipscani, locurile alese atât de inspirat și exploatarea la maximum a unei Craiove mai ofertante decât ați putea ghici.

A fost o bucurie să văd cum colțuri mai puțin știute ale urbei noastre au prins viață și cum farmecul lor a fost descoperit atât de craioveni, cât și de oameni veniți de peste granițe. Pădurea împăienjenită de vrăji și spiriduși s-a dezvăluit în spatele unor blocuri din miezul orașului, un loc care îmi păstrează încă amintirile de copilă rebelă din liceu și facultate și a cărui frumusețe a căpătat o altă noimă când în copaci, pe bănci și pe statuete s-au așezat făpturile fermecate ale lui Shakespeare. Iar printre șușotelile celor prezenți distingeam mirările câtorva care nu fuseseră niciodată aici. Sau câțiva metri mai încolo, unde ne purta următoarea scenă.

Viziunea celor două companii de teatru ne-a condus prin unghere ale centrului vechi prin care unii dintre noi nu au trecut niciodată și au reușit, întocmai ca floarea vrăjită a lui Oberon, să ne deschidă ochii către un frumos pe care mulți nu l-ar fi văzut altfel. Vraja lui Philip Parr a funcționat, iar dezmeticiți din Visul unei amiezi de aprilie, străzile și ungherele Craiovei sunt și acum mai fermecătoare decât le-am fi văzut înainte. Felicitări sincere tuturor celor care au pus umărul la acest spectacol.

Material apărut și pe SMART Craiova.

Spectacol-maraton despre un Shakespeare negru

„Poveștile africane ale lui Shakespeare” au deschis a XI-a ediție a Festivalului Internațional Shakespeare Craiova cu 310 minute de teatru contemporan în regia polonezului Krzysztof Warlikowski. O avântare ambițioasă într-un întuneric adânc, printr-un spectacol-maraton în care intertextualitatea și sincretismul transformă poveștile unora dintre cei mai iluștri eroi shakespearieni într-o poveste nouă și fascinantă prin insolitul ei, dar și potențial insuportabilă.

Sub reflector se dezvăluie o lume decadentă, în care se amestecă cioburi din Othello, Shylock și Regele Lear. Mozaicul se articulează, însă, într-un tablou adesea greu de înghițit. Totul pare în mod definitiv viciat.  „Negrul Shakespeare” pe care l-am întâlnit aseară nu are nicio legătură cu africanele povești din titlu, ci cu decadența aceea esențială, inerentă destinului uman, pe care apasă Warlikowski de la un capăt la altul.

Dificil pentru un spectator, fie chiar teatrofil, să digere un astfel de spectacol, nu atât din pricina duratei, cât mai degrabă a complexității care o face greu comprehensibilă și a motivelor abordate. E genul de spectacol după care sunt mari șanse să te duci acasă și să începi să citești ca să încerci să pătrunzi în mintea celui care l-a creat, să împrumuți ceva din viziunea lui pentru a o clarifica pe a ta. Iar apoi ar trebui să citești „Summertime”, cartea scriitorului sud-african J.M. Coetzee, din prisma căreia este construit, se pare spectacolul și care vine să explice și titlul. Poți, de asemenea, să bâjbâi cu grație printre frânturi de sens sau te poți lăsa purtat de valul de snobism atât de ademenitor pentru mulți.

Pe lângă textul dificil și construcția atipică, polonezul vine cu o serie de lucruri care nu fac deloc ușoară digestia, pe care le-ar descrie cel mai bine sensul cuvântului englezesc „disturbing”. Pornografie, abuz, monologuri care frizează disperarea, anxietate, violență într-un interval de 5 ore în totul pare scurs de orice scânteie de lumină. Pulsează doar mizeria, deznădejdea, destrămarea inevitabilă. Până la samba.

Ce mi-a atras în mod special atenția a fost orientarea momentelor de forță din spectacol către monologurile feminine, deși figurile centrale ale poveștilor erau cele masculine mai sus amintite.

„Poveștile africane” ale lui Warlikowski e o piesă greu de suportat, dar și o experiență teatrală cu care nu te întâlnești prea des și pe care ar fi înțelept să ai răbdarea și deschiderea să o trăiești. În măsura în care reușești să o accepți.

Material apărut și pe  SMART Craiova.