COCHILIA

Aici stă Anda. Daca aveţi noroi pe pantofi, descălţaţi-vă când intraţi.

Carolina și Zânele Curcubeului

Pentru că am o copilă care iubește și respiră povești, în fiecare seară, trebuie să născocesc noi lumi și personaje pentru a-i potoli setea nestăpânită de magie.

M-am gândit să aștern câteva din aceste născociri, când îmi permite timpul, călăuzindu-mă după felul în care primește Ilinca aceste povești. Preferata ei este povestea curcubeului, așa că încep cu ea, cadou pentru toți copiii care au nevoie de culoare în această perioadă. Iar dacă aveți băieți, Carolina poate fi Carol, iar zânele pot fi supereroi cu mantii colorate :)

CÂNDVA, într-o casă cu ferestre albe, mari, o fetiță își sprijinea fața mâhnită în podul palmelor, privind dincolo de geam. Carolina ura ploaia. Era o zi mohorâtă de LUNI.

– Of! Iarăși plouă. Nu mai vreau ploaie! Vreau să ies afară, la soare, să mă joc cu prietenii mei!

Și o lacrimă i se scurse pe obraz. Mama îi spusese că va ploua toată săptămâna. Ce o să facă ea o săptămână întreagă acasă?

Deodată, în depărtare, fetița văzu ceva roșu pâlpâind. Se apropia. Era o făptură magică, o zână care își foșnea delicat aripile roșii, îndreptându-se spre ea. Zâna ajunse la fereastra Carolinei.

– De ce ești tristă, fetiță dragă?

– Tu cine ești? zise Carolina, fermecată de frumusețea micii făpturi magice.

– Sunt Zâna Roșie. Lacrima ta m-a adus aici. De ce ești tristă?

– Sunt tristă pentru că plouă și mie nu îmi place ploaia! Nu pot ieși să mă joc cu prietenii mei!

– Oh, copilă frumoasă, dar ploaia este minunată! Ea hrănește pământul, dă viață florilor, îngrijește iarba și roadele naturii. Oamenii au nevoie și de ploaie.

Fetița nu părea convinsă. Însă Zâna Roșie îi propuse să se joace împreună ca să mai uite de necaz. Iar ziua trecu pe nesimțite.

MARȚI, Carolina se uită din nou pe fereastră și își arcui buzele în jos. Se bosumflă iarăși. În depărtare, zări o nouă fâlfâire. Una portocalie.

– Fetiță frumoasă, de ce ești supărată?

– Tu ești altă zână!

– Da, eu sunt Zâna Portocalie. Sora mea mi-a povestit despre tine și m-am gândit să te cunosc și eu. Tot ești tristă din cauza ploii?

– Da. E atât de gri!

– Draga mea copilă, culoarea este peste tot în viața noastră. Trebuie numai să o căutăm. Uite, eu ți-am colorat ziua în portocaliu. Hai să ne jucăm împreună!

Și Carolina s-a jucat marți cu Zâna Portocalie și a uitat de ploaie.

MIERCURI, printre picăturile căzute din cer și-a făcut apariția Zâna Galbenă.

– Bine te-am găsit, Carolina! Hai, arată-mi un zâmbet!

Carolina aproape zâmbea. Dar încă nu se împăcase cu gândul ploii, deși vizitele zânelor o încântau peste măsură.

– Aș zâmbi, dar uite ce întunecat e totul din cauza norilor!

– Fată frumoasă, să ții minte un lucru: Soarele e cel mai strălucitor abia atunci când iese din nori. Ai răbdare!

Și apoi Zâna a invitat-o pe copilă să se joace.

JOI, Carolina deja aștepta entuziasmată la geam o nouă vizită. Și nu trebui să aștepte mult. Curând, de sub nori începu să se întrezărească bătaia delicată din aripi a Zânei Verzi.

– Frunte luminată, copilă! Am venit să îți iau tristețea de pe chip.

Carolina se bucură, dar îi mărturisi zânei că îi e dor să se joace afară.

– Atunci hai în curte cu mine! Ia-ți pelerina, ia-ți cizmele de ploaie și hai să sărim în bălți!

Pe Carolina nu o încântase niciodată să poarte pelerina și cizmele de ploaie. Și niciodată nu sărise în bălți. Dar Zâna Verde reuși să o convingă.

– SARI, fetiță dragă! Sari și bucură-te!

Și Carolina sări… prima dată, cu o ezitare. Apoi, din ce în ce mai tare și cu mai multă bucurie. Nu s-ar fi gândit că săritul în bălți poate fi atât de distractiv!

VINERI, Zâna Albastră o trezi pe fetiță încă de dimineață, cu bătăile aripilor ei.

– Hai, trezește-te! Să ne jucăm!

Zâna se ascundea în nori, iar Carolina trebuia să ghicească în care dintre ei se afla. A fost un joc minunat!

SÂMBĂTĂ, Zâna Indigo îi povesti Carolinei despre cum este pe tărâmul Zânelor.

– Cum sunt norii, Zână Albastră? o întrebă Carolina.

– Norii sunt mai pufoși decât cele mai pufoase perne!

– Și soarele? El unde stă când plouă?

– O să îți spun un secret. Când plouă, Soarele își caută cel mai mare și mai pufos nor și trage un sănătos pui de somn ca să își recapete forțele. Astfel, el strălucește și mai puternic după ce ploaia se oprește!

DUMINICĂ, pe Carolina o vizită cea de-a șaptea și ultima dintre zâne. Zâna Violet. Carolina se întristă auzind că mâine nu va mai veni nicio zână.

– Nu fi tristă, copila mea! Mâine te va vizita prietenul tău drag, SOARELE! Noi ți-am ținut companie cât a plouat.

– Vă mulțumesc, Zânelor. Datorită vouă, ploaia nu mi se mai pare urâtă acum.

Luni dimineața, când s-a trezit, Carolina s-a uitat la cer și a văzut că norii plumburii începuseră să se deșire. Deodată, ceva magic se întâmplă. Prietenele ei, cele Șapte Zâne, coborâră împreună dintr-un nor, alunecând, parcă, pe un tobogan. Iar în urma lor, lăsară fiecare câte o dâră de culoare: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet. Un curcubeu minunat rămase, în urma lor, pe cer, iar în spatele său, soarele începea să își facă simțită căldura.

Carolina își privi prietenele cu un zâmbet larg:

– Ați avut dreptate! Soarele nu a fost nicicând mai frumos!

Teatru în vremea pandemiei

Scena e lăsată în umbră, dar luminile sunt în continuare pe actori. Pandemia ne-a trimis în case, a închis ferestrele spre lumea pe care o cunoșteam. Dar se înfiripă, pretutindeni, noi forme care ne ajută să pulsăm în continuare, să rezistăm în fața unui virus care ne condamnă la distanță. Iar arta, refugiu și alinare dintotdeauna, se reinventează și ea. Teatrul nu moare. Teatrul se transformă. Se adaptează și devine, cumva, mai puternic ca înainte, mai rezonant, mai prezent.
Nevoiți să închidă teatrele, actorii aduc scena direct în dormitorul sau în sufrageria noastră. Joacă și se joacă. În țară, dar și în afara ei, spectacole de teatru care până acum nu erau văzute decât în sălile instituțiilor devin disponibile pentru oricine are acces la internet. Spațiul virtual ne oferă, în aceste zile, șansa de a viziona spectacole ale unor teatre la care, altfel, nu am fi putut ajunge. Prin câteva click-uri, putem urmări piese din alte orașe sau chiar din alte țări. Copiii din toată țara au posibilitatea de a se bucura zilnic de spectacolele Teatrului Țăndărică.

În Craiova, actorii Teatrului Național „Marin Sorescu” creează noi punți de comunicare cu publicul, printr-un teatru interactiv, original. Paradoxal și în mod fericit, găsim în distanțarea socială resorturi care ne apropie.

Leapșa digitală cu actorii teatrului craiovean circulă nestingherită pe rețelele de socializare de când Teatrul Național din Craiova a fost nevoit să închidă ușile. A deschis, însă, noi drumuri către public. #teatruNcasĂCASĂteatru a venit ca un răspuns instant la starea de incertitudine care s-a instalat brusc în viețile fiecăruia dintre noi, spun cei de la Teatrul „Marin Sorescu”. Este foarte important să ne menținem starea de spirit în echilibru în aceste vremuri de izolare, iar un teatru are menirea aceasta, crede colectivul instituției craiovene. Prin urmare, începând de sâmbătă, 14 martie, Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova a deschis un spațiu de joacă virtual în care a adus până acum împreună la joacă zeci de mii de spectatori. În fiecare zi, actorii ne dau întâlnire online. Dau glas replicilor propuse de utilizatori, iar publicul le poate urmări interpretările și le poate oferi, prin intermediul comentariilor, noi provocări.

Peste câteva zile de când jocul a devenit și joacă, teatrul nostru a mai găsit încă o formă de expresie puternic interactivă. Povestitorul surpriză. Publicul alege, prin vot, dintre mai multe personaje interpretate de un anumit actor. Personajul ales va povesti apoi unul dintre spectacolele aflate în repertoriul teatrului, într-un mod inedit.
Pe lângă aceste propuneri originale și angajante, instituția a venit și cu inițiativa de a reda publicului spectacole din „teatrotecă”, debutând cu piesa „Mobilă și durere”.

Un psiholog cu care am vorbit recent îmi spunea, cu referire la noua realitate care s-a insinuat în viața noastră, că tot ceea ce vine să ne provoace vine să ne învețe. Așa e. Doar în întuneric, omul va încerca să țeasă lumina.

Criza aceasta le-a dat instituțiilor de cultură de pe întreg globul prilejul de a se dezvolta în noi direcții, care ar putea fi importante pentru viitorul artei. În condițiile în care arta se luptă mereu cu subfinanțarea, iar multe instituții depind de fonduri de la autorități, nevoia de a găsi soluții de supraviețuire și de menținere a conexiunii cu publicul deschide noi căi, care pot fi bătătorite chiar și când mult râvnita normalitate se va reinstaura.

Va veni o zi când teatrele vor putea să redeschidă sălile de spectacol, iar cortina va aștepta ca foiala spectatorilor să scadă, înainte să se ridice. Dar chiar și atunci, spectacolele vor putea rămâne accesibile și online, contra cost, pentru iubitorii de public care vor continua să fie limitați de distanță. Publicul ar fi mai numeros, eterogen, iar veniturile instituțiilor ar putea crește. Să gândim optimist.
Frâu liber imaginației. Frâu liber originalității. Arta ne invită să o îmbrățișăm mai mult ca niciodată. Și o putem face chiar și de la distanță.

Articol publicat în ediția din luna aprilie a revistei Scrisul Românesc.

Bullied, un spectacol care merită public

Bullied, după un text de Yann Verburgh, în regia lui Florin Caracala, spectacol de licenţă al studenţilor de la Actorie, Departamentul de Arte Craiova, este una dintre acele montări care suflă un viguros aer optimist înspre viitorul teatrului nostru.

Jucat pentru prima dată în faţa publicului pe 2 martie, într-o sală plină până la refuz, pulsând de tinereţe, iubire părintească, prietenie şi emoţie, Bullied a primit nu doar aplauzele de încurajare ale celor apropiaţi, ci aplauzele meritate ale unui spectacol care ar merita transferat cu totul pe o scenă mare.

De ce nu, poate că Naţionalul craiovean ar trebui să aibă în vedere o colaborare în acest sens cu Departamentul de Arte Craiova, căci Bullied este nu doar comparabil cu producţiile TNC, dar chiar reuşeşte să întreacă unele spectacole din repertoriul instituţiei. Iar asta nu se datorează numai experienţei celui care semnează regia, talentatul Florin Caracala, care a montat White Room la Teatrul “Marin Sorescu”, ci întregii echipe. Promoţia Actorie 2020 este, probabil, una dintre cele mai reuşite dintre promoţiile craiovene. Talentul se vede, se simte şi, încă mai îmbucurător, se împarte destul de echitabil. Spre deosebire de alte promoţii în care se remarcau câteva vârfuri de lance, de această dată talentul e emanat din toate colţurile. Avem actori buni, care ştiu să transmită emoţie. Experienţa îi poate face mari. Sămânţa creşterii e înăuntrul lor.

Bullied are meritul de a se adresa unei generaţii vii, care freamătă, printr-un mesaj în care se identifică şi pe care şi-l însuşeşte.

Dar nu doar pentru tineri are miză tematica piesei, ci şi pentru părinţi, pentru profesori, pentru toţi cei care formează universul care ajunge, uneori, să îi covârşească. Bullying-ul este încadrat în scene rezonante, care conturează tipare cu rol moralizator.

Poveştile sunt demarcate prin momente vibrante în care muzica live şi textul se combină într-un exerciţiu de efect. Se încearcă o întoarcere către origini, către miezul unor atitudini şi comportamente care lasă urme, aruncă stigmate, provoacă suferinţe şi îndepărtează oamenii de ceea ce îi face umani. De unde provine violenţa, de pildă. Cum ne macină ura, prejudecăţile, răutatea.

Proiecţii video completează cadrul static al unei săli de clasă. Şcoala, epicentrul bullying-ului. Caracala are o înclinaţie către tehnica modernă, către sincretismul mijloacelor de expresie. Video mapping, muzică live, efecte de lumini. Totul are importanţă pentru scopul comun. Spectacolul este complex, muncit, închegat. Nu se simte doar exerciţiul, posibilitatea, ci maturitate şi stăpânire.

În primul “tablou”, fata care dorea să se transforme în găină, străluceşte monologul Ioanei Stama. Foarte talentată este şi Gloria Bucătaru, care iese în evidenţă chiar şi în scene cu prezenţă minoră, cum se întâmplă în rolul părintelui din cadrul comitetului de disciplină. Mihaela Dobre are lejeritate, o prind foarte bine rolurile cu tuşe îngroşate. Simona Gricleanu se remarcă şi ea în rolul elevei care se automutilează. Simona deja poate plânge pe scenă convingător şi spune multe prin cuvinte puţine. Dintre băieţi, ies în evidenţă Andrei Stanciu, prin rolul din ultimul tablou, destul de bine definit, şi Vlad Burduşel, expresiv şi convingător în rolul liceanului invizibil. Nu aş omite să îl menţionez pe Darko Huruială, remarcabil în rolul lui Richard al III-ea din Cumplita Noapte. Deşi nu are o “partitură” neapărat ofertantă în Bullied, planează asupra lui posibilitatea unui parcurs frumos în lumea teatrului.

Bullied e o piesă de îndrăgit şi de dat mai departe pentru că reuşeşte să atingă puncte sensibile cu mult mai multă uşurinţă decât alte spectacole văzute pe scene importante. Tema bullying-ului a fost atacată şi într-unul dintre spectacolele 11+1 din stagiunea trecută, însă, spre deosebire de senzaţia unui modernism experimental forţat cu care am rămas atunci, de această dată am plecat într-o stare de empatie deplină, cu o lecţie frumoasă, care merită să ajungă la un public cât mai larg. Iar finalul este perfect în toată frumuseţea sa naivă, simplă, blândă.

Nu ar fi deloc o idee rea ca acest spectacol să fie preluat de Teatrul Naţional sau Teatrul pentru Copii şi Tineret măcar pentru Săptămâna Altfel. Dincolo de a fi educativ şi moralizator, Bullied e franc, e cool, e viu. Bravo!

Playground, un eseu poetic transpus în scenă

Proiectul câştigător al concursului dedicat tinerilor regizori organizat de Teatrul Naţional “Marin Sorescu” a adus recent pe scena mică a instituţiei un spectacol original, pe teme actuale, în care dramaturgia se îmbină cu momente de monologuri poetice: Playground.

Raul Coldea semnează atât textul, cât şi regia piesei care a avut premiera în prima parte a stagiunii curente a Naţionalului.

Spectacolul urmăreşte traseul unor cupluri moderne, punând în discuţie relaţiile interumane într-o epocă în care corporatismul a devenit cuvânt de ordine pentru mulţi tineri, în care munca este o orbită în jurul căruia individul gravitează mai cu zor decât în jurul orbitei propriilor pasiuni şi nevoi emoţionale.

Suntem scufundaţi într-o societate în care ne simţim din ce în ce mai solitari. Este premisa de la care porneşte textul lui Coldea, precum un şuvoi al propriilor reflecţii care curge neîncetat, aproape sălbatic, în sonorităţi poetice. Se simte în dramatizare o uşoară sforţare de dramatizare a unor gânduri dificil de dramatizat, piesa pare uneori un puzzle încropit experimental în încercarea de domesticire a acestui şuvoi meditativ. Fragmente din monologurile personajelor, intercalate între tablourile de cuplu, sunt încărcate de frumuseţea metaforei. Totuşi, monologurile nu se sudează atât de bine cu tablourile romantice într-un proiect uniform, astfel că spectacolul duce mai degrabă spre un colaj.

Scenografia semnată de Alexandra Budianu este interesant gândită pentru a îmbrăca reflecţia eseistică. La un moment dat, spaţiul spectacolului este umplut de obiecte de unică folosinţă, colorate în fuchsia şi albastru intens, evocând modul în care suntem copleşiţi de inutil, de lucruri care ne îndepărtează de ceea ce contează cu adevărat.

Foto: Facebook – Teatrul Naţional Craiova

Muzica, aparţinându-i lui Fluidian, este bine folosită în crearea atmosferei, făcând textul poetic să sune familiar în spaţiul scenic. Actorii – Costinela Ungureanu, Corina Druc, Alex Calangiu, George Albert Costea şi Raluca Păun reuşesc să facă trecerile de la tabloul narativ la exerciţiul monologului eseistic cu succes.

Mesajul piesei este de rezonanţă pentru publicul tânăr, care se poate identifica uşor în poveştile schiţate. “Ce facem când simțim că nu mai putem, când avem senzația că suntem aproape de a nu mai putea suporta presiunea pe care ceilalți o pun asupra noastră?” este întrebarea adresată spectatorului în prezentarea spectacolului. Avem nevoie de stabilitate într-o lume instabilă, într-o lume înţesată de obiecte inutile, într-o lume a consumerismului, a mercantilismului, într-o lume a eficienţei. Timpul nu ne mai este prieten, cei de lângă noi sunt mai departe ca niciodată. Suntem miliarde în lumea aceasta, dar nu ne-am simţit nicicând mai singuri, căci nu ne mai regăsim nici pe noi înşine.

RADIO: Vocea incomodă a adevărului

Cu noul spectacol regizat de Bobi Pricop, al patrulea montat la Teatrul “Marin Sorescu” şi primul gândit pentru scena mare, Naţionalul craiovean atinge culmea stagiunii curente până în acest moment, încheind anul în forţă. Este încă devreme să ne pronunţăm, căci mai avem câteva premiere de aşteptat şi în 2020, dar “Radio” este, cu siguranţă, unul dintre cele mai solide spectacole de văzut la Craiova din ultima perioadă.

În America anilor 80, îl întâlnim pe Barry Champlain, interpretat de Sorin Leoveanu, protagonistul unui talk-show radio numit Night Talk. Tăios şi rece, Barry Champlain trezeşte în mintea spectatorului amintirea unui Andrei Gheorghe, cel mai la îndemână reper care uneşte textul lui Eric Bogosian cu realitatea imediată.

Leoveanu e în elementul său, alunecă prin replici cu o lejeritate aproape ireală, stăpâneşte discursul limpede şi proaspăt al spontaneităţii, atât de greu de reprodus într-un astfel de rol. Sunt admirabile detalii precum micile pauze voite, aproape insesizabile, dar necesare, acele minuscule ezitări care redau naturaleţea vorbirii.

Lângă studioul de unde emite radioul lui Barry, regăsim, în miniatură, o lume vie. La cafeneaua Bobby’s, denumită astfel deloc întâmplător, dacă avem în vedere cine semnează regia spectacolului. Clienţii intră şi ies, unul citeşte, altul priveşte în gol, două femei povestesc, un travestit se înghesuie într-un colţ, apoi găseşte un partener de poveşti într-o femeie în vârstă, cu chip trist. Se perindă oameni diferiţi, toţi purtători de poveşti, toţi parte din lumea pe care Barry Champlain o disecă ajutându-se doar de microfonul său, toţi parte dintre ascultătorii la care vocea lui Barry ajunge pentru a le aminti cine sunt şi cine suntem.

Scenografia este semnată de Nikola Toromanov, a cărui provocare a fost să găsească balansul ideal între monotonia unui spaţiu pasiv, cel al studioului în care un om doar vorbeşte la un microfon, şi scenele de fundal, care să ofere dinamism, dar să nu distragă prea mult. Aşadar, deşi poţi avea impresia că spaţiul cafenelei este folosit prea puţin, el are, de fapt, doar marele rol de a echilibra şi reuşeşte să facă asta foarte bine, la fel ca şi camera de producţie. Foarte bine alese şi costumele personajelor, în tonul decadei în care se desfăşoară povestea.

Muzica live asigurată de Eduard Gabia, o alegere interesantă şi inspirată, per total, este, totuşi, deranjantă la debutul piesei, când acoperă replicile personajelor, îndeosebi pe cele ale Romaniţei Ionescu, şi, în loc de a ajuta la crearea ambianţei, o disturbă pentru câteva minute, fiind puţin prea puternică şi afectând concentrarea asupra textului.După ce te obişnuieşti cu fundalul sonor, devine mai uşor să îl laşi, cu adevărat, în fundal.

Radio este un spectacol de două ore care, fără câteva intruziuni mai importante, ar fi putut fi un one-man show solid şi suficient. Două ore fără niciun exces regizoral, în care până şi celelalte personaje sunt construite să existe în penumbră, să se confunde pe alocuri cu recuzita, să se cufunde în discreţia luminilor palide şi a lipsei de replici pentru a potenţa vocea din faţa microfonului, dar, totodată, persistă în peisaj pentru a menţine legătura cu viaţa, cu lumea care pulsează dincolo de acel microfon, cu oamenii care trăiesc, gândesc, ascultă, simt, alunecă prin timp.

Unii îl iubesc pe Barry, alţii îl dispreţuiesc sau îl contestă, dar nimeni nu îi rezistă, pentru că vocea adevărului e incomodă, dar imposibil de evitat.

Ai putea spune că nu se întâmplă nimic în această poveste montată pe scena mare a Naţionalului craiovean. Că un om vorbeşte cu nişte ascultători care sună să îşi audă vocea şi să schimbe câteva cuvinte cu cel care le ţine de urât în miezul nopţilor, când gândurile devin insuportabile. Din când în când, Barry mai schimbă o vorbă cu colegii de la producţie (Romaniţa Ionescu şi Cătălin Vieru) sau cu şeful pe care îl sfidează cu nonconformism (Marian Politic). Apoi apare personajul care distorsionează calmul tranşant al poveştii, stridenţa necesară, entuziasmul exacerbat al vieţii care ia în râs viaţa, al superficialului care atacă profunzimile ca să poată face suportabilă existenţa. Vlad Udrescu reuşeşte să atragă toată lumina reflectoarelor pentru cele circa 20 de minute în care îi devine tovarăş de platou moderatorului idolatrizat. La polul opus faţă de adâncimea personajului întruchipat de Leoveanu, Vlad inundă cu haz radioul, scena, spectacolul. Leoveanu îi predă ştafeta pentru câteva momente, cu binecuvântarea lui Bobi Pricop, care aruncă, astfel, pata de culoare pe un tablou cenuşiu şi le oferă spectatorilor o gură de aer după ce îi prăvăleşte în tenebrele propriilor angoase şi singurătăţi.

Apoi, după reîntoarcerea la tenebre, mai apăsat de ele ca înainte, Barry tace prelung, apoi ne aminteşte că “ăştia suntem”.

Colibri într-un ACT, debut de stagiune cu ecou

Cum să fie amuzantă o piesă despre niște torționari?, ne-am putea întreba. Nu e oare greșit, nu e oare crud să provoci umor pe marginea unui subiect atât de lugubru? Și ar fi greu de înțeles că nu e greșit și că nu ești nepăsător pentru că te surprinzi râzând dacă nu ai fi văzut spectacolul „Nu regret nimic!”, după un text de Csaba Szekely, în regia lui Eugen Gyemant. Piesa a ajuns la Craiova pe 28 noiembrie, în cadrul parteneriatului dintre Teatrul Colibri și Teatrul ACT din București.

Stagiunea 2019-2020 „Colibri într-un ACT” a debutat răvășitor cu această provocare dramaturgică excelent însușită de regizor și de actorii Irina Antonie, Lucian Iftime și Dan Rădulescu. Într-un întunecat univers care ni se dezvăluie cu o naturalețe aproape inconfortabilă, filtrat puternic de umorul negru, dialogul dintre doi foști colegi din Securitate ne aduce mai aproape de figura torționarului fără regrete. Sandu (Dan Rădulescu) își asumă violența pentru că îi face plăcere, fără a încerca să o legitimeze. Dominic (Iftime), în schimb, este încarcerat în minciuna actului necesar. Torționarul pretinde că a contribuit la atingerea unui scop mai înalt, la o societate mai bună, în care fiecare își cunoaște și își respectă locul. Dominic este „monstrul cu principii, cea mai periculoasă rasă umană”, perfect caracterizat de cuvintele colegului său, care urmărește să îl convingă să revină la „vechile obiceiuri” pentru un caz aparte.

Csaba Szekely vine cu un text destul de bine închegat, surprinzător și curajos, iar pe alocuri strălucit. Câteva pasaje persistă ca ecou, unul dintre ele atacând cu duritate un nume scăldat în controverse. Fragmentul în care apare Adrian Păunescu, strigând la copii să latre pentru fripturi, aruncându-le apoi oasele de la ospăț, e răscolitor, la fel cum este și „bătaia femeilor cu ranga în tălpi până li se zguduie organele înăuntru”.

În toată această lume a amintirilor sordide, umorul negru nu e nicicum semn de superficialitate, ci este o supapă necesară. Umorul negru fac, de fapt, negrul suportabil și aruncă lumină într-o negură incomensurabilă.

În aceste hățișuri ale ororii, își face apariția și raza de lumină, inocența personificată în Liza, o copilă de 16 ani interpretată fermecător de Irina Antonie. O puștoaică umanizează monstrul, amintind, așa cum bine spune și regizorul, de Leon al lui Luc Besson.
Dramaturgul recurge cu istețime la întorsături de intrigă, la dialoguri neforțate prin care ne revelează psihologia criminalului plătit cu discreție, lăsând, totuși amprente puternice, făcând spectatorul să oscileze între critica rațională și îmbrățișarea farmecului unei povești bine spuse, erodând granițele judecății lucide și aducând publicul în pragul atașamentului față de torționar.

„Eu nu regret nimic” e acel gen de spectacol care poate servi drept argument pentru cât de mult înseamnă textul într-o piesă de teatru. Dacă uneori regizorul devine creator și redimensionează o lume după propria-i viziune, transformând, câteodată, un text care nu convinge întru totul într-un spectacol strălucitor, în cazul textului lui Csaba Szekely avem cazul opus. Textul susține piesa, iar regizorului servește textului, la fel ca și actorii. Ce-i drept, trebuie să o facă bine pentru ca scheletul poveștii să aibă carne. Eugen Gyemant nu încarcă inutil textul, scenografia este simplă și sugestivă, cu tabloul iluminat al unui bulldog francez tronând simbolic asupra unei camere simple și întunecate. Devenit un laitmotiv al poveștii, câinele stă de veghe permanent pentru a păzi, parcă, umanitatea pe cale să se disperseze.
Singurul detaliu ușor prea sonor pe alocuri este, poate, muzica. Alegerile sunt inspirate și folosite, în general, cu un dozaj bun, însă din când în când apar scene prea scurte în care muzica apare și dispare cu o bruschețe observabilă, având efectul opus celui dorit. Mai degrabă simți că aluneci în afara poveștii în loc să te adâncești mai tare în ea.

Finalul, însă, este foarte fluid, toate momentele curg într-un vălmășag de emoții către momentul în care torționarul își găsește adevărul, o asumare eliberatoare. Și iată cum, în mod ironic, violența monstruoasă servește, în cele din urmă, unui scop mai înalt…

Operațiunea MARTE: Devenirea umană, la granița dintre realitate și ficțiune

Se cuvine, de la bun început, mențiunea că abordarea textului din perspectiva coordonatelor realitate-ficțiune este motivată de tema Colocviilor Scrisul Românesc din acest an – Realitate și ficțiune, astăzi. Numărul din luna octombrie al revistei va fi dedicat acestei tematici.

În teatrul de astăzi, ficțiunea este din ce în ce mai mult privită drept o formă de confruntare cu realitatea, mai degrabă decât un refugiu din calea sa. Ficțiunea nu ne ferește de inconfortabil sau insuportabil, ci ni le livrează uneori tranșant, amintindu-ne de responsabilități de care ne îndepărtăm și de probleme pe care nu le admitem. Ficțiunea este un scenariu mereu posibil dincolo de scenă, articulat din teme reale, actuale, palpabile. În stagiunea teatrală 2018-2019, spectacolul White Room propunea o ficțiune sinonimă, de fapt, cu viitorul ineluctabil: acaparatoarea realitate virtuală. În debutul stagiunii 2019-2020, o nouă premieră deschide orizonturile devenirii umane către o temă inevitabilă: autodistrugerea, sfârșitul planetei și perspectivele existenței noastre dincolo de ea.

Pornind de la un text cu o coloratură vie, aparținându-i tinerei scriitoare Alexa Băcanu, „Operațiunea Marte sau Fabuloasa aventură a devenirii noastre” dă naștere unui spectacol inovativ, în care insolitul se substituie firescului. O companie lansează un apel pentru potențiali colonizatori ai planetei Marte, selectează candidații și începe să îi testeze și să îi pregătească pentru misiune. Piesa ne prezintă etapele finale ale acestui proces de selecție. Intrăm direct într-un reality show în care ultimii 12 candidați își dispută cele patru locuri disponibile. Iulia Colan, în rolul gazdei emisiunii, deschide show-ul cu o hipnotică melodie care crește gradual, în timp ce scena înecată în fum greu începe să ne dezvăluie colțurile sale încărcate de mormane de deșeuri, cu plastic și sute de CD-uri care tronează dezolant peste o civilizație aproape de pieire. În spate, un manechin-copil cu un televizor pe post de cap. Axele centrale ale devenirii umane înconjoară ringul entertainmentului: umanitatea măcinată de consumerism, o planetă sufocată de plastic și alte deșeuri produse iresponsabil, oameni absorbiți de tehnologii virtuale și de divertisment de prost gust. Repere pierdute și o încercare de reinventare prin colonizarea unei alte planete. Cei doisprezece aspiranți? Oameni veniți din toate colțurile lumii, fiecare purtând un stindard geopolitic, tipare ale contemporanului, trimițându-ne, pe rând, cu gândul la radicalismul islamic și terorism, la principiile culturii asiatice, la genii, bogați sau copii-minune. Toate personajele ajung, pe rând, sub reflector, expunându-și cele mai mici aspecte ale vieții private spre deliciul publicului devorator de intimitate.

Foto: Albert Dobrin

Textul adesea șăgalnic, un science-fiction care îmbină comedia cu tragismul, versurile naive ale poeziilor pentru copii cu satiră tăioasă, este îmbrăcat într-o scenografie spectaculoasă, semnată de laureata UNITER Iuliana Vîlsan, învăluită de lumini stroboscopice și fum greu și completată costume excelent realizate. Regizat de creativul Dragoș Alexandru Mușoiu, care a mai montat la Craiova „Spargerea” și „Elefantul din Cameră”, spectacolul se bucură de o excelentă formulă artistică în care un aport semnificativ îl aduc compozitorul Cari Tibor, cu o muzică intensă și stranie, și proiecțiile video fascinante, semnate de KOTKI visuals. Notabilă este alegerea folosirii camerei video de către actori pentru momentele în care fiecare personaj își lasă propria semnătură în cadrul narativ. Spațiul construit, astfel, are o amprentă cinematografică puternică, spectacolul fiind purtat spre frontiera dintre teatru și film. Din postura gazdei reality-show-ului, Iulia Colan dirijează acțiunea cu dexteritate, într-un rol care îi cade mănușă și îi subliniază valențele actoricești, dar și muzicale. Expunându-și, încă o dată, disponibilitatea pentru registre diferite de joc și de expresie, Iulia ar merita un UNITER chiar și numai pentru paleta vastă de urlete cu care ne-a surprins și încântat până în prezent. Foarte bine își intră în rol întreaga trupă. Ioana Manciu își păstrează forța emoției cu care ne-a mișcat în piesele din sala mică sau cea de pictură și o emană eficient și pe scena mare, Vlad Udrescu e în elementul său în rolurile care necesită doze de ingenuitate, Tamara Popescu este delicioasă în rol de copiliță cu codițe, Adrian Andone transmite ferm răceala magnatului puternic care are lumea la picioare. Apariție simbolică, în veșmintele decadenței umane – rochie din gunoaie, perucă din plastic – Monica Ardeleanu este Vocea care se materializează, după mai mult de jumătate din spectacol, un voice-over metaforizat în Conștiință, care veghează și prevestește.

Foto: Albert Dobrin

Povestea curge greu, cu probe desfășurate în secvențe poate prea lungi, cu așteptarea unui rezultat care pare că nu va mai avea timp să apară. În fapt, operațiunea Marte nu tinde mai deloc să se concretizeze, concursul părând interminabil. Tocmai de aceea, finalul este abrupt, bruschețea sa contrabalansează desfășurarea spectacolului. Cu toate acestea, scena de sfârșit este ingenios gândită, cu fizicul lui Cătălin Vieru angajat într-un exercițiu de limbaj nonverbal halucinant și un deznodământ neașteptat, dar perfect explicabil. Ficțiunea se oprește, Vocea tace, cortina coboară, dar în sală rămân întrebările, rămâne un „ce-ar fi dacă” bântuitor, pe care îl alungăm repede când părăsim scaunele, reîntorcându-ne la o realitate în care încă ne simțim siguri. Dar pentru cât timp?

Obsesii, spectacolul luptei cu tine însuți

Când începe și unde se termină nebunia? Am trăit-o cu toții cândva, într-o formă sau alta, în doze mai mici sau mai mari, pasageră sau cronicizată, ascunsă bine în faldurile unei depresii nebăgate în seamă ori ivită pe neașteptate în nervii întinși precum coarda unei viori care nu mai suportă arcușul. Lora trăiește zilnic cu nebunia. Este singura care nu o părăsește niciodată.

Începutul noii stagiuni a Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova ne-o prezintă pe Lora în toată goliciunea nebuniei sale, într-un one-woman show pregnant, străbătut (atât la propriu, cât și la figurat) de ecoul unei colaborări care și-a arătat și în alte rânduri magnetismul : Cerasela Iosifescu și Yannis Paraskevopoulos. Cerasela și Yannis se află, deja, la al patrulea proiect comun, după „Romeo și Julieta”, „Medeea” și „Pescărușul”, toate montate la Naționalul craiovean. „Obsesii”, spectacolul care a deschis duminică, 15 septembrie, sezonul artistic 2019-2020, este un melanj semnat de Claudiu Sfirschi-Lăudat după texte de Margarita Karapanou, scriitoare de origine greacă suferindă de psihoză maniaco-depresivă. Textul jucat de Cerasela Iosifescu adună fragmente biografice ale obsesiilor Margaritei, fiică a unei cunoscute romanciere, în Lora. Și ea este scriitoare și fiică de scriitoare, și ea își împarte numele cu mama, pe care o iubește și o urăște deopotrivă, în nota bipolară în care își poartă întreaga existență.

Apariția scenică a Lorei e precedată de răsunetul vocii sale. „M-am născut în luna iulie, pe seară, în constelaţia Cancerului. După ce m-au văzut, mi-au întors spatele”, își începe ea monologul prefațându-și condamnarea la singurătate. Adesea, confesiunile înregistrate se completează cu vocea de pe scenă. Ecoul este un artificiu important în ecuația spectacolului. El acompaniază anamneza, umplând sala cu sunete răsfrânte care invită spectatorul în călătoria profundă în sinele personajului. Îmbrăcată în negru, cu o haină roșie, Lora se plimbă pe scena gândită de Lia Dogaru ca un podium de prezentare între axele principale ale vieții sale : ușa clinicii, un pat, cada care o îndeamnă la sinucidere, în jurul căreia sunt așezate pastile supradimensionate, plasele de cumpărături dobândite în urma shopping-ului compulsiv și locul evadării prin sexy-line: un covor roșu și receptoare de aceeași culoare. Lora se plimbă printre rândurile de spectatori, face cunoștință cu câțiva, mărturisește că nu se aștepta să fie așa o coadă la ușa clinicii. Dar nu își face probleme, ea este de-a casei, nu o vor lăsa să aștepte.

Obsesiile încep să curgă senin, uneori cu autoironie, alteori sec și tăios, dar mereu seducător, căci Cerasela Iosifescu nu și-a pierdut nicio clipă capacitatea de a-și seduce publicul. Mai mult decât atât, are talentul rar întâlnit de a gestiona pateticul astfel încât să se simtă inerent și necesar, în doze perfecte. Singularitatea prezenței sale pe scenă nu este resimțită nicio clipă drept un neajuns, textul o ajută printr-o echilibrare atentă a extremelor. Momentele de umor balansează căderea liberă. Adâncirea în tulburările interioare este potențată de alegeri muzicale inspirate, o cunoscută marcă a regizorului, de mare intensitate fiind secvența descătușării pe fundalul sonor al lui David Bowie. Scăpărătoare și prezentă în fiecare secundă în rol, Cerasela Iosifescu pare să fi absorbit cu nesaț frământările transpuse de Margarita în textele în care și-a reflectat tulburările psihice.

Lora își radiografiază existența orbitând în jurul cățelușei sale, Louka, și a mamei. Doar iubiții săi, unul schizofren, altul psihiatru, și bărbatul de la sexy-line îi mai colorează, pentru scurt timp, singurătatea. Altminteri, luminile sunt doar pe Lora. Deschizând ușa clinicii, dă peste reflectoare puternice, pentru că miezul destinului său este să trăiască în tovărășia ei înseși, cu gândurile proprii mereu în lumină, mereu dându-i târcoale, mereu însoțind-o. Numai Dumnezeu o mai însoțește pretutindeni, alături de ele. Dar Lora nu se împacă nici cu asta.

Captivantă și sinceră, povestea Lorei așteaptă să fie auzită. O revenire frumoasă a Ceraselei Iosifescu și a lui Yannis Paraslevopoulos pe scena craioveană, cu un proiect jucat la Arcub, în București, pe care publicul nostru se va bucura să îl regăsească la Sala I.D. Sârbu. Aplauze îndelungate la debutul stagiunii pentru o chimie între actor și regizor care parcurge anii fără să își piardă din prospețime.

Weirdos, un spectacol prețios despre veșmintele pierderii

Teatrul Național „Marin Sorescu” a organizat, în perioada 28-30 iunie 2019, a treia ediție a Festivalului Internațional al Tinerilor Regizori Theater Networking Talents (TNT). Evenimentul a fost gândit ca o platformă de prezentare a tinerilor regizori, un loc de întâlnire a absolvenților cu viitori colegi și colaboratori, cu critici, manageri de teatre, directori artistici și producători independenți. La ediția din acest an au participat spectacole din România, Serbia și Polonia, iar la sfârșitul festivalului teatrul craiovean a anunțat o viitoare colaborare cu unul dintre tinerii regizori participanți, arătându-și din nou deschiderea către noua generație după ce, de câțiva ani, îi susține pe aceștia printr-un concurs anual de proiecte. Directorul TNT 2019 este chiar Bobi Pricop, unul dintre câștigătorii unui astfel de concurs, devenit între timp colaborator de bază al teatrului.

Natasza Soltanowicz, absolventă a Academiei Naționale de Artă Teatrală din Cracovia este numele cu care Naționalul promite să ne reîntâlnim, după ce spectacolul prezentat în cadrul TNT 2019, intitulat „Weirdos”, a cutremurat fermecător prin tematica aleasă și transpunerea scenică revelatoare. Alegerea făcută de directorul artistic a instituției craiovene, Vlad Drăgulescu, s-a suprapus alegerii personale, iar întrezărirea unei colaborări cu tânăra poloneză este mai mult decât binevenită pentru scena craioveană.

Propunându-și să ne vorbească despre moarte și semnificațiile sale, Natasza se înhamă la o misiune teribilă, aceea de a deschide uși și ferestre spre ceea ce omului nu îi este ușor să accepte. Tinerețea nu ar părea să îi fie aliat pe acest drum întunecat, însă spectacolul nu trădează o viziune necoaptă, ci maturitate artistică și o stăpânire excelentă a mijloacelor de expresie. Regizoarea poloneză nu se ferește să arate durerosul și spaima, ba dimpotrivă, ni le arată frust, pe o scenă monocromă, în care zbaterea umană dinaintea acceptării inevitabilului alunecă uneori spre musical, născând momente de o frumusețe uluitoare.

Weirdos este un spectacol prețios despre veșmintele pierderii: frici, agonie, dor, iubire și, în cele din urmă, resemnare în fața morții care nu cruță. O poezie despre întuneric, îmbrăcată în sonorități nefiresc de frumoase.

Uzând de mijloace scenice minimale, tânăra regizoare dă naștere unei lumi la granița dintre ceea ce putem pipăi și necunoscut cu doar nouă actrițe, câteva scaune și o sfoară roșie care taie nemilos albul și negrul. În debut, femei îmbrăcate în veșminte negre își iau locul în spațiul plângerii. În mijlocul lor, o fată într-un albastru aproape alb, întinsă pe podea. Tăcerea deplină și mersul cu pași mărunți al bocitoarelor care intră în scenă una câte una clădesc, în așteptare, momentul ascuțit al urletului comun de durere. Apoi perspectiva alunecă dinspre cadrul exterior al ritualurilor legate de moarte către conștiința ființei aflate la hotarul dintre cele două lumi, la rătăcirile sufletului zbuciumat printre amintiri și crâmpeie din prezentul celor care nu îi mai simt prezența, chemarea sa în lumea spiritelor, refuzul definitivei plecări, apoi acceptarea.

În construcția acestui spectacol-metaforă, Natasza Soltanowicz recurge la instrumente minimale și folosește din plin atuurile simplității. Corpul și vocea sunt mijloacele esențiale utilizate pentru a explora dimensiunea morții și pe cea a existenței celor rămași în viață în umbra acesteia. Desigur, spectacolul nu ar fi fost la fel fără bagajul actoricesc enorm: expresivitatea facială care aproape doare pe alocuri și vocile curate, uneori scăzute, alteori mai puternice ca niște pumnale.

Titlul spectacolului poate induce în eroare. Weirdos, tradus drept „Ciudații”, este greu de explicat în directă relație cu derularea scenică. Ca urmare a nelămuririi exprimate în legătură cu acesta, Natasza a explicat ulterior că, în poloneză, „weirdos” este un termen folosit pentru a desemna femeile care deplâng morții, echivalentul român al „bocitoarelor”.

Pentru Teatrul Național „Marin Sorescu”, o colaborare cu Natasza Soltanowicz înseamnă o deschidere a instituției către noi propuneri de expresie teatrală. Este o bucurie că astfel de propuneri vin de la regizori atât de tineri și de curajoși, iar TNT 2019 este cel căruia îi datorăm întâlnirea cu aceștia. Cu siguranță, Festivalul Tinerilor Regizori „Theater Networking Talents” este o inițiativă inspirată și care poate crește viguros în anii viitori. Dacă va avea sprijinul necesar pentru a se extinde și pentru a cuprinde în programul său tineri regizori din și mai multe țări, are un mare potențial să devină unul dintre evenimentele teatrale de anvergură națională, adăugând la prestigiul extraordinar oferit Naționalului craiovean de Festivalul Internațional Shakespeare.

TNT – Străluciri de festival

Impresiile mele după Theater Networking Talents, ediția a III-a, s-ar rezuma astfel:

O bucurie să pot vedea trei spectacole în registre atât de diferite. O bucurie și mai mare să văd atâta lume molipsită de tinerețe și să simt cum entuziasmul voluntarilor devine aproape palpabil. Mi-a plăcut mult atmosfera țesută în jurul acestei ediții și cred că evenimentul va crește foarte frumos în anii viitori.

REVIZORUL, în regia lui Slava Sambriș (UNATC – București)

O montare mustind de energie. Mult dinamism și o coloratură frumoasă a interpretărilor câtorva dintre actori, printre care remarc comicul cu un tonus excelent al lui Alex Popa. O viziune transpusă destul de simplu, cu mici detalii semnificative, precum burțile provinciale umflate de bunăstarea corupției sau oglinda metaforică din vis – șobolanii care cotropesc somnul coruptului primar întocmai cum el și ceilalți asemeni lui cotropesc nestingheriți societatea, rozând cu lăcomie din tot ce prind.

WEIRDOS, cu regia semnată de Natasza Sołtanowicz (Academia de Artă Teatrală din Cracovia, Polonia)

Un spectacol prețios despre veșmintele pierderii: frici, agonie, dor, iubire… Și, în cele din urmă, resemnare în fața morții care nu cruță. O poezie despre întuneric, îmbrăcată în sonorități nefiresc de frumoase. Uzând de mijloace scenice minimale, tânăra regizoare dă naștere unei lumi la granița dintre ceea ce putem pipăi și necunoscut cu doar nouă actrițe, câteva scaune și o sfoară roșie care taie nemilos monocromul. Însă nu s-ar fi putut fără bagajul actoricesc enorm: expresivitatea care aproape doare uneori și vocile mai puternice ca niște pumnale.
Cel mai prețios spectacol din acest an, cu siguranță.

Rămâne, însă, un semn de întrebare titlul piesei, care ne-a nelămurit atât pe mine, cât și pe Iulian.

O VIAȚĂ NORMALĂ, regia Norbert Boda (U.B.B. Cluj Napoca)

În încheierea TNT, am fost realmente surprinsă de construcția inedită reușită de Norbert Boda, în ritm de hip hop, care mi-a trezit nostalgii legate de Othello Remix, văzut la Festivalul Shakespeare din 2018. Am aflat abia după vizionare că întregul spectacol este produsul lui Norbert, începând cu textul și continuând cu coregrafia și regia, iar rețeta sa e întru totul fulminantă și promite un viitor demn de urmărit. Să construiești un musical hip hop de 140 de minute în care să păstrezi echilibrul și să nu pierzi publicul este extraordinar. La vârsta lui Norbert, este cu atât mai admirabil. Sigur că unele momente ar mai avea loc de șlefuire și că mesajul ar fi fost mult mai convingător în lipsa lecturii textului, însă rămân cu certitudinea că O viață normală e un act de mare curaj și un spectacol îmbibat de carismă și talent actoricesc, un spectacol de îndrăgit, cu foarte multe scene la un nivel înalt. Pentru carisma și talentul actoricesc, felicitări întregii distribuții: Iulian Trăistaru, Oana Laura Gabriela, Sabina Lazăr, Andrei Dominte, Ileana Ursu, Niko Becker, Mădălina Mușat, Armand Crișan, Andrei Mărcuță, Sergiu Smerea.

TNT 2019, ai fost cu adevărat exploziv. Bravo tuturor celor implicați.