COCHILIA

Aici stă Anda. Daca aveţi noroi pe pantofi, descălţaţi-vă când intraţi.

Playground, un eseu poetic transpus în scenă

Proiectul câştigător al concursului dedicat tinerilor regizori organizat de Teatrul Naţional “Marin Sorescu” a adus recent pe scena mică a instituţiei un spectacol original, pe teme actuale, în care dramaturgia se îmbină cu momente de monologuri poetice: Playground.

Raul Coldea semnează atât textul, cât şi regia piesei care a avut premiera în prima parte a stagiunii curente a Naţionalului.

Spectacolul urmăreşte traseul unor cupluri moderne, punând în discuţie relaţiile interumane într-o epocă în care corporatismul a devenit cuvânt de ordine pentru mulţi tineri, în care munca este o orbită în jurul căruia individul gravitează mai cu zor decât în jurul orbitei propriilor pasiuni şi nevoi emoţionale.

Suntem scufundaţi într-o societate în care ne simţim din ce în ce mai solitari. Este premisa de la care porneşte textul lui Coldea, precum un şuvoi al propriilor reflecţii care curge neîncetat, aproape sălbatic, în sonorităţi poetice. Se simte în dramatizare o uşoară sforţare de dramatizare a unor gânduri dificil de dramatizat, piesa pare uneori un puzzle încropit experimental în încercarea de domesticire a acestui şuvoi meditativ. Fragmente din monologurile personajelor, intercalate între tablourile de cuplu, sunt încărcate de frumuseţea metaforei. Totuşi, monologurile nu se sudează atât de bine cu tablourile romantice într-un proiect uniform, astfel că spectacolul duce mai degrabă spre un colaj.

Scenografia semnată de Alexandra Budianu este interesant gândită pentru a îmbrăca reflecţia eseistică. La un moment dat, spaţiul spectacolului este umplut de obiecte de unică folosinţă, colorate în fuchsia şi albastru intens, evocând modul în care suntem copleşiţi de inutil, de lucruri care ne îndepărtează de ceea ce contează cu adevărat.

Foto: Facebook – Teatrul Naţional Craiova

Muzica, aparţinându-i lui Fluidian, este bine folosită în crearea atmosferei, făcând textul poetic să sune familiar în spaţiul scenic. Actorii – Costinela Ungureanu, Corina Druc, Alex Calangiu, George Albert Costea şi Raluca Păun reuşesc să facă trecerile de la tabloul narativ la exerciţiul monologului eseistic cu succes.

Mesajul piesei este de rezonanţă pentru publicul tânăr, care se poate identifica uşor în poveştile schiţate. “Ce facem când simțim că nu mai putem, când avem senzația că suntem aproape de a nu mai putea suporta presiunea pe care ceilalți o pun asupra noastră?” este întrebarea adresată spectatorului în prezentarea spectacolului. Avem nevoie de stabilitate într-o lume instabilă, într-o lume înţesată de obiecte inutile, într-o lume a consumerismului, a mercantilismului, într-o lume a eficienţei. Timpul nu ne mai este prieten, cei de lângă noi sunt mai departe ca niciodată. Suntem miliarde în lumea aceasta, dar nu ne-am simţit nicicând mai singuri, căci nu ne mai regăsim nici pe noi înşine.

RADIO: Vocea incomodă a adevărului

Cu noul spectacol regizat de Bobi Pricop, al patrulea montat la Teatrul “Marin Sorescu” şi primul gândit pentru scena mare, Naţionalul craiovean atinge culmea stagiunii curente până în acest moment, încheind anul în forţă. Este încă devreme să ne pronunţăm, căci mai avem câteva premiere de aşteptat şi în 2020, dar “Radio” este, cu siguranţă, unul dintre cele mai solide spectacole de văzut la Craiova din ultima perioadă.

În America anilor 80, îl întâlnim pe Barry Champlain, interpretat de Sorin Leoveanu, protagonistul unui talk-show radio numit Night Talk. Tăios şi rece, Barry Champlain trezeşte în mintea spectatorului amintirea unui Andrei Gheorghe, cel mai la îndemână reper care uneşte textul lui Eric Bogosian cu realitatea imediată.

Leoveanu e în elementul său, alunecă prin replici cu o lejeritate aproape ireală, stăpâneşte discursul limpede şi proaspăt al spontaneităţii, atât de greu de reprodus într-un astfel de rol. Sunt admirabile detalii precum micile pauze voite, aproape insesizabile, dar necesare, acele minuscule ezitări care redau naturaleţea vorbirii.

Lângă studioul de unde emite radioul lui Barry, regăsim, în miniatură, o lume vie. La cafeneaua Bobby’s, denumită astfel deloc întâmplător, dacă avem în vedere cine semnează regia spectacolului. Clienţii intră şi ies, unul citeşte, altul priveşte în gol, două femei povestesc, un travestit se înghesuie într-un colţ, apoi găseşte un partener de poveşti într-o femeie în vârstă, cu chip trist. Se perindă oameni diferiţi, toţi purtători de poveşti, toţi parte din lumea pe care Barry Champlain o disecă ajutându-se doar de microfonul său, toţi parte dintre ascultătorii la care vocea lui Barry ajunge pentru a le aminti cine sunt şi cine suntem.

Scenografia este semnată de Nikola Toromanov, a cărui provocare a fost să găsească balansul ideal între monotonia unui spaţiu pasiv, cel al studioului în care un om doar vorbeşte la un microfon, şi scenele de fundal, care să ofere dinamism, dar să nu distragă prea mult. Aşadar, deşi poţi avea impresia că spaţiul cafenelei este folosit prea puţin, el are, de fapt, doar marele rol de a echilibra şi reuşeşte să facă asta foarte bine, la fel ca şi camera de producţie. Foarte bine alese şi costumele personajelor, în tonul decadei în care se desfăşoară povestea.

Muzica live asigurată de Eduard Gabia, o alegere interesantă şi inspirată, per total, este, totuşi, deranjantă la debutul piesei, când acoperă replicile personajelor, îndeosebi pe cele ale Romaniţei Ionescu, şi, în loc de a ajuta la crearea ambianţei, o disturbă pentru câteva minute, fiind puţin prea puternică şi afectând concentrarea asupra textului.După ce te obişnuieşti cu fundalul sonor, devine mai uşor să îl laşi, cu adevărat, în fundal.

Radio este un spectacol de două ore care, fără câteva intruziuni mai importante, ar fi putut fi un one-man show solid şi suficient. Două ore fără niciun exces regizoral, în care până şi celelalte personaje sunt construite să existe în penumbră, să se confunde pe alocuri cu recuzita, să se cufunde în discreţia luminilor palide şi a lipsei de replici pentru a potenţa vocea din faţa microfonului, dar, totodată, persistă în peisaj pentru a menţine legătura cu viaţa, cu lumea care pulsează dincolo de acel microfon, cu oamenii care trăiesc, gândesc, ascultă, simt, alunecă prin timp.

Unii îl iubesc pe Barry, alţii îl dispreţuiesc sau îl contestă, dar nimeni nu îi rezistă, pentru că vocea adevărului e incomodă, dar imposibil de evitat.

Ai putea spune că nu se întâmplă nimic în această poveste montată pe scena mare a Naţionalului craiovean. Că un om vorbeşte cu nişte ascultători care sună să îşi audă vocea şi să schimbe câteva cuvinte cu cel care le ţine de urât în miezul nopţilor, când gândurile devin insuportabile. Din când în când, Barry mai schimbă o vorbă cu colegii de la producţie (Romaniţa Ionescu şi Cătălin Vieru) sau cu şeful pe care îl sfidează cu nonconformism (Marian Politic). Apoi apare personajul care distorsionează calmul tranşant al poveştii, stridenţa necesară, entuziasmul exacerbat al vieţii care ia în râs viaţa, al superficialului care atacă profunzimile ca să poată face suportabilă existenţa. Vlad Udrescu reuşeşte să atragă toată lumina reflectoarelor pentru cele circa 20 de minute în care îi devine tovarăş de platou moderatorului idolatrizat. La polul opus faţă de adâncimea personajului întruchipat de Leoveanu, Vlad inundă cu haz radioul, scena, spectacolul. Leoveanu îi predă ştafeta pentru câteva momente, cu binecuvântarea lui Bobi Pricop, care aruncă, astfel, pata de culoare pe un tablou cenuşiu şi le oferă spectatorilor o gură de aer după ce îi prăvăleşte în tenebrele propriilor angoase şi singurătăţi.

Apoi, după reîntoarcerea la tenebre, mai apăsat de ele ca înainte, Barry tace prelung, apoi ne aminteşte că “ăştia suntem”.

Colibri într-un ACT, debut de stagiune cu ecou

Cum să fie amuzantă o piesă despre niște torționari?, ne-am putea întreba. Nu e oare greșit, nu e oare crud să provoci umor pe marginea unui subiect atât de lugubru? Și ar fi greu de înțeles că nu e greșit și că nu ești nepăsător pentru că te surprinzi râzând dacă nu ai fi văzut spectacolul „Nu regret nimic!”, după un text de Csaba Szekely, în regia lui Eugen Gyemant. Piesa a ajuns la Craiova pe 28 noiembrie, în cadrul parteneriatului dintre Teatrul Colibri și Teatrul ACT din București.

Stagiunea 2019-2020 „Colibri într-un ACT” a debutat răvășitor cu această provocare dramaturgică excelent însușită de regizor și de actorii Irina Antonie, Lucian Iftime și Dan Rădulescu. Într-un întunecat univers care ni se dezvăluie cu o naturalețe aproape inconfortabilă, filtrat puternic de umorul negru, dialogul dintre doi foști colegi din Securitate ne aduce mai aproape de figura torționarului fără regrete. Sandu (Dan Rădulescu) își asumă violența pentru că îi face plăcere, fără a încerca să o legitimeze. Dominic (Iftime), în schimb, este încarcerat în minciuna actului necesar. Torționarul pretinde că a contribuit la atingerea unui scop mai înalt, la o societate mai bună, în care fiecare își cunoaște și își respectă locul. Dominic este „monstrul cu principii, cea mai periculoasă rasă umană”, perfect caracterizat de cuvintele colegului său, care urmărește să îl convingă să revină la „vechile obiceiuri” pentru un caz aparte.

Csaba Szekely vine cu un text destul de bine închegat, surprinzător și curajos, iar pe alocuri strălucit. Câteva pasaje persistă ca ecou, unul dintre ele atacând cu duritate un nume scăldat în controverse. Fragmentul în care apare Adrian Păunescu, strigând la copii să latre pentru fripturi, aruncându-le apoi oasele de la ospăț, e răscolitor, la fel cum este și „bătaia femeilor cu ranga în tălpi până li se zguduie organele înăuntru”.

În toată această lume a amintirilor sordide, umorul negru nu e nicicum semn de superficialitate, ci este o supapă necesară. Umorul negru fac, de fapt, negrul suportabil și aruncă lumină într-o negură incomensurabilă.

În aceste hățișuri ale ororii, își face apariția și raza de lumină, inocența personificată în Liza, o copilă de 16 ani interpretată fermecător de Irina Antonie. O puștoaică umanizează monstrul, amintind, așa cum bine spune și regizorul, de Leon al lui Luc Besson.
Dramaturgul recurge cu istețime la întorsături de intrigă, la dialoguri neforțate prin care ne revelează psihologia criminalului plătit cu discreție, lăsând, totuși amprente puternice, făcând spectatorul să oscileze între critica rațională și îmbrățișarea farmecului unei povești bine spuse, erodând granițele judecății lucide și aducând publicul în pragul atașamentului față de torționar.

„Eu nu regret nimic” e acel gen de spectacol care poate servi drept argument pentru cât de mult înseamnă textul într-o piesă de teatru. Dacă uneori regizorul devine creator și redimensionează o lume după propria-i viziune, transformând, câteodată, un text care nu convinge întru totul într-un spectacol strălucitor, în cazul textului lui Csaba Szekely avem cazul opus. Textul susține piesa, iar regizorului servește textului, la fel ca și actorii. Ce-i drept, trebuie să o facă bine pentru ca scheletul poveștii să aibă carne. Eugen Gyemant nu încarcă inutil textul, scenografia este simplă și sugestivă, cu tabloul iluminat al unui bulldog francez tronând simbolic asupra unei camere simple și întunecate. Devenit un laitmotiv al poveștii, câinele stă de veghe permanent pentru a păzi, parcă, umanitatea pe cale să se disperseze.
Singurul detaliu ușor prea sonor pe alocuri este, poate, muzica. Alegerile sunt inspirate și folosite, în general, cu un dozaj bun, însă din când în când apar scene prea scurte în care muzica apare și dispare cu o bruschețe observabilă, având efectul opus celui dorit. Mai degrabă simți că aluneci în afara poveștii în loc să te adâncești mai tare în ea.

Finalul, însă, este foarte fluid, toate momentele curg într-un vălmășag de emoții către momentul în care torționarul își găsește adevărul, o asumare eliberatoare. Și iată cum, în mod ironic, violența monstruoasă servește, în cele din urmă, unui scop mai înalt…

Operațiunea MARTE: Devenirea umană, la granița dintre realitate și ficțiune

Se cuvine, de la bun început, mențiunea că abordarea textului din perspectiva coordonatelor realitate-ficțiune este motivată de tema Colocviilor Scrisul Românesc din acest an – Realitate și ficțiune, astăzi. Numărul din luna octombrie al revistei va fi dedicat acestei tematici.

În teatrul de astăzi, ficțiunea este din ce în ce mai mult privită drept o formă de confruntare cu realitatea, mai degrabă decât un refugiu din calea sa. Ficțiunea nu ne ferește de inconfortabil sau insuportabil, ci ni le livrează uneori tranșant, amintindu-ne de responsabilități de care ne îndepărtăm și de probleme pe care nu le admitem. Ficțiunea este un scenariu mereu posibil dincolo de scenă, articulat din teme reale, actuale, palpabile. În stagiunea teatrală 2018-2019, spectacolul White Room propunea o ficțiune sinonimă, de fapt, cu viitorul ineluctabil: acaparatoarea realitate virtuală. În debutul stagiunii 2019-2020, o nouă premieră deschide orizonturile devenirii umane către o temă inevitabilă: autodistrugerea, sfârșitul planetei și perspectivele existenței noastre dincolo de ea.

Pornind de la un text cu o coloratură vie, aparținându-i tinerei scriitoare Alexa Băcanu, „Operațiunea Marte sau Fabuloasa aventură a devenirii noastre” dă naștere unui spectacol inovativ, în care insolitul se substituie firescului. O companie lansează un apel pentru potențiali colonizatori ai planetei Marte, selectează candidații și începe să îi testeze și să îi pregătească pentru misiune. Piesa ne prezintă etapele finale ale acestui proces de selecție. Intrăm direct într-un reality show în care ultimii 12 candidați își dispută cele patru locuri disponibile. Iulia Colan, în rolul gazdei emisiunii, deschide show-ul cu o hipnotică melodie care crește gradual, în timp ce scena înecată în fum greu începe să ne dezvăluie colțurile sale încărcate de mormane de deșeuri, cu plastic și sute de CD-uri care tronează dezolant peste o civilizație aproape de pieire. În spate, un manechin-copil cu un televizor pe post de cap. Axele centrale ale devenirii umane înconjoară ringul entertainmentului: umanitatea măcinată de consumerism, o planetă sufocată de plastic și alte deșeuri produse iresponsabil, oameni absorbiți de tehnologii virtuale și de divertisment de prost gust. Repere pierdute și o încercare de reinventare prin colonizarea unei alte planete. Cei doisprezece aspiranți? Oameni veniți din toate colțurile lumii, fiecare purtând un stindard geopolitic, tipare ale contemporanului, trimițându-ne, pe rând, cu gândul la radicalismul islamic și terorism, la principiile culturii asiatice, la genii, bogați sau copii-minune. Toate personajele ajung, pe rând, sub reflector, expunându-și cele mai mici aspecte ale vieții private spre deliciul publicului devorator de intimitate.

Foto: Albert Dobrin

Textul adesea șăgalnic, un science-fiction care îmbină comedia cu tragismul, versurile naive ale poeziilor pentru copii cu satiră tăioasă, este îmbrăcat într-o scenografie spectaculoasă, semnată de laureata UNITER Iuliana Vîlsan, învăluită de lumini stroboscopice și fum greu și completată costume excelent realizate. Regizat de creativul Dragoș Alexandru Mușoiu, care a mai montat la Craiova „Spargerea” și „Elefantul din Cameră”, spectacolul se bucură de o excelentă formulă artistică în care un aport semnificativ îl aduc compozitorul Cari Tibor, cu o muzică intensă și stranie, și proiecțiile video fascinante, semnate de KOTKI visuals. Notabilă este alegerea folosirii camerei video de către actori pentru momentele în care fiecare personaj își lasă propria semnătură în cadrul narativ. Spațiul construit, astfel, are o amprentă cinematografică puternică, spectacolul fiind purtat spre frontiera dintre teatru și film. Din postura gazdei reality-show-ului, Iulia Colan dirijează acțiunea cu dexteritate, într-un rol care îi cade mănușă și îi subliniază valențele actoricești, dar și muzicale. Expunându-și, încă o dată, disponibilitatea pentru registre diferite de joc și de expresie, Iulia ar merita un UNITER chiar și numai pentru paleta vastă de urlete cu care ne-a surprins și încântat până în prezent. Foarte bine își intră în rol întreaga trupă. Ioana Manciu își păstrează forța emoției cu care ne-a mișcat în piesele din sala mică sau cea de pictură și o emană eficient și pe scena mare, Vlad Udrescu e în elementul său în rolurile care necesită doze de ingenuitate, Tamara Popescu este delicioasă în rol de copiliță cu codițe, Adrian Andone transmite ferm răceala magnatului puternic care are lumea la picioare. Apariție simbolică, în veșmintele decadenței umane – rochie din gunoaie, perucă din plastic – Monica Ardeleanu este Vocea care se materializează, după mai mult de jumătate din spectacol, un voice-over metaforizat în Conștiință, care veghează și prevestește.

Foto: Albert Dobrin

Povestea curge greu, cu probe desfășurate în secvențe poate prea lungi, cu așteptarea unui rezultat care pare că nu va mai avea timp să apară. În fapt, operațiunea Marte nu tinde mai deloc să se concretizeze, concursul părând interminabil. Tocmai de aceea, finalul este abrupt, bruschețea sa contrabalansează desfășurarea spectacolului. Cu toate acestea, scena de sfârșit este ingenios gândită, cu fizicul lui Cătălin Vieru angajat într-un exercițiu de limbaj nonverbal halucinant și un deznodământ neașteptat, dar perfect explicabil. Ficțiunea se oprește, Vocea tace, cortina coboară, dar în sală rămân întrebările, rămâne un „ce-ar fi dacă” bântuitor, pe care îl alungăm repede când părăsim scaunele, reîntorcându-ne la o realitate în care încă ne simțim siguri. Dar pentru cât timp?

Obsesii, spectacolul luptei cu tine însuți

Când începe și unde se termină nebunia? Am trăit-o cu toții cândva, într-o formă sau alta, în doze mai mici sau mai mari, pasageră sau cronicizată, ascunsă bine în faldurile unei depresii nebăgate în seamă ori ivită pe neașteptate în nervii întinși precum coarda unei viori care nu mai suportă arcușul. Lora trăiește zilnic cu nebunia. Este singura care nu o părăsește niciodată.

Începutul noii stagiuni a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova ne-o prezintă pe Lora în toată goliciunea nebuniei sale, într-un one-woman show pregnant, străbătut (atât la propriu, cât și la figurat) de ecoul unei colaborări care și-a arătat și în alte rânduri magnetismul : Cerasela Iosifescu și Yannis Paraskevopoulos. Cerasela și Yannis se află, deja, la al patrulea proiect comun, după „Romeo și Julieta”, „Medeea” și „Pescărușul”, toate montate la Naționalul craiovean. „Obsesii”, spectacolul care a deschis duminică, 15 septembrie, sezonul artistic 2019-2020, este un melanj semnat de Claudiu Sfirschi-Lăudat după texte de Margarita Karapanou, scriitoare de origine greacă suferindă de psihoză maniaco-depresivă. Textul jucat de Cerasela Iosifescu adună fragmente biografice ale obsesiilor Margaritei, fiică a unei cunoscute romanciere, în Lora. Și ea este scriitoare și fiică de scriitoare, și ea își împarte numele cu mama, pe care o iubește și o urăște deopotrivă, în nota bipolară în care își poartă întreaga existență.

Apariția scenică a Lorei e precedată de răsunetul vocii sale. „M-am născut în luna iulie, pe seară, în constelaţia Cancerului. După ce m-au văzut, mi-au întors spatele”, își începe ea monologul prefațându-și condamnarea la singurătate. Adesea, confesiunile înregistrate se completează cu vocea de pe scenă. Ecoul este un artificiu important în ecuația spectacolului. El acompaniază anamneza, umplând sala cu sunete răsfrânte care invită spectatorul în călătoria profundă în sinele personajului. Îmbrăcată în negru, cu o haină roșie, Lora se plimbă pe scena gândită de Lia Dogaru ca un podium de prezentare între axele principale ale vieții sale : ușa clinicii, un pat, cada care o îndeamnă la sinucidere, în jurul căreia sunt așezate pastile supradimensionate, plasele de cumpărături dobândite în urma shopping-ului compulsiv și locul evadării prin sexy-line: un covor roșu și receptoare de aceeași culoare. Lora se plimbă printre rândurile de spectatori, face cunoștință cu câțiva, mărturisește că nu se aștepta să fie așa o coadă la ușa clinicii. Dar nu își face probleme, ea este de-a casei, nu o vor lăsa să aștepte.

Obsesiile încep să curgă senin, uneori cu autoironie, alteori sec și tăios, dar mereu seducător, căci Cerasela Iosifescu nu și-a pierdut nicio clipă capacitatea de a-și seduce publicul. Mai mult decât atât, are talentul rar întâlnit de a gestiona pateticul astfel încât să se simtă inerent și necesar, în doze perfecte. Singularitatea prezenței sale pe scenă nu este resimțită nicio clipă drept un neajuns, textul o ajută printr-o echilibrare atentă a extremelor. Momentele de umor balansează căderea liberă. Adâncirea în tulburările interioare este potențată de alegeri muzicale inspirate, o cunoscută marcă a regizorului, de mare intensitate fiind secvența descătușării pe fundalul sonor al lui David Bowie. Scăpărătoare și prezentă în fiecare secundă în rol, Cerasela Iosifescu pare să fi absorbit cu nesaț frământările transpuse de Margarita în textele în care și-a reflectat tulburările psihice.

Lora își radiografiază existența orbitând în jurul cățelușei sale, Louka, și a mamei. Doar iubiții săi, unul schizofren, altul psihiatru, și bărbatul de la sexy-line îi mai colorează, pentru scurt timp, singurătatea. Altminteri, luminile sunt doar pe Lora. Deschizând ușa clinicii, dă peste reflectoare puternice, pentru că miezul destinului său este să trăiască în tovărășia ei înseși, cu gândurile proprii mereu în lumină, mereu dându-i târcoale, mereu însoțind-o. Numai Dumnezeu o mai însoțește pretutindeni, alături de ele. Dar Lora nu se împacă nici cu asta.

Captivantă și sinceră, povestea Lorei așteaptă să fie auzită. O revenire frumoasă a Ceraselei Iosifescu și a lui Yannis Paraslevopoulos pe scena craioveană, cu un proiect jucat la Arcub, în București, pe care publicul nostru se va bucura să îl regăsească la Sala I.D. Sârbu. Aplauze îndelungate la debutul stagiunii pentru o chimie între actor și regizor care parcurge anii fără să își piardă din prospețime.

Weirdos, un spectacol prețios despre veșmintele pierderii

Teatrul Național „Marin Sorescu” a organizat, în perioada 28-30 iunie 2019, a treia ediție a Festivalului Internațional al Tinerilor Regizori Theater Networking Talents (TNT). Evenimentul a fost gândit ca o platformă de prezentare a tinerilor regizori, un loc de întâlnire a absolvenților cu viitori colegi și colaboratori, cu critici, manageri de teatre, directori artistici și producători independenți. La ediția din acest an au participat spectacole din România, Serbia și Polonia, iar la sfârșitul festivalului teatrul craiovean a anunțat o viitoare colaborare cu unul dintre tinerii regizori participanți, arătându-și din nou deschiderea către noua generație după ce, de câțiva ani, îi susține pe aceștia printr-un concurs anual de proiecte. Directorul TNT 2019 este chiar Bobi Pricop, unul dintre câștigătorii unui astfel de concurs, devenit între timp colaborator de bază al teatrului.

Natasza Soltanowicz, absolventă a Academiei Naționale de Artă Teatrală din Cracovia este numele cu care Naționalul promite să ne reîntâlnim, după ce spectacolul prezentat în cadrul TNT 2019, intitulat „Weirdos”, a cutremurat fermecător prin tematica aleasă și transpunerea scenică revelatoare. Alegerea făcută de directorul artistic a instituției craiovene, Vlad Drăgulescu, s-a suprapus alegerii personale, iar întrezărirea unei colaborări cu tânăra poloneză este mai mult decât binevenită pentru scena craioveană.

Propunându-și să ne vorbească despre moarte și semnificațiile sale, Natasza se înhamă la o misiune teribilă, aceea de a deschide uși și ferestre spre ceea ce omului nu îi este ușor să accepte. Tinerețea nu ar părea să îi fie aliat pe acest drum întunecat, însă spectacolul nu trădează o viziune necoaptă, ci maturitate artistică și o stăpânire excelentă a mijloacelor de expresie. Regizoarea poloneză nu se ferește să arate durerosul și spaima, ba dimpotrivă, ni le arată frust, pe o scenă monocromă, în care zbaterea umană dinaintea acceptării inevitabilului alunecă uneori spre musical, născând momente de o frumusețe uluitoare.

Weirdos este un spectacol prețios despre veșmintele pierderii: frici, agonie, dor, iubire și, în cele din urmă, resemnare în fața morții care nu cruță. O poezie despre întuneric, îmbrăcată în sonorități nefiresc de frumoase.

Uzând de mijloace scenice minimale, tânăra regizoare dă naștere unei lumi la granița dintre ceea ce putem pipăi și necunoscut cu doar nouă actrițe, câteva scaune și o sfoară roșie care taie nemilos albul și negrul. În debut, femei îmbrăcate în veșminte negre își iau locul în spațiul plângerii. În mijlocul lor, o fată într-un albastru aproape alb, întinsă pe podea. Tăcerea deplină și mersul cu pași mărunți al bocitoarelor care intră în scenă una câte una clădesc, în așteptare, momentul ascuțit al urletului comun de durere. Apoi perspectiva alunecă dinspre cadrul exterior al ritualurilor legate de moarte către conștiința ființei aflate la hotarul dintre cele două lumi, la rătăcirile sufletului zbuciumat printre amintiri și crâmpeie din prezentul celor care nu îi mai simt prezența, chemarea sa în lumea spiritelor, refuzul definitivei plecări, apoi acceptarea.

În construcția acestui spectacol-metaforă, Natasza Soltanowicz recurge la instrumente minimale și folosește din plin atuurile simplității. Corpul și vocea sunt mijloacele esențiale utilizate pentru a explora dimensiunea morții și pe cea a existenței celor rămași în viață în umbra acesteia. Desigur, spectacolul nu ar fi fost la fel fără bagajul actoricesc enorm: expresivitatea facială care aproape doare pe alocuri și vocile curate, uneori scăzute, alteori mai puternice ca niște pumnale.

Titlul spectacolului poate induce în eroare. Weirdos, tradus drept „Ciudații”, este greu de explicat în directă relație cu derularea scenică. Ca urmare a nelămuririi exprimate în legătură cu acesta, Natasza a explicat ulterior că, în poloneză, „weirdos” este un termen folosit pentru a desemna femeile care deplâng morții, echivalentul român al „bocitoarelor”.

Pentru Teatrul Național „Marin Sorescu”, o colaborare cu Natasza Soltanowicz înseamnă o deschidere a instituției către noi propuneri de expresie teatrală. Este o bucurie că astfel de propuneri vin de la regizori atât de tineri și de curajoși, iar TNT 2019 este cel căruia îi datorăm întâlnirea cu aceștia. Cu siguranță, Festivalul Tinerilor Regizori „Theater Networking Talents” este o inițiativă inspirată și care poate crește viguros în anii viitori. Dacă va avea sprijinul necesar pentru a se extinde și pentru a cuprinde în programul său tineri regizori din și mai multe țări, are un mare potențial să devină unul dintre evenimentele teatrale de anvergură națională, adăugând la prestigiul extraordinar oferit Naționalului craiovean de Festivalul Internațional Shakespeare.

TNT – Străluciri de festival

Impresiile mele după Theater Networking Talents, ediția a III-a, s-ar rezuma astfel:

O bucurie să pot vedea trei spectacole în registre atât de diferite. O bucurie și mai mare să văd atâta lume molipsită de tinerețe și să simt cum entuziasmul voluntarilor devine aproape palpabil. Mi-a plăcut mult atmosfera țesută în jurul acestei ediții și cred că evenimentul va crește foarte frumos în anii viitori.

REVIZORUL, în regia lui Slava Sambriș (UNATC – București)

O montare mustind de energie. Mult dinamism și o coloratură frumoasă a interpretărilor câtorva dintre actori, printre care remarc comicul cu un tonus excelent al lui Alex Popa. O viziune transpusă destul de simplu, cu mici detalii semnificative, precum burțile provinciale umflate de bunăstarea corupției sau oglinda metaforică din vis – șobolanii care cotropesc somnul coruptului primar întocmai cum el și ceilalți asemeni lui cotropesc nestingheriți societatea, rozând cu lăcomie din tot ce prind.

WEIRDOS, cu regia semnată de Natasza Sołtanowicz (Academia de Artă Teatrală din Cracovia, Polonia)

Un spectacol prețios despre veșmintele pierderii: frici, agonie, dor, iubire… Și, în cele din urmă, resemnare în fața morții care nu cruță. O poezie despre întuneric, îmbrăcată în sonorități nefiresc de frumoase. Uzând de mijloace scenice minimale, tânăra regizoare dă naștere unei lumi la granița dintre ceea ce putem pipăi și necunoscut cu doar nouă actrițe, câteva scaune și o sfoară roșie care taie nemilos monocromul. Însă nu s-ar fi putut fără bagajul actoricesc enorm: expresivitatea care aproape doare uneori și vocile mai puternice ca niște pumnale.
Cel mai prețios spectacol din acest an, cu siguranță.

Rămâne, însă, un semn de întrebare titlul piesei, care ne-a nelămurit atât pe mine, cât și pe Iulian.

O VIAȚĂ NORMALĂ, regia Norbert Boda (U.B.B. Cluj Napoca)

În încheierea TNT, am fost realmente surprinsă de construcția inedită reușită de Norbert Boda, în ritm de hip hop, care mi-a trezit nostalgii legate de Othello Remix, văzut la Festivalul Shakespeare din 2018. Am aflat abia după vizionare că întregul spectacol este produsul lui Norbert, începând cu textul și continuând cu coregrafia și regia, iar rețeta sa e întru totul fulminantă și promite un viitor demn de urmărit. Să construiești un musical hip hop de 140 de minute în care să păstrezi echilibrul și să nu pierzi publicul este extraordinar. La vârsta lui Norbert, este cu atât mai admirabil. Sigur că unele momente ar mai avea loc de șlefuire și că mesajul ar fi fost mult mai convingător în lipsa lecturii textului, însă rămân cu certitudinea că O viață normală e un act de mare curaj și un spectacol îmbibat de carismă și talent actoricesc, un spectacol de îndrăgit, cu foarte multe scene la un nivel înalt. Pentru carisma și talentul actoricesc, felicitări întregii distribuții: Iulian Trăistaru, Oana Laura Gabriela, Sabina Lazăr, Andrei Dominte, Ileana Ursu, Niko Becker, Mădălina Mușat, Armand Crișan, Andrei Mărcuță, Sergiu Smerea.

TNT 2019, ai fost cu adevărat exploziv. Bravo tuturor celor implicați.

Bang, un spectacol-satiră deloc confortabil

Bang, piesa jucată pentru prima dată în fața publicului craiovean în luna iunie a acestui an, accentuează înclinația teatrului actual spre texte provocatoare, greu de digerat, menite să scoată spectatorul din „safe zone” și să expună decadența realității într-o goliciune care nu acceptă pudibonderie. Bang nu menajează publicul, ba chiar îl împinge spre extreme, cu scene în care estetica urâtului devine principalul vehicul artistic.

După un text de Marius von Mayenburg în regia Theodor-Cristian Popescu, Bang este o poveste inspirată de scena politicii contemporane, scrisă la scurt timp după câștigarea alegerilor prezidențiale din America de către Trump. Autorul spune că și-a dorit o piesă despre emoții politice, despre iraționalul liderilor din această sferă. Ralf Bang, personajul principal, este închipuit ca un copil monstruos, care își sugrumă sora geamănă încă din pântece și are convingerea, încă dinainte de a se naște, că totul i se cuvine. Bang este o personificare satirică a personajelor politice autoritare precum Trump, Erdogan, Putin, Orban, și a atracției pe care o emană în rândul oamenilor liderii de tip „macho man”, menționează Mayenburg, care explică și alegerea copilului pentru îmbrăcarea acestei idei: când îi spui cuiva că ceva este imposibil, există două tipuri de oameni a căror reacție este: o vreau oricum. Șefii și copiii. Mayenburg merge mai departe și explorează o altă latură comună acestora: sentimentul de legitimitate trezit de validarea celor din jur. De o parte, liderii politici cu populația care îi susține. De cealaltă, copiii sanctificați de părinții a căror iubire oarbă le trece cu vederea sau le găsește pretext pentru orice greșeală.

În interpretarea lui George Albert Costea, personalitatea lui Ralf Bang se construiește ca o jucărie de lego, fiecare scenă adăugând o nouă piesă la profilul odios, într-o exacerbare continuă. George reușește să captiveze printr-un joc excelent, într-o frenezie oratorică perfect cadențată de la un capăt la altul al celor două ore de spectacol. Psihoza personajului transpare din expresivitatea facială încă de la debut și capătă noi nuanțe în evoluția spectacolului. În rolul părinților Vicky și Dominik, Iulia Colan și Vlad Udrescu au o relație scenică potrivită, iar Vlad excelează în exercițiile de dicție impuse de stilistica textului, contribuind adesea la efectul comic cu rol de a degaja atmosfera încărcată de laitmotivele degradării sociale: crime, violență, ură, sete de putere. De altfel, planează asupra spectacolului sentimentul că au fost epuizate toate câmpurile lexicale ale acestor cuvinte. Spectacolul abundă în mesaje deranjante, creând o pânză invizibilă a nevrozei chiar de la început, prin tăcerea neliniștitoare a așteptării, pe care Bang o definește drept o ascultare insuportabilă a timpului care bate ca o inimă. „Nu vrem să rămânem singuri doar cu noi înșine și cu mușchiul ăsta percusiv în piept, care ne consumă aiurea tot creditul de bătăi ale inimii și în timpul ăsta sună de parcă s-ar apropia moartea pe tocuri.”

Iulia Colan uzează și ea la maxim de expresivitatea facială în interpretarea lui Vicky, reușind și de această dată un joc bun, la fel ca și Romanița Ionescu, pe care o găsim în plină vervă artistică în rolurile Dr. Bauer, Veronika, Uschi și Gwendolin. Mai puțin inspirată a fost plasarea lui Cătălin Vieru și a lui Liviu Topuzu ca operatori TV care „transmit live” întreaga poveste, plimbându-se întruna pe scenă, în jurul său și prin public cu o cameră în mână și intervenind din când în când pentru a da ceva sens hoinărelii aiuritoare. Deși cu rol în trasarea reality-show-ului care ironizează setea de senzațional a mulțimii și blamează consumerismul prin obositoarea plasare de produse promoționale în desfășurarea lucrurilor, s-a resimțit adesea ca un surplus incomod. Poate că două camere fixe sau construirea unor personaje mai convingătoare în jurul operatorilor ar fi fost de dorit.

Folosind din plin limbaj trivial, nuditate și scene ofensatoare, spectacolul e construit ca un fel de manifest al lui Mayenburg, care consideră că teatrul nu poate și nu trebuie să livreze mesaje corecte politic și care să le ofere oamenilor ideile accesibile cu care se identifică ușor. Teatrul trebuie să activeze reflecția, să provoace intelectul să gestioneze și neplăcutul, să își formeze opinii cu privire la lucrurile pe care are tendința de a le suprima pentru că provoacă disconfort. Bang se înscrie cu siguranță în această viziune artistică. E dificil, însă, de spus care este răspunsul publicului la această ofertă. Este cert că invită la impresii complet diferite, iar în timp ce unii îi vor rezista, alții vor încerca să răspundă invitației la exploare. E la fel ca atunci când ești pus în fața unei farfurii cu o mâncare neîncercată și aparent neatrăgătoare. Unii refuză să guste. Alții îndrăznesc. Dintre aceștia, unii regretă. Ceilalți au o revelație.

foto de Albert Dobrin

Pădurea Spânzuraților (TNB), un spectacol liric transpus în liniile prezentului

După recenta premieră craioveană a Casei cu Suricate, în viziunea lui Radu Afrim, despre care am scris aici, m-am întâlnit la București cu o altă piesă montată de același regizor, care îmi trezise curiozitatea de ceva vreme, după ce am remarcat valul de apreciere stârnit de acest proiect teatral.

Debutul spectacolului mi-a amintit instant de începutul Casei cu Suricate, unele similarități fiind evidente: apariția vestelor galbene m-a trimis la însoțitorii lui Samuel(a) din prima scenă a piesei craiovene, iar câteva fraze în versuri anticipau, parcă, predilecția lui Afrim pentru această formă de livrare a textului. Apoi prezența adolescentului care vorbește într-un argou puternic, încercând astfel un portret aproape caricatural al tinerilor de astăzi, prin folosirea îngroșată a limbajului folosit de aceștia, este încă o notă specifică a regizorului, detectabilă și în ultima sa piesă. Afrim încearcă să surprindă esențial anumite realități prin recursul la formule exagerate, ceea ce uneori stârnește hazul, dar alteori poate suna puțin tras de păr.

Bărbații îmbrăcați în vestele galbene din Pădurea Spânzuraților, „pozând” cu drujbele pe trunchiurile copacilor de parcă s-ar mândri cu niște trofee, trimit cu gândul la pădurile defrișate masiv, dar și la vestele galbene pariziene, iar semnificația copacilor tăiați se poate dezvolta amplu, rostogolindu-se, probabil, către ideea pierderii irecuperabile, a degradării națiunilor, a societății în general, a naturii, poate, a valorilor umane sau a lumii per ansamblu. În acest peisaj dezolant, răsună vocea tulburătoare a Teodorei Purja, interpretă din Bistrița-Năsăud. Cântul său deschide spectacolul, acțiunea fiind plasată, inițial, în zilele noastre. Prezentului îi dă glas un tânăr (Tiberiu Enache) care, prin numai câteva fraze, rezumă starea sumbră a nației sale: părinți plecați la muncă în străinătate, școala care te încurajează nu să gândești, ci contrariul (”Pădurea asta m-a dus cu gândul la cartea aia pe care am avut-o pentru bac, Pădurea spânzuraților. N-am citit-o pentru că profa a spus că luăm bac-ul numai dacă învățăm pe de rost comentariile din cartea ei”). Oamenii și-au pierdut umanitatea, spânzură câini în copaci. Spatele scenei este folosit ca spațiu de proiecție, se transformă într-un imens ecran pe care se  perindă imaginile cu câinii despre care vorbește tânărul. Imaginile sunt stranii și, din punctul meu de vedere, lipsite de necesitate, căci nu doar că nu contribuie la efectul dramatic, ci dimpotrivă, nu par realiste și stârnesc, mai degrabă, un sentiment de nonsens.

Tânărul intră în dialog cu personajul care creează puntea între trecut și prezent, Conștiința (Marius Manole). De la ea află că are două variante: să își schimbe țara sau să plece. Dar să nu plece înainte să încerce prima variantă. E ușor de înțeles cum spectacolul lui Afrim s-a insinuat atât de repede sub pielea spectatorilor. Afrim este șiret. Apelează la emoția tinerei generații într-o perioadă în care aceasta devine unită printr-o activare a spiritului civic, într-o avalanșă de hashtag-uri și proteste, și îi pune sare pe rană. Îi arată încă o dată ce este greșit, o dată prin vocea tânărului, apoi prin vocea Conștiinței, apoi prin derularea de imagini cu protestul din 10 august și cu alte lupte de stradă, cu scene de război. Regizorul găsește o cale de conectare a textului lui Rebreanu cu prezentul. Evocarea trecutului alunecă spre invocarea unei lupte pentru apărarea prezentului. Și atunci, evident, mesajul prinde, căci își găsește ecou. Însă metoda sa este discutabilă, căci e amăgitoare și ușor mistificatoare. Pădurea Spânzuraților devine și un pretext pentru a atinge cele mai vulnerabile puncte ale publicului. Acesta rezonează, iar de aici efectul: spectacolul este, probabil, cel mai popular dintre cele jucate în acest moment pe scenele Bucureștiului.

Revenind, însă, la structura sa, după acest preambul din prezent, se face trecerea către povestea lui Apostol Bologa, interpretat de Alexandru Potocean, și către un text de un lirism foarte puternic, a cărui punere în scenă într-un spectacol de peste trei ore este o provocare extraordinară. Afrim reușește, cu ajutorul interpretărilor bune, unele chiar rezonante (remarcabilă Natalia Călin în rolul mamei lui Apostol), să construiască un spectacol care nu trenează, cu mare încărcătură poetică, un spectacol ce curge aproape cinematografic. Totuși, din cauza plasării acțiunii adesea în partea din spate a scenei, detaliile expresive ale actorilor se pierd, un lucru care produce riscul ca emoția să fie diminuată, empatia să nu se producă, iar munca actorului să nu fie valorizată la maxim. Un exemplu în acest sens este chiar interpretarea lui Alexandru Potocean, care pare corectă, dar nu ieșită din comun până spre ultima parte a piesei. În schimb, în momentele în care este filmat, căci regizorul recurge la artificiul filmărilor pentru a reda tocmai ce se pierde în mult prea vastul spațiu scenic, figura personajelor, în momentele în care proiecția video ne dezvăluie mimica și amănuntele gestuale, începem să respirăm în ritmul lui Apostol Bologa. Filmările sparg și din posibila monotonie scenică, la fel ca și luminile atent folosite, și au un rol esențial în atragerea publicului în poveste.

Ar mai fi de amintit și interpretarea lui Ciprian Nicula, care creează în jurul lui Petre o aură de căldură și ingenuitate, dezvoltând un personaj ușor de îndrăgit. Între personaje se mai distinge și apariția insolită a generalului (Istvan Teglas), întruchipat ca un trup de pitic fără cap, care își face apariția mereu cu spatele, trăgând după sine un imens candelabru în care lumânările sunt uneori aprinse, alteori stinse. Candelabrul a născut dezbateri pe marginea semnificațiilor sale ascunse în grupul cu care am urmărit spectacolul: un simbol al ierarhiei, prin brațele care pornesc de la o bază numeroasă pentru a ajunge la vârf, sau poate un amestec între religios și funerar, un simbol al puterii – generalul se vede pe sine ca pe un Dumnezeu în brațele căruia se află soarta tuturor soldaților, luminițele care se sting pot fi viețile pierdute ale acestora. Metafora poate lua o multitudine de forme în mintea spectatorului, îndeamnă imaginația să lucreze, așadar este un element inspirat și de efect. De o certă frumusețe vizuală este și imaginea copacilor care pendulează în sunetul clopotelor.

În planul poveștii romanului, apare și o mică, dar esențială intruziune a prezentului: momentul cu soldatul pe soclu care recită din scrisoarea către iubită, devenit peste ani o statuie neglijată, un simplu loc de întâlnire pentru îndrăgostiți, un loc lângă care tinerii ascultă muzică, dansează, se exprimă liber, rupți cu totul de moștenirea apăsătoare a  războaielor trecute și, poate, de simțul responsabilității pentru propriul lor prezent. Finalul piesei îndreaptă din nou atenția către acest prezent și, mai mult, spre viitor, și lansează o invitație la reflecție. Unde mergem?

Sursă foto: tnb.ro

Vine și o pasăre mare, neagră

Are you dreaming? Visezi oare? E întrebarea pe care regizorul Radu Afrim ne-o adresează încă de la debutul spectacolului „Casa cu Suricate”, cea mai recentă premieră a Teatrului Național „Marin Sorescu”. O întrebare care revine în final ca o ciupitură în simțurile amorțite de avalanșa suprarealistă de personaje, spații și situații care cotropește timp de trei ore (încercând răbdarea unora dintre spectatori, dintre care unii au capitulat la pauză) pentru a-i cufunda în neverosimilul oniric al scriitorului ceh David Drabek.

Piesa este deschisă de personajul cel mai volatil, Samuel(a), întruchipat de Vlad Udrescu, care etalează nu doar talent comic, ci și o excelentă capacitate de transfigurare. Suntem pregătiți, prin versuri caraghioase, să pătrundem într-o dimensiune unde rațiunea e desuetă. Sclipitoare, cu reverberații hipnotizante, cu elemente vizuale bogate și construite în detaliu, o autentică bijuterie scenografică creată de Irina Moscu, casa cu suricate ne ademenește înăuntru și ne invită să lăsăm pudibonderia și prejudecățile la ușă. Le-am lăsa, însă uneori ne întrebăm pentru ce, căci adesea simțim că o facem pentru un trivial ieftin și forțat. În lipsa unei dozări a parodicului, exagerările devin agasante și nesărate.

Casa-univers devine punctul de gravitație al întregii narațiuni. Casa cu Suricate (cu titlul original „Casa de Ciocolată”) este o lume de sine stătătoare, care se poate lipsi cu egoism și nonșalanță de oricare coordonate spațiale și temporale. Autosuficientă și neînrobită de rigori logice sau sociale, Casa cu Suricate este lumea unde personajele trăiesc îndrăgostite de propria captivitate, într-o dependență patologică de stranietatea realității subiective. Desprinderea de barierele (auto)impuse ar conduce la un dezechilibru existențial iremediabil. Rozica (Raluca Păun), Valerica (Iulia Lazăr) și Elena (Ramona Drăgulescu) sunt cele trei surori care împart universul din casa cu suricate cu fantoma mamei moarte (Romanița Ionescu) și amintirea tatălui trecut și el în neființă de un an (Constantin Cicort). Elena este singura care muncește și are contact cu lumea exterioară. Ea își hrănește surorile cu biscuiți populari pe care îi procură de la pacienții surdo-muți pe care îi îngrijește în calitate de asistentă. Enormă, Rozica se îmbuibă privind la televizor „Ciocolată cu dragoste” în cuibul pe care nu îl poate părăsi. Kilogramele o imobilizează în fața televizorului, de unde Raluca Păun livrează cea mai reușită porție din comicului spectacolului, fapt confirmat și de aplauzele de la final. „Atingerea divină” a lui Lentziu, interpretat de Claudiu Mihail, și el un actor cu suficiente resurse comice, o ajută în această misiune cu decență. În camera alăturată, Valerica decupează suricate obsesiv, capturată de prezența spiritului mamei care are grijă să îi amintească de pericolul lumii exterioare. Valerica își petrece timpul înconjurându-se de suricate pe care le împăiază și le… ascultă. Suricatele stăpânesc în mod straniu casa celor trei surori, construită pe pământul unui vechi parc, într-un loc care le-a aparținut cândva acestor ființe curioase. Tovărășiei lor li se alătură și cea a unui kitsch sclipitor, o statuie Buddha adusă la viață cu haz și farmec de mișcările unduitoare și vorbele cu ecou ale lui Cătălin Miculeasa, care veghează și își asumă, pe alocuri, rolul unei conștiințe a acestui univers suprarealist aproape la fel de bătător la ochi precum veșmintele sale. Între pereții casei și în tunelurile ei secrete adesea amintite de Valerica, realitatea devine moale precum ceasurile lui Dali, modelabilă și sonoră precum Al Bano, câinele din plastilină dăruit Elenei de către cel care îi va zdruncina universul, Ion (Alex Calangiu). Valerica nu a ieșit niciodată din casa cu suricate și nu o poate face, căci afară se poate întâlni cu pasărea mare, neagră, despre care mama sa o avertizează și după moarte. Ea rămâne, așadar, în bucătărie, cu suricatele sale, unde universul îngrozitor care pândește la ușă nu o poate ajunge. Dar tatăl său îi lasă moștenire o misiune care o invită să înfrunte lumea. Va reuși oare? Iulia Lazăr, cu alura sa excentric-magnetică, nu ar fi putut lipsi din această hiperbolă a bizarului. Romanița Ionescu, mama-fantomă care o însoțește din umbră, reușește să compună și ea o prezență nefirească și încadrată perfect în tabloul fantezist al poveștii, ajutată îndeosebi de amănunte posturale și privirea nevrotică.

În universul comic și, deopotrivă, lugubru al casei cu suricate, drama și hazul alternează, se întrepătrund, capătă noi sensuri, adesea redate în rime care contribuie la atmosfera bizară. Vulturi cu cap de bec pândesc suricatele, întocmai cum destinul pare să le pândească pe surorile cufundate în propria realitate. Umorul este voit ieftin, satirizat, dar tocmai de aceea poate pierde din empatie, așa cum s-a întâmplat în cazul meu și al câtorva camarazi cu care l-am urmărit. Deși spectacolul alunecă excesiv în parodic, este savurat cu (surprinzătoare) generozitate de public. Sigur că toate aceste învelișuri colorate puternic ascund o temă importantă, care poate aluneca, însă, printre degetele celor ademeniți de stridență și orbiți de aceasta: inadaptarea și fuga de realitatea covârșitoare. Radu Afrim reușește să construiască un univers întreg cu destoinicie și cu ajutorul esențial al Irinei Moscu, însă la final poți simți că, după trei ore de stridență tărăgănată, ai ratat șansa de a ajunge la secretele din tunelurile casei cu suricate.