COCHILIA

Aici stă Anda. Daca aveţi noroi pe pantofi, descălţaţi-vă când intraţi.

Libelule şi pescăruşi

Am citit undeva o declaraţie a regizorului Florin Caracala, care spunea că şi-ar dori ca spectacolele sale să nu semene între ele. Şi, ce-i drept, văzându-le pe cele montate la Craiova, putem spune că acest lucru îi reuşeşte.

După prima întâlnire, cea cu White Room, am mai văzut o punere în scenă semnată de el la Departamentul de Arte: Bullied, după un text de Yann Verbugh. Au urmat două premiere la câteva zile distanţă, în această stagiune. Prima, Pescăruşul, după Cehov, tot cu trupa studenţilor de la Teatru, jucată în Sala de Pictură a Teatrului Naţional “Marin Sorescu”. Apoi, “Ultimul dans al libelulei”, piesă semnată de scriitorul Cornel Mihai Ungureanu şi jucată pe scena mare a sălii “Amza Pellea”.

Dacă perspectiva lui Caracala asupra Pescăruşului cehovian ar putea fi caracterizată într-un cuvânt, probabil că aş spune “contraintuitivă”. Versiunea sa este o ironizare care tinde spre parodie, cu personaje care fac schimb de gen – femeile joacă bărbaţi şi viceversa – şi cu un text hazliu în versuri, o adaptare colectivă care propune o alternativă la clasic, ca un omagiu satiric pentru marea frământare a lui Treplev, cel în asiduă căutare a unor forme noi de teatru.

Practic, Caracala nu face decât să invite întreaga echipă cu care lucrează să se joace cu această idee şi să “inventeze” forme noi într-un spirit ludic, fără a exclude autoironia, aşa cum transmite clar prin vocea personajului Cehov – care aminteşte zeflemitor de regizoraşi “caracalaşi”.

Viziunea lui Caracala e o invitaţie clară la detaşarea de clasicul conservator, pentru că din când în când e în regulă să ne acordăm libertatea să nu luăm prea în serios teatrul. Dacă în prezentarea spectacolului se aminteşte că acesta “este o ironizare iconică a universului cehovian”, aş merge mai departe şi aş spune că este, într-o anumită măsură, şi o ironizare generică a întregului univers teatral. Dacă o guşti sau nu, depinde mult de felul în care fiecare apreciază teatrul. Dacă tinerii prieteni ai studenţilor care au păşit pe scenă (şi care dau semne că vom avea o nouă generaţie de actori destul de ofertantă) au întâmpinat cu mult umor adaptarea, am notat şi destule priviri confuze la final de reprezentaţie.

Pentru actorii în devenire, perspectiva a prins cu siguranţă bine, lansând suficiente provocări. Iar uneori am trăit cu impresia că asistăm la serbarea unor elevi poznaşi (m-am gândit un pic şi la RetroELECTRO) care vor să demonstreze că e mai important şi mai sănătos câteodată să iei viaţa în râs decât în serios.

Libelule în eter

La o sală şi numai câteva zile distanţă, ne reîntâlnim cu Florin Caracala, de această dată la premiera piesei “Ultimul dans al libelulei”, de Cornel Mihai Ungureanu, unde umorul e ceva mai negru şi mai aşezat, într-un univers care contemplă omul, timpul şi moartea. Căci umorul devine un mod de împăcare cu soarta, iar „Ultimul dans” e despre cum reuşim să ne confruntăm cu propriul destin şi cu destrămarea noastră.

Cu toţii suntem libelule, cu existenţă efemeră, atraşi de razele arzătoare. Dar aproape de soare, chiar dacă simţim aripile cum ard, trăim intens şi ne simţim mai fericiţi. Despre asta e viaţa, despre a învăţa să mori fericit. Un astfel de mesaj a răzbătut spre mine din combinaţia Caracala – Ungureanu, pe muzica remixată hipnotic a Aurei Urziceanu și în atmosfera onirică a decorului imaginat de Lia Dogaru.

Autorul spunea, despre acest text: „M-am gândit la clipa când nu mai poți amâna, când sunetul unic și straniu al acelei așteptări acoperă zgomotul și trepidația lumii, când durerea unei plecări pentru totdeauna nu mai e gând, proiecție într-un viitor ambiguu, ci fapt: acum. Așa s-au născut oamenii fără timpdin această piesă. Suntem cu toții libelule, iar viața e ultimul nostru dans.”

Iar viaţa e privită prin ochii a patru rezidenţi ai unui azil de bătrâni aflat strategic între cimitir şi spitalul de oncologie, un loc al trecerii, unde timpul devine relativ şi bătrâneţea este doar o aparenţă care înveleşte noimele acceptării destinului.

Cei patru rezidenţi sunt interpretaţi cu multă degajare de Iulia Lazăr, Alina Mangra, Dragoş Măceșanu şi Marian Politic, care chiar promit să ajungă nişte bătrâni simpatici la vremea cuvenită. Lor li se alătură Tamara Popescu, în ipostaza îngrijitoarei mucalite care îi vizitează, din când în când, Cătălin Mihai Miculeasa, în rolul aparent de studentă la teatru – care îi permite să îşi dovedească din nou versatilitatea – şi Mihai Viță, cel care şi deschide spectacolul printr-o introducere în atmosfera azilului din perspectiva “Domnului Director”… pisoi, cu o stăpânire excelentă a momentului.

În acest limbo în care se celebrează ultimul dans al libelulelor, pentru regăsirea acelei euforii care să penetreze dincolo de moarte, cei patru rezidenţi par să ducă o existenţă tihnită, bucurându-se de plăcerea micilor vicii şi de fericita capacitate de a se detaşa de timp.

Şi aici ajunge şi o plăpândă libelulă care caută locul unde să îşi reamintească fericirea, pentru a o gusta din plin înainte ca aripile să îi fie arse. Scena dansului dezlănţuit mi-a rămas bine impregnat în minte, ca o monumentală ieşire din timp, şi a echilibrat spectacolul, care altfel mi-a părut că a avut o desfăşurare destul de monotonă. Iar la final, am rezonat cu concluzia spectatorului de lângă mine, „mă resemnez cu impresia că spectacolul a încercat să transmită un mesaj mai adânc, chiar dacă nu a prea a reușit să îl facă întru totul de înțeles și l-a disipat într-un umor cam facil”.

Ca un gând post-caracalian, aştept cu mult interes o montare după Shakespeare în viziunea acestui regizor.

Viva la Vulva! Viva la Poesia!

Viața e o poezie, chiar și atunci când din ea se preling sângele, durerea, puroiul, înjurăturile. Iar femeia, din care începe viața, e o poezie care dă naștere poeziei. Chiar dacă atâtea lucruri legate de viață și nașterea ei sunt încă tabuuri sociale.

„VIVA LA VULVA!” este un spectacol cu pătrățel roșu, interzis publicului sub 18 ani, pe motiv de limbaj licențios. Un poem coregrafic în care timpul curge invers și în care versurile lui Marius Aldea își dau întâlnire cu fizicalitatea conceptuală a Andreei Gavriliu, într-o formulă exclusiv feminină, un manifest al firescului descătușat de pudibonderii.

O reuniune caldă, empatică, dar incisivă și fără menajamente, în același timp, a șase actrițe care stăpânesc scena Naționalului mai ceva ca niște Cleopatre descălecând dintre filele istoriei pentru a-și așterne rostul pe lume și pentru a-și etala libertatea, forța și vraja.

”Viva la Vulva!” este, probabil, spectacolul de grup care atinge cel mai înalt nivel coregrafic dintre cele montate la TNC. Cu precizie, disciplină și pe alocuri cu momente de sincron demn de toate laudele, distribuția ”Viva la Vulva!” a trecut la următorul nivel. Al teatrului-dans.

Andrea Gavriliu, câștigătoare a premiului UNITER pentru teatru-dans, cea care semnează conceptul, regia și coregrafia spectacolului, a reușit să închege poezia lui Marius Aldea (care merită toată atenția) într-o experiență multidimensională, în care fiecare tablou se așază atât de bine pe simeze încât totul curge mai magnetic decât în narațiunile acelea năvalnice care îți taie câteodată respirația.

Ramona Drăgulescu, Romanița Ionescu, Raluca Păun, Costinela Ungureanu, Petronela Zurba și Irina Danciu emană siguranță, stăpânesc textul poetic, dar și mișcarea și decorul-instalație, se completează, se disting, se armonizează. Scenografia semnată de Andreea Săndulescu încadrează frumos conceptul, conjugând la text o stilizare palpabilă și foarte versatilă.

Muzica lui Mihai Dobre este un alt element care contribuie puternic la forța spectacolului și intensifică emoția, iar cu siguranță fără aceasta efectul general ar fi fost mult mai sărac.

”Viva la Vulva!” este al doilea spectacol pe texte de Marius Aldea coordonat de Andrea Gavriliu montat la Craiova, după ”Outfitul Șearpelui”, la care se și conectează la un moment dat. Poate cele două ar putea fi testate împreună într-un spectacol coupe.

Despre ”Viva la Vulva!”, Andrea Gavriliu spunea: ”este un spectacol cu un subiect încă incomod pentru multă lume. Scopul meu este de a prezenta lucrurile așa cum sunt, dar într-o manieră plastică, expresivă, dinamică. Pariul este să „îmbrac” franchețea menstruației, a nașterii, a menopauzei în sclipici. Tuturor ne place kitsch…”

Am putea admite că totul e îmbrăcat în sclipici, pentru că spectacolul este destul de sclipitor. Rămân în minte momente greu de uitat, precum scena în care Romanița se joacă de-a intertextualitatea cu Kant, apariția Ralucăi Păun pe rap sau secvențele muzicale hipnotice stăpânite vocal de Ramona Drăgulescu, care și-a etalat și în alte spectacole talentul pe acest plan. Rămâne admirația pentru cele șase actrițe care nu declamă niște poeme, ci devin ele însele niște poeme.

TOC TOC, comedia de care aveam nevoie

După un an de pandemie care a adus, printre altele, şi un dezolant deficit de aplauze la scenă, montarea comediei TOC TOC la Teatrul Naţional “Marin Sorescu” a venit ca o răsuflare adâncă după o prelungă tăcere scuturată peste sălile de spectacol.

Scrisă de dramaturgul și actorul francez Laurent Baffie, TOC TOC este o piesă ca un desert savurat înaintea cinei. Baffie porneşte de la o premisă irezistibilă. Câţiva pacienţi se adună în sala de aşteptare a cabinetului doctorului Stern, un neuropsihiatru de renume mondial în tulburarea obsesiv-compulsivă – TOC. O consultație la renumitul dr. Stern se obține cu greu, deoarece acesta călătorește foarte mult și rareori se întoarce în Franța. Specialistul întârzie să apară, iar pacienţii, care nu vor să rateze consultaţia obţinută cu greu, încep să improvizeze o terapie de grup până la sosirea medicului.

După ce fiecare îşi prezintă cazul, pacienţii încearcă să îşi confrunte problema şi să o depăşească.

Viziunea regizorală pentru spectacolul craiovean le aparţine Ralucăi Păun şi lui Alexandru Boureanu. Aceştia sunt prijiniţi de un décor bine valorificat, gândit de Vanessa Beca, funcţional şi de efect, în care albul şi negrul sunt flancate de culorile stridente ale scaunelor şi costumelor (realizate de Lia Dogaru), transmiţând, voit sau nu, un mesajul pe care eu l-am receptat ca subliminal. Lucrurile nu sunt mereu doar în alb şi negru. Cromatica îşi face loc mereu în viaţă, chiar şi atunci când nu mai gândim decât în tonuri de gri.

TOC TOC are un text ofertant, care uşurează misiunea de a câştiga simpatia publicului şi scoate în lumina reflectorului alte faţete interpretative ale tinerei şi proaspetei echipe a teatrului craiovean.

Ramona Drăgulescu, în rolul asistentei doctorului Stern, e deja pe scenă în timp ce spectatorii foşnesc, caută locuri şi chipuri şi se pregătesc să facă pasul către ficţiune. În costumul său de un galben care îţi taie respiraţia, asistenta doctorului Stern se plimbă dintr-un colţ în altul al scenei, aşteptând, analizând, zâmbind cu subînţeles.

Rămâne memorabil gloriosul său moment de interpretare a capella, de savurat ca o primă înghiţitură dintr-un vin roşu sec.

În sala de aşteptare, îl vedem pe primul pacient, interpretat de Marian Politic, victima sindromului Tourette. Acesta găseşte rapid un camarad de conversaţie într-un maniac al cifrelor (Alex Calangiu), care calculează precum respiră.

Alex Calangiu şi Marian Politic par să conducă discret scena, deşi rolurile din TOC TOC sunt, altfel, destul de echilibrate. Politic înjură şi bolboroseşte cu veridicitate, controlează excelent mișcările și sunetele… incontrolabile specifice afecţiunii, în timp ce Calangiu pare să îşi asume uşor rolul de maestru de ceremonii.

În echipa de şoc TOC TOC ajunge şi Blanche (Romaniţa Ionescu), care este afectată de nosofobie. Mai exact, o “nevroză obsesivo-fobică, caracterizată prin teama de boală”. Blanche nu atinge nimic cu mâinile goale, se spală pe mâini la fiecare 3 minute şi dezinfectează tot ce poate, cu ochii bulbucaţi de teama microbilor. Ca o icoană a pandemiei. Figura expresivă a Romaniţei face totul să pară o joacă, actriţa TNC fiind în deplin control al rolului.

Şi Ralucăi Păun îi vine mănuşă personajul Mariei, o femeie care verifică incontrolabil geanta, apa, uşa, gazele. Şi, ca şi când nu ar fi fost de ajuns verificarea compulsivă, Maria se mai şi închină de câte ori are ocazia.

Claudiu Mihail creşte consistent doza de haz prin personajul său cu ochelari de tocilar, înfricoşat de linii, îmbrăcat din cap până în picioare în verde şi care pare să trăiască într-un joc video. Acesta rezonează cu cea din urmă pacientă, interpretată de Costinela Ungureanu, adusă la cabinetul lui Stern de palilalie, o tulburare care o determină să repete orice silabă, cuvânt sau chiar fraze întregi.

Cei şase pacienţi ajung de la priviri încruntate şi reticenţă la deschiderea către ceilalţi tovarăşi TOC şi încercarea de a-şi depăşi împreună problemele, în lipsa celebrului dr. Stern, întrerupţi din când în când de asistenta care îi informează despre blocajele din aeroport şi timpul estimativ în care medicul va ajunge.

Textul curge, se râde sănătos ba de un tic, ba de un TOC, într-un spectacol de care spiritele vlăguite de aşteptare aveau nevoie. Într-o comedie simplă, nepretenţioasă ci, mai degrabă, prietenoasă şi gata să dăruiască tuturor un moment de destindere atât de necesar. Şi un mesaj de bine, cum că uneori altruismul e cea mai bună terapie.

Şi deşi finalul devine previzibil la un moment dat, previzibilitatea nu îl face deloc mai puţin simpatic.

EPOCA, un loc care ne invită să prețuim timpul

Intro: Am scris acest material în urmă cu un an și ceva, cu mare drag, după ce am cunoscut-o mai îndeaproape pe una dintre doamnele mele de suflet, Ramona. De care mi-e dor și pe care o amintire ivită pe Facebook m-a făcut să o caut printre textele mele. Și să o las aici, ca o amprentă în timp.

Șaptele, mantra poveștilor, cifra magică din basmele care ne-au colorat copilăria cu lumi nenumărate, și-a răspândit vraja, în 2019, peste Epoca Steak House and Wine Bar, primul Steak House din Craiova, celebru pentru fripturile sale de vită pe piatră. Sunt șapte ani de Epoca și șapte ani de când cea care i-a dat suflet, o femeie-antreprenor cu inimă de poet, se redescoperă în feluri neînchipuite înainte. Mai mult de un restaurant, Epoca este un loc care îi învață pe craioveni să iubească eleganța, tihna și poezia, să decanteze frumosul și să îl prețuiască. care s-ar putea asemui fără îndoială cu un „tărâm” de poveste de îndată ce ajungi să îl cunoști.

Poate că dacă i-ar fi spus cineva cu zece ani în urmă că va ajunge manager de restaurant, Ramona Berceanu ar fi râs. Asociată cu soțul său într-un business de succes, Ramona nu avea nevoie de noi proiecte de afaceri. Aventurile ei de antreprenor își găsiseră un teren stabil și fructuos. Studenta la Marketing venită de la Târgu Jiu la Craiova, care plecase de acasă în urmă cu ani de zile cu gândul să devină un om liber, care stă pe propriile picioare, reușise deja. Nu mai era fata într-un deux pieces roșu, care purta ochelari pentru aerul serios pe care i-l ofereau, făcând naveta cu trenul în timpul primului job la un ziar de publicitate. Era un antreprenor cunoscut și respectat. Dar se gândește și acum la fata în deux pieces roșu și la un interviu de angajare special, de la care a refuzat să plece la aflarea veștii că postul s-a ocupat și care i-a definit, într-un fel, drumul. Interviul pe care l-a „luat” cu o poezie. Absolvise Facultatea și încă nu se dezmeticise din visul studenției. Încă nu își aflase calea. La 100 de kilometri distanță, o așteptau părinții. „Tata spunea că, dacă nu mă angajez, să mă întorc acasă. Dar eu voiam să rămân în Craiova.” Așa că, într-o săptămână, și-a găsit un loc care să îi protejeze visele. „Am auzit că s-a ivit un post undeva și m-am dus, pur și simplu. Fără să stau pe gânduri.” Dar locul nu mai era disponibil. Numai că Ramona nu a plecat. A rămas în fața patronului și i-a spus că are nevoie de acel loc de muncă, pentru că nu vrea să se întoarcă acasă. „Și de ce vrei să rămâi?” a întrebat-o necunoscutul din fața sa. „Pentru că îmi doresc să fiu liberă”, i-a răspuns ea, apoi, instinctiv, a început să îi recite poezia „Sunt un om liber”, de Adrian Păunescu.

Peste ceva timp, când a primit bani de la părinți să își ia un frigider și un aragaz, pe vremea când stătea în chirie, a investit toți banii în prima sa mică afacere. S-a ocupat, pe rând, cu distribuția de produse cosmetice, ținute vestimentare și cu servicii de telefonie mobilă. Într-o veche dubă albastră, neobosită, făcea turul cartierelor la foc continuu. Muncea mult, dar frumos. Avea ce își dorise, libertatea, și se bucura de fiecare fârâmă din ea, găsind frumosul până și într-un hârb albastru, care nu ocolea niciun magazin. Într-o zi, când a ajuns la un butic de cartier, o doamnă drăguță a întâmpinat-o entuziast: „Ce bine că ați venit și la mine! Toată ziua văd mașinile dumneavoastră prin oraș!” Dacă ar fi știut că mașinile erau, de fapt, un singur hârb albastru și obosit.

Ramona Berceanu, o antreprenoare cu suflet de poet

După mai multe afaceri mărunte, soțul, un vizionar al business-ului, i-a spus, într-o bună zi: „Știi ceva, draga mea? Ai vândut destul furnici. Hai să încercăm să vindem și elefanți”. Așa a sunat începutul uneia dintre cele mai de succes afaceri din regiune. Era anul 2002.

Un restaurant născut la un pahar de vin 

Cât despre Epoca, proiectul s-a născut la o aniversare, la întâlnirea cu un pahar de vin special. În timp ce degusta, Ramona afla din poveștile vinurilor cu muzica lui Frank Sinatra cântând în surdină, într-o lumină vagă. Și-a închipuit un loc unde acea senzație de intimitate și poezie să persiste.  Și atunci a luat hotărârea, pe nerăsuflate. Va crea un loc al său. Peste câteva zile, trecând pe lângă locul care găzduiește astăzi Epoca, pe strada Alexandru Macedonski, la numărul 51, a zărit o casă veche, elegantă, și semnul „De vânzare”. Semnul era de ceva timp acolo, însă atunci l-a citit cu adevărat pentru prima dată. Spațiul a fost generos cu imaginația echipei de… șapte arhitecți din Cluj pe care Ramona Berceanu i-a invitat să îi dea viață poveștii Epoca, pornind de la o nostalgie după izul fermecător al anilor ‘30. În completarea modelelor de fier forjat dantelate, a canapelelor și scaunelor elegante și a întregii aure de bun gust cu care este încărcat locul, vine muzica, un personaj discret, dar insinuos, variind între clasic, jazz şi ambiental.

Și apoi a venit întâlnirea cu Jakob Haussman, artistul din spatele farfuriilor. Maestru în arta culinară, Hausmann este o figură cunoscută în lumea bucătarilor din România. S-a născut în Elveţia şi s-a îndrăgostit de gătit încă din copilărie. A absolvit Şcoala de Bucătari din Zurich, iar, în 2008, a primit titlul de maestru în arta culinară. Preparatele sale au cucerit-o pe Ramona și așa s-a născut o colaborare specială, care a întregit tabloul poveștii Epoca. „Jakob Hausmann ne-a învățat să prețuim mâncarea”, spune cu admirație și drag Ramona.

Vinul, cel de la care a pornit totul, ocupă un loc important în acest tablou. Vinurile sunt alese pe sprânceană de la cele mai bune case, iar gama este extrem de largă, Epoca oferind până la 150 de etichete, inclusiv marca proprie, „Epoca  – Per Aspera ad Astra”, ilustrată cu o pictură specială, semnată de o artistă aparte, Aurora Speranța. Degustări sunt organizate periodic, reunindu-i pe cei pasionați de aflarea secretelor licorii, iar serile tematice nu se opresc doar la vinuri. Epoca este și casa clubului „O poveste”, un cerc de doamne alese, cu preocupări artistice sau înclinații către frumos, care se întâlnesc lunar pentru a-și istorisi experiențe și care, pornind de la aceste întrevederi, au scris împreună și o carte. O dată pe an, Epoca sărbătorește poezia prin dineul dat în cinstea scriitorilor veniți din zeci de țări pentru a participa la Festivalul Internațional de Poezie „Mihai Eminescu”. 

 Se întâmplă multe lucruri care lasă urme calde la Epoca. Printre amintirile care se cern, revine o seară din primul an, în preajma Valentine’s Day, când a avut loc un concurs de pian, gândit şi pentru a-i  promova pe câţiva elevi de la Liceul de Artă . Juriul a fost format chiar din clienţii restaurantului, însă toţi participanţii au fost premiaţi cu  câte o cină romantică de Ziua Îndrăgostiţilor. „A fost un băiat care ne-a emoţionat foarte mult, a venit şi ne-a întrebat dacă este posibil să îşi trimită părinţii la cina câştigată“, ne povestea Ramona la prima noastră întâlnire, de sub o pereche de ochi încărcați de emoție.

În primul an, Ramona Berceanu a fost acolo zi și noapte. Dar i se părea că nu s-ar putea altfel. Epoca era un business, dar unul aparte, care a însemnat desprinderea de pământ și îmbrățișarea necunoscutului cu tot avântul. Îi amintea de emoția maternă pe care a descoperit-o prin Gloria, fiica ei.

Libertatea pe care a prețuit-o toată viața prindea acum o altă formă, complet diferită de tot ce făcuse până atunci. A gândit totul în detaliu, a ales preparatele a la carte cu atenție desăvârșită, la fel și meniul zilnic business lunch, prânzul de afaceri apreciat și la fel de apreciat astăzi ca în prima zi. Totul elegant, curat, ireproșabil. Iar echipa pe care și-a ales-o e cea mai valoroasă, căci din ea fac parte oameni care înțeleg că bunele maniere și curtoazia sunt lucruri care nu se pot demoda niciodată. Îi sunt dragi oamenii pe care i-a ales să o însoțească în această aventură. Într-o zi, s-a gândit să le facă o surpriză și i-a invitat la teatru. Le-a plăcut atât de mult, încât au făcut din asta un obicei. O dată pe lună, familia Epoca merge la teatru. 

Epoca Agape, din dragoste pentru frumos

Dincolo de business, Ramona s-a redescoperit prin oamenii întâlniți de-a lungul acestor șapte ani magici de Epoca. A cunoscut persoane importante, artiști mari, cât și oameni simpli, dar plini de strălucire. Însă cu cea mai mare prețuire vorbește despre Rodica Mixich, o femeie cum puțini au șansa de a cunoaște într-o viață. „Ne-am întâlnit la Clubul Rotary, așa ne-am împrietenit. Iar acum, ne leagă o prietenie cum nu aș fi crezut că poate exista. Fiecare dintre noi, oamenii, ar trebui să aibă o doamnă Mixich”, ne spune, iar în aceste cuvinte cuprinde totul. Rodica Mixich este fondatoarea Casei de Cultură din comuna doljeană Vârvoru de Jos, unde se ocupă de educarea unor fete simple, investind fără ezitare, cu inima deschisă, dragoste, experiența sa de viață, cunoștințe despre artă, resurse financiare proprii. Copilele merg în excursii, descoperă tablouri celebre, cunosc taine altfel ascunse de ochii lor. Și, în timpul vizitelor doamnei Mixich, Ramona soarbe cu fascinație fiecare istorisire și primește totul ca pe o nouă lecție de viață. Iar doamna Mixich nu este menționată întâmplător aici, căci din poveștile ei despre tipurile de iubire de origine greacă a izvorât denumirea noului spațiu Epoca – Agape. „Aveam o sală separată de restaurant pe care o foloseam pentru întâlniri, ședințe corporate, evenimente restrânse. Iar anul acesta am decis să o reinventăm. Am mărit-o, am schimbat amenajarea și am deschis-o pentru evenimente. Meniurile de aici sunt pregătite de Chef Ciprian Nicolescu, un artizan al mâncărurilor care a lucrat ani întregi în restaurante cu stele Michelin. A revenit în țară hotărât să fondeze un Institut pentru bucătari, ceva ce la noi în țară nici măcar nu există. La noi, școala de bucătari ține trei sau șase luni. Jakob Hausmann era uimit când a venit în România, din acest motiv. În Elveția, țara sa de origine, studiile în domeniu durează 5 ani.”

 Agape, termenul care descrie dragostea supremă la greci, a fost o alegere de nume care a venit firesc, din mult drag pentru frumos și pentru oameni și cu gândul la unul dintre oamenii speciali din viața Ramonei.

„Banii nu aduc fericirea, dar fericirea aduce banii”

Din colțul său, o prezență aproape impalpabilă, Ramona se hrănește cu energia acestui loc. Discretă, dar cu ochii deschiși către frumos, ea privește din colțul său, spre ceea ce o bucura într-o seară de demult, când sorbea un pahar de vin ascultându-l pe Sinatra. „Uneori vin perechi, oameni de 40-50 de ani, se aşază la masă şi îşi iau un pahar de vin. Sunt aşa frumoşi, e o desfătare să îi priveşti“. Şi probabil că şi pentru aceşti oameni frumoşi este o desfătare să îşi soarbă vinul în atmosfera aristocrată a anilor ‘30, sub cupola muzicii care umple spațiile cu emoție.

Pentru antreprenorul Ramona, care a construit mereu proiecte de business cu mintea analitică a unui om de marketing, Epoca nu este povestea unei afaceri, ci este o afacere de poveste. „Mi-a spus cineva drag o vorbă cândva și mi-a devenit aproape un motto. Banii nu aduc fericirea, dar fericirea aduce banii. Cred că inspirația trebuie să o găsim fiecare în noi înșine și trebuie să avem curajul de a ne lăsa purtați spre ceea ce ne face fericiți.” 

Epoca este un loc de simțit și de povestit.  În Craiova, pe o stradă cu nume de poet, pe Alexandru Macedonski, la numărul 51. Un loc care celebrează bunul gust și frumusețea în toate formele ei, de la pereți la sunet și farfurii și povești depănate la un pahar de vin.

Articol apărut în Revista Tango, decembrie 2019

Viața, moartea și Sorescu, într-un spectacol de Norbert Boda, la TNC

O căutare existențială, vâslind printre versuri soresciene. Ar putea fi o definiție a spectacolului pus în scenă de Norbert Boda la Teatrul Național „Marin Sorescu”, „Unde mi-e sufletul?”, care a avut premiera online în această stagiune și s-a jucat prima dată în sală, cu spectatori, în luna ianuarie a noului an.

suflet1

Norbert Boda montează pentru prima dată la Teatrul Național „Marin Sorescu” Craiova, proiectul acestuia câștigând cea de-a X-a ediție a Concursului de proiecte pentru tineri regizori și scenografi români organizat de Teatrul Național ”Marin Sorescu” în anul 2019.

Dar „Unde mi-e sufletul?” nu este primul său spectacol jucat la Craiova, căci de numele tânărului regizor se leagă și „O viață normală”, una dintre selecțiile de la Theater Networking Talents, ediția 2019, musicalul hip-hop care a câștigat simpatia sălii prin originalitatea sa și umorul efervescent.

Recentul spectacol montat de Norbert Boda la TNC, plecând de la texte de Marin Sorescu, mi-a trezit și alte amintiri legate de aceeași ediție a Festivalului Tinerilor Regizori, căci tema abordată în „Unde mi-e sufletul?” este relația dintre om și moarte și acceptarea trecerii pe care am văzut-o în 2019 și prin ochii polonezei Natasza Soltanowicz, în Weirdos.

După „O viață normală”, alegerea textelor pentru „Unde mi-e sufletul?” mi s-a părut surprinzătoare. Norbert Boda trece la un alt registru și, pe lângă complexitatea temei, cu implicațiile sale filosofice și provocările impuse de transpunerea metafizicului în palpabil, alege să contopească texte soresciene într-o poveste căreia reușește să îi dea sens și puls.

Poeme de sine stătătoare se leagă într-o narațiune insolită despre o femeie (Alina Mangra) care pretinde, în fața unui anchetator (Angel Rababoc), că și-a pierdut sufletul și îi confruntă pe cinci suspecți în încercarea de a și-l recupera. Aceștia, în cele din urmă, se dovedesc că ajută doar la confruntarea ei înșiși cu propriul sine și cu propria soartă.

Originalitatea debordantă a lui Norbert Boda, deja „trădată” de „O viață normală”, se transpune aici într-o îmbrățișare creativă de poeme care reușesc să dialogheze între ele și să creeze locuri pentru personajele din versuri răzlețe într-o poveste în care nimic nu este întâmplător.

În debutul piesei, fiecărui suspect îi este solicitat să citească un text desprins din poezia „Grup”. El era ea și ea era el, spun pe rând suspecții, fiecare în propria gamă, în timp ce femeia care își caută sufletul încearcă să distingă ceva cunoscut, frânturi din propriul suflet în vocile ascultate. Apoi, pe rând, reflectorul cade pe cei cinci, care încep să își clarifice propria relație cu femeia fără suflet.

Marian Politic este Don Juan, acel Don Juan imaginat de Sorescu, pe care femeile s-au răzbunat acoperindu-și nurii cu șoricioacă. Ștefan Cepoi este cel care cară nămol cu o căldare la femeile care fac nudism și care crește calitatea nămolului înjurând cu zel în găleată. Corina Druc, al patrulea suspect, e sinucigașa desprinsă din „Prieteni”, care o întâlnește pe femeia cu suflet pierdut în purgatoriu. Dragoș Măceșanu, interpretându-l pe alt suspect, o confruntă pe femeia rătăcită cu trecutul și cu propriile-i păcate. Nicolae Vicol, completând cercul suspecților, recită din „Simetrie”, căptușind parcă totul în metafora existenței ratate.

Totul în alb și negru – căci culoarea nu își mai găsește locul în spațiul de după viață – și cu proiecții care dau dinamism unui cadru scenic modest, unde artificiile nu au rost. Căci moartea nu are nevoie de decoruri. Scenografia semnată de Ana Ruxandra Manole este atât cât trebuie. Doza necesară și suficientă.

Un singur moment rupe ritmul, cu Alina Mangra provocată la un minut de hip hop care indică o simpatie a regizorului către acest fel de „retorică”. Și care a fost primit cu simpatie și de către public.

Text publicat in Revista Scrisul Romanesc, ianuarie 2021

“Inimă şi alte preparate din carne”, o metaforă despre viaţa în pandemie şi dincolo de ea

“Inimă şi alte preparate din carne”, cel mai recent spectacol semnat de regizorul Radu Afrim, a deschis noua stagiune a Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Craiova după o lungă absenţă a spectatorilor din sala “Amza Pellea” ca urmare a restricţiilor impuse de contextul pandemic.

Şi a fost cu atât mai simbolică această întoarcere a spectatorului în sala de teatru,în condiţiile în care textul lui Dan Coman a atins, precum degetul o rană supurândă, tocmai realităţi orbitând în jurul acestui nou corp străin care a cutremurat vieţile ştiute până acum.

“Despre dragoste și despre praful colorat care se alege din ea. Despre fluturele-labrador care se zbate în zadar la capătul realității. Despre umorul involuntar și singurătatea voluntară. Despre adevăr, tandrețe și sex. Despre copii, poezie și cafea. Despre corp și despre cum duce el greul. Despre crizele mici izbucnite în plină criză. Despre frumusețe și despre sufletele tot mai uscate, întărite deja pe la margini. Despre plăcere și boală. Despre limbaj și despre cum se scurge culoarea din lucruri. Despre cuplurile de interior. Despre viața care atârnă la câțiva centimetri în afara noastră. Despre inimă și alte preparate din carne”, îşi descrie autorul textul.

Despre urme lăsate de teamă şi de izolare, despre şansa redescoperirii ivită printre negurile carantinei, despre absurdul hilar al goanei după drojdie şi hârtie igienică, despre mărunţişuri care alcătuiesc vieţile fiecăruia, despre puterea de a înfrunta şi de a supune necunoscutul, aş adăuga.

Subliniind laitmotivele celor câteva luni de când virusul a clătinat realitatea, de la hârtia igienică la ordonanţele militare, măşti de protecţie, sparanghelul nemţesc şi interzicerea accesului în locurile de joacă, Afrim îmbracă textul în culori adesea stridente, frapează în stilul caracteristic, dar printre stridenţe strecoară multe subtilităţi. Adesea, ce este mai important se insinuează discret, lăsând impresia că spectacolul e doar o aglomeraţie de culori tari, când de fapt nuanţele mai fine sunt cele care contează. Ca în viaţă.

Totuşi, prima impresie lăsată de “Inimă şi alte preparate din carne” este a redundanţei. Spectacolul prezintă similarităţi puternice cu montări care l-au precedat, precum “Dacă am gândi cu voce tare” (mai ales scenografic) sau “Casa cu suricate”.

Deşi unele voci l-au blamat pe Afrim pentru aceste asemănări, nu aş exclude o continuitate voită, o alegere perfect conştientă a regizorului, care urmăreşte, poate, să îşi populeze spaţiul ficţional cu anumite obiecte, scene, personaje-cheie, care revin ca un fir roşu ce leagă aceste montări diferite într-un univers care transcende spectacolul singular.

Profund poetic, textul semnat de Dan Coman şi însufleţit de regia lui Afrim şi scenografia Irinei Moscu este livrat cu o naturaleţe formidabilă de trupa actorilor din distribuţie. Una dintre cele mai importante senzaţii cu care am rămas după ce am lăsat zilele să cearnă acest spectacol este aceea că actorii Naţionalului craiovean au o capacitate admirabilă de a pune în lumină poezia, fără ostentaţie, fără artificialitate, fără stângăcia întâlnită adesea în situaţii în care textul e mai mult eseistic decât narativ. O impresie care a persistat şi după „Playground”, de altfel.

În mod particular, în “Inimă şi alte preparate din carne”, construit din scene cotidiene cu personaje care nu interacţionează (neapărat) între ele, se leagă frumos şi naşte o sensibilitate aparte povestea cuplului interpretat de perechea Alex Calangiu – Flavia Giurgiu. Flavia Giurgiu emană o ingenuitate caldă, în timp ce Alex Calangiu îşi arată capacitatea de a stăpâni textul poetic fără a deveni patetic, reuşind un echilibru între asprimea oarecum tipică, impregnată şi în roluri anterioare, şi o profunzime fluidă, care nu jenează. Ajunge, astfel, la o sensibilitate stăpânită, masculinizată, dar perfect încadrată în tabloul spectacolului.

Tabloul Calangiu-Giurgiu este completat şi de imagini video splendide, care amintesc, pe alocuri, de Melancholia lui Von Trier.

Alex Calangiu şi Flavia Giurgiu. Foto: Albert Dobrin.

Raluca Păun, care se remarcă deja în piesele lui Afrim ca o favorită a regizorului, este distribuită din nou într-un rol îngroşat, cu note de burlesc, care trimite spre Rozica din Casa cu Suricate. Rolul este foarte bine asumat , Raluca are un talent desăvârşit de a cuceri în roluri cu tentă comică, dar aşa cum bine au punctat şi alţii, poate că ar trebui mai multă variaţie a registrelor, pentru că este o actriţă care are suficiente resurse pentru a da culoare şi altor tipuri de personaje. Însă aici revine acel fir roşu pe care îmi îngădui să îl iau în calcul drept alegere strategică a regizorului.

În ceea ce priveşte comicul, remarcabil este Cătălin Miculeasa, foarte bun în rolurile pe care le interpretează în spectacol. Valenţele sale interpretative sunt excelent scoase în evidenţă de acestea. Cătălin este unul dintre actorii care au mult de arătat şi care ar trebui valorificat. Şi în Casa cu Suricate, deşi a avut un rol aparent minor, în calitate de statuie Buddha, a reuşit să rămână memorabil în acea ipostază inedită de aparentă figuraţie.

Claudiu Mihail iese şi el mai mult în evidenţă în această montare şi îşi arată, de asemenea, potenţialul pentru registrul comic.

Altfel, binevenite alegerile din distribuţie, cu Vlad Udrescu în largul său, demonstrând din nou, dacă mai era nevoie, că este un artist de o extraordinară versatilitate, şi cu o interesantă chimie între Costinela Ungureanu şi Petra Zurba, a cărei prezenţă în această montare este îmbucurătoare. Romaniţa Ionescu este, cum ne-a obişnuit, în deplin control asupra rolului, iar prezenţa lirică a Ioanei Manciu se combină bine cu personajul său (deşi, cât timp Ioana era pe scenă, mă gândeam că încă nu am văzut-o jucând în rolul care să îi revendice forţa artistică maximă, ce se simte zvâcnind ca magma gata să erupă dintr-un vulcan – şi că ar putea fi o minunată Ofelia).

Ca pasărea neagră cu ochi roşii din Suricate, în “Inimă şi alte preparate din carne” fluturele mare cât un câine dă târcoale vieţii. Metaforic, spectacolul începe prin pătrunderea fluturelui negru în spaţiul scenei de dincolo de cortină, ca o proiecţie a infiltrării virusului în viaţa fiecăruia. Apoi, fluturele este amintit, în numeroase rânduri, de personaje. Indiferent de oraşul în care se află, personajele văd acelaşi fluture mare cât un câine, fluturele apare peste tot şi sperie, negru, mare şi necunoscut. Marele fluture care ameninţă şi întunecă viaţa oamenilor este îndepărtat, în cele din urmă, în cel mai simbolic mod cu putinţă. Copiii, cei a căror libertate e umbrită de benzile de la intrările în locurile de joacă pe care scrie Interzis Accesul, înfruntă necunoscutul, mamele lor înfruntă necunoscutul şi, în cele din urmă, îl subjugă, în cel mai optimist final pe care l-ar fi putut gândi cineva.

Discursuri manifest la Gala Uniter. Artiştii independenţi: „Suntem aici şi suntem necesari”

Sub cupola Teatrului de Vară din Parcul „Nicolae Romanescu”, a XXVIII-a ediţie a Galei Premiilor UNITER s-a întâmplat într-o zi de echinocţiu, pe 21 septembrie, pentru prima dată într-un cadru natural, în aer liber, sub cer de toamnă.

A fost o ediţie altfel, cu distanţarea devenită normalitate, cu o realitate stranie, înfruntată împreună, cu forţa artei străbătând prin temerile şi incertitudinile pandemiei. Iar artiştii de pe scenă au avut, alături de trofeul UNITER, darul aplauzelor din sală.

Cum foarte bine a punctat Dragoş Galgoţiu, care a primit trofeul UNITER pentru întreaga activitate în lumea regiei de teatru, Gala din acest an a răsturnat reperele într-o simbolistică nemaiîntâlnită până recent. În locul unui public care întâlneşte măştile actorului de pe scenă, omul de pe scenă a întâlnit, de această dată, măştile publicului. Poate cel mai teatral cadru pe care l-am fi putut avea.

Premiul pentru cel mai bun spectacol a mers anul acesta la Cluj, la Chiriţa în Concert, un spectacol de Ada Milea, o „reprezentaţie sărită din confortul clasic”, cum citeam într-o cronică şi care iată că scoate şi premiile teatrului din confortul clasic şi îl provoacă să descopere noi forme de expresie.

Premii speciale pentru lumea teatrului craiovean

Odată cu sărbătorirea a 30 de ani de UNITER, au fost marcaţi şi cei 170 de ani de istorie în teatrul românesc ai Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, care a primit premiul preşedintelui UNITER şi Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer, categoria D – Arta spectacolului, acordat de Președinția României într-o ceremonie desfăşurată în foaierul teatrului, care a precedat spectacolul Galei. Nu au fost uitaţi nici cei 80 de ani ai maestrului Emil Boroghină, dintre care peste 55 în slujba scenei. Maestrul a fost decorat de Preşedinţia României cu Ordinul Național „Serviciul Credincios” în grad de Ofițer.

Au fost distinse cu premii speciale UNITER şi Teatrul „Colibri”, pentru Festivalul „Puppets Occupy Street” şi Minela Popa, make-up artist la TNC Craiova, pentru machiaj de scenă.

Frumuseţea oamenilor-cărămizi

Teatrul de Vară din parc a fost, pe 21 septembrie, vibrant, emanând culoare, armonizând tensiuni şi diversităţi.

Rodica Mandache a primit cu duioşia-i încântătoare, premiul pentru întreaga activitate.

Viorica Rozalia Matei, câştigătoare a premiului pentru editarea cărţii de teatru, a colorat gala cu un discurs în graiul oamenilor rari pe care încă mai avem norocul să îi aflăm printre noi, despre dragostea pentru carte şi pentru cuvânt, plin de candoare, umor, naturaleţe şi înţelepciune. Păcat că Timpul nu a mai avut răbdare şi citatele pe care le ţinea strâns în palme au fost acoperite de un clip suprapus peste vocea sa cât o viaţă şi păcat pentru lipsa de inspiraţie în gestionarea momentului de părăsire a scenei. Ar fi fost singurul moment în care am simţit un gust amar, dar a mai fost unul care mi-a smuls un discret icnet de surprindere. Atunci când urcând pe scenă să anunţe câştigătoarea trofeului pentru cea mai bună actriţă în rol secundar, după prezentarea celor trei nominalizate, Marcel Iureş a avut o replică de neînţeles: „Nu o cunosc pe niciuna dintre fetele astea”. Motivele pentru care aceste cuvinte au fost un derapaj nu cred că mai trebuie înşiruite. 

Premiul pentru critică de teatru a fost câștigat de Oana Cristea Grigorescu, care a marcat cu francheţe importanţa artistului care îi dă sens criticului, în timp ce premiul pentru întreaga activitate critică și istorie teatrală a mers către Lya Miontescu, care a transmis cuvinte calde de dincolo de ecran.

Un moment de preţuit a fost cel al acordării Premiului de Excelenţă Festivalului Naţional de Teatru, cu Emil Boroghină aşezând în cuvinte rosturi şi frumuseţi, alături de Marina Constantinescu, întruchiparea iubirii necondiţionate pentru teatru şi spectator.

Oameni-cărămizi, care s-au „zidit pe ei înşişi”, expresie folosită chiar de maestrul Boroghină într-un interviu pe care mi l-a acordat cu prilejul unei ediţii a Festivalului Shakespeare. S-au zidit pe ei înşişi în edificiul indestructibil al teatrului. Căci da, teatrul nu va cădea niciodată, cum a spus şi Marina Constantinescu pe scena Galei.

Mesaje fără menajamente ale artiştilor noului val

În strălucirile Galei, artişti tineri au cucerit lista nominalizărilor, într-un aer impregnat de mesaje-manifest privind scena independentă şi apeluri la combaterea discriminării în lumea artei teatrale.

Eugen Jebeleanu, câştigător al premiului pentru cel mai bun regizor pentru Itinerarii. Într-o zi lumea se va schimba“, spectacol ARCUB – Centrul Cultural al Municipiului București și Compagnie des Ogres, a ţinut un discurs sonor despre libertatea alegerii orientării sexuale şi despre lipsa prezenţei feminine în lista nominalizărilor la regie.

Premiul British Council a fost acordat Companiei de Teatru Giuvlipen, reprezentat de Mihaela Drăgan, care a punctat apăsat că teatrul rrom are dreptul să fie inclus în rândul teatrelor minorităţilor naţionale, lansând un mesaj tranşant împotriva discriminării etnice.

A urmat, la câteva momente, discursul Ioanei Marchidan, care a primit Premiul special pentru promovarea teatrului-dans în numele Centrului Coregrafic Linotip, un manifest esenţial al scenei independente: „Suntem aici şi suntem necesari”.

Iar în încheiere, când fervoarea noului val de artişti încă răsuna în unghere ale scenei, Ion Caramitru a transmis, în compania consilierului prezidenţial Sergiu Nistor, că UNITER se angajează în lupta pentru sprijinirea artiştilor independenţi, într-o perioadă fără precedent pentru istoria teatrului românesc. „Sunt 5000 de artişti independenţi în România şi undeva la 60 de teatre de stat”, a spus preşedintele UNITER, declarând că, în ceea ce priveşte cultura, România şi-a păstrat din tarele comunismului şi că e nevoie de reformă teatrală şi de susţinerea scenei independente.

Ce ştim cu siguranţă e că scena independentă este, într-adevăr, prezentă şi necesară. Şi, mai mult decât prezentă, este vie şi pulsează, adesea, mai aproape de inimă decât arta instituţionalizată. Şi va rezista, căci motoarele ei sunt pornite de o forţă mult prea puternică pentru a putea fi ţinute în frâu.

Material scris pentru revista Scrisul Românesc

Carolina și Zânele Curcubeului

Pentru că am o copilă care iubește și respiră povești, în fiecare seară, trebuie să născocesc noi lumi și personaje pentru a-i potoli setea nestăpânită de magie.

M-am gândit să aștern câteva din aceste născociri, când îmi permite timpul, călăuzindu-mă după felul în care primește Ilinca aceste povești. Preferata ei este povestea curcubeului, așa că încep cu ea, cadou pentru toți copiii care au nevoie de culoare în această perioadă. Iar dacă aveți băieți, Carolina poate fi Carol, iar zânele pot fi supereroi cu mantii colorate :)

CÂNDVA, într-o casă cu ferestre albe, mari, o fetiță își sprijinea fața mâhnită în podul palmelor, privind dincolo de geam. Carolina ura ploaia. Era o zi mohorâtă de LUNI.

– Of! Iarăși plouă. Nu mai vreau ploaie! Vreau să ies afară, la soare, să mă joc cu prietenii mei!

Și o lacrimă i se scurse pe obraz. Mama îi spusese că va ploua toată săptămâna. Ce o să facă ea o săptămână întreagă acasă?

Deodată, în depărtare, fetița văzu ceva roșu pâlpâind. Se apropia. Era o făptură magică, o zână care își foșnea delicat aripile roșii, îndreptându-se spre ea. Zâna ajunse la fereastra Carolinei.

– De ce ești tristă, fetiță dragă?

– Tu cine ești? zise Carolina, fermecată de frumusețea micii făpturi magice.

– Sunt Zâna Roșie. Lacrima ta m-a adus aici. De ce ești tristă?

– Sunt tristă pentru că plouă și mie nu îmi place ploaia! Nu pot ieși să mă joc cu prietenii mei!

– Oh, copilă frumoasă, dar ploaia este minunată! Ea hrănește pământul, dă viață florilor, îngrijește iarba și roadele naturii. Oamenii au nevoie și de ploaie.

Fetița nu părea convinsă. Însă Zâna Roșie îi propuse să se joace împreună ca să mai uite de necaz. Iar ziua trecu pe nesimțite.

MARȚI, Carolina se uită din nou pe fereastră și își arcui buzele în jos. Se bosumflă iarăși. În depărtare, zări o nouă fâlfâire. Una portocalie.

– Fetiță frumoasă, de ce ești supărată?

– Tu ești altă zână!

– Da, eu sunt Zâna Portocalie. Sora mea mi-a povestit despre tine și m-am gândit să te cunosc și eu. Tot ești tristă din cauza ploii?

– Da. E atât de gri!

– Draga mea copilă, culoarea este peste tot în viața noastră. Trebuie numai să o căutăm. Uite, eu ți-am colorat ziua în portocaliu. Hai să ne jucăm împreună!

Și Carolina s-a jucat marți cu Zâna Portocalie și a uitat de ploaie.

MIERCURI, printre picăturile căzute din cer și-a făcut apariția Zâna Galbenă.

– Bine te-am găsit, Carolina! Hai, arată-mi un zâmbet!

Carolina aproape zâmbea. Dar încă nu se împăcase cu gândul ploii, deși vizitele zânelor o încântau peste măsură.

– Aș zâmbi, dar uite ce întunecat e totul din cauza norilor!

– Fată frumoasă, să ții minte un lucru: Soarele e cel mai strălucitor abia atunci când iese din nori. Ai răbdare!

Și apoi Zâna a invitat-o pe copilă să se joace.

JOI, Carolina deja aștepta entuziasmată la geam o nouă vizită. Și nu trebui să aștepte mult. Curând, de sub nori începu să se întrezărească bătaia delicată din aripi a Zânei Verzi.

– Frunte luminată, copilă! Am venit să îți iau tristețea de pe chip.

Carolina se bucură, dar îi mărturisi zânei că îi e dor să se joace afară.

– Atunci hai în curte cu mine! Ia-ți pelerina, ia-ți cizmele de ploaie și hai să sărim în bălți!

Pe Carolina nu o încântase niciodată să poarte pelerina și cizmele de ploaie. Și niciodată nu sărise în bălți. Dar Zâna Verde reuși să o convingă.

– SARI, fetiță dragă! Sari și bucură-te!

Și Carolina sări… prima dată, cu o ezitare. Apoi, din ce în ce mai tare și cu mai multă bucurie. Nu s-ar fi gândit că săritul în bălți poate fi atât de distractiv!

VINERI, Zâna Albastră o trezi pe fetiță încă de dimineață, cu bătăile aripilor ei.

– Hai, trezește-te! Să ne jucăm!

Zâna se ascundea în nori, iar Carolina trebuia să ghicească în care dintre ei se afla. A fost un joc minunat!

SÂMBĂTĂ, Zâna Indigo îi povesti Carolinei despre cum este pe tărâmul Zânelor.

– Cum sunt norii, Zână Albastră? o întrebă Carolina.

– Norii sunt mai pufoși decât cele mai pufoase perne!

– Și soarele? El unde stă când plouă?

– O să îți spun un secret. Când plouă, Soarele își caută cel mai mare și mai pufos nor și trage un sănătos pui de somn ca să își recapete forțele. Astfel, el strălucește și mai puternic după ce ploaia se oprește!

DUMINICĂ, pe Carolina o vizită cea de-a șaptea și ultima dintre zâne. Zâna Violet. Carolina se întristă auzind că mâine nu va mai veni nicio zână.

– Nu fi tristă, copila mea! Mâine te va vizita prietenul tău drag, SOARELE! Noi ți-am ținut companie cât a plouat.

– Vă mulțumesc, Zânelor. Datorită vouă, ploaia nu mi se mai pare urâtă acum.

Luni dimineața, când s-a trezit, Carolina s-a uitat la cer și a văzut că norii plumburii începuseră să se deșire. Deodată, ceva magic se întâmplă. Prietenele ei, cele Șapte Zâne, coborâră împreună dintr-un nor, alunecând, parcă, pe un tobogan. Iar în urma lor, lăsară fiecare câte o dâră de culoare: roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo, violet. Un curcubeu minunat rămase, în urma lor, pe cer, iar în spatele său, soarele începea să își facă simțită căldura.

Carolina își privi prietenele cu un zâmbet larg:

– Ați avut dreptate! Soarele nu a fost nicicând mai frumos!

Teatru în vremea pandemiei

Scena e lăsată în umbră, dar luminile sunt în continuare pe actori. Pandemia ne-a trimis în case, a închis ferestrele spre lumea pe care o cunoșteam. Dar se înfiripă, pretutindeni, noi forme care ne ajută să pulsăm în continuare, să rezistăm în fața unui virus care ne condamnă la distanță. Iar arta, refugiu și alinare dintotdeauna, se reinventează și ea. Teatrul nu moare. Teatrul se transformă. Se adaptează și devine, cumva, mai puternic ca înainte, mai rezonant, mai prezent.
Nevoiți să închidă teatrele, actorii aduc scena direct în dormitorul sau în sufrageria noastră. Joacă și se joacă. În țară, dar și în afara ei, spectacole de teatru care până acum nu erau văzute decât în sălile instituțiilor devin disponibile pentru oricine are acces la internet. Spațiul virtual ne oferă, în aceste zile, șansa de a viziona spectacole ale unor teatre la care, altfel, nu am fi putut ajunge. Prin câteva click-uri, putem urmări piese din alte orașe sau chiar din alte țări. Copiii din toată țara au posibilitatea de a se bucura zilnic de spectacolele Teatrului Țăndărică.

În Craiova, actorii Teatrului Național „Marin Sorescu” creează noi punți de comunicare cu publicul, printr-un teatru interactiv, original. Paradoxal și în mod fericit, găsim în distanțarea socială resorturi care ne apropie.

Leapșa digitală cu actorii teatrului craiovean circulă nestingherită pe rețelele de socializare de când Teatrul Național din Craiova a fost nevoit să închidă ușile. A deschis, însă, noi drumuri către public. #teatruNcasĂCASĂteatru a venit ca un răspuns instant la starea de incertitudine care s-a instalat brusc în viețile fiecăruia dintre noi, spun cei de la Teatrul „Marin Sorescu”. Este foarte important să ne menținem starea de spirit în echilibru în aceste vremuri de izolare, iar un teatru are menirea aceasta, crede colectivul instituției craiovene. Prin urmare, începând de sâmbătă, 14 martie, Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova a deschis un spațiu de joacă virtual în care a adus până acum împreună la joacă zeci de mii de spectatori. În fiecare zi, actorii ne dau întâlnire online. Dau glas replicilor propuse de utilizatori, iar publicul le poate urmări interpretările și le poate oferi, prin intermediul comentariilor, noi provocări.

Peste câteva zile de când jocul a devenit și joacă, teatrul nostru a mai găsit încă o formă de expresie puternic interactivă. Povestitorul surpriză. Publicul alege, prin vot, dintre mai multe personaje interpretate de un anumit actor. Personajul ales va povesti apoi unul dintre spectacolele aflate în repertoriul teatrului, într-un mod inedit.
Pe lângă aceste propuneri originale și angajante, instituția a venit și cu inițiativa de a reda publicului spectacole din „teatrotecă”, debutând cu piesa „Mobilă și durere”.

Un psiholog cu care am vorbit recent îmi spunea, cu referire la noua realitate care s-a insinuat în viața noastră, că tot ceea ce vine să ne provoace vine să ne învețe. Așa e. Doar în întuneric, omul va încerca să țeasă lumina.

Criza aceasta le-a dat instituțiilor de cultură de pe întreg globul prilejul de a se dezvolta în noi direcții, care ar putea fi importante pentru viitorul artei. În condițiile în care arta se luptă mereu cu subfinanțarea, iar multe instituții depind de fonduri de la autorități, nevoia de a găsi soluții de supraviețuire și de menținere a conexiunii cu publicul deschide noi căi, care pot fi bătătorite chiar și când mult râvnita normalitate se va reinstaura.

Va veni o zi când teatrele vor putea să redeschidă sălile de spectacol, iar cortina va aștepta ca foiala spectatorilor să scadă, înainte să se ridice. Dar chiar și atunci, spectacolele vor putea rămâne accesibile și online, contra cost, pentru iubitorii de public care vor continua să fie limitați de distanță. Publicul ar fi mai numeros, eterogen, iar veniturile instituțiilor ar putea crește. Să gândim optimist.
Frâu liber imaginației. Frâu liber originalității. Arta ne invită să o îmbrățișăm mai mult ca niciodată. Și o putem face chiar și de la distanță.

Articol publicat în ediția din luna aprilie a revistei Scrisul Românesc.

Bullied, un spectacol care merită public

Bullied, după un text de Yann Verburgh, în regia lui Florin Caracala, spectacol de licenţă al studenţilor de la Actorie, Departamentul de Arte Craiova, este una dintre acele montări care suflă un viguros aer optimist înspre viitorul teatrului nostru.

Jucat pentru prima dată în faţa publicului pe 2 martie, într-o sală plină până la refuz, pulsând de tinereţe, iubire părintească, prietenie şi emoţie, Bullied a primit nu doar aplauzele de încurajare ale celor apropiaţi, ci aplauzele meritate ale unui spectacol care ar merita transferat cu totul pe o scenă mare.

De ce nu, poate că Naţionalul craiovean ar trebui să aibă în vedere o colaborare în acest sens cu Departamentul de Arte Craiova, căci Bullied este nu doar comparabil cu producţiile TNC, dar chiar reuşeşte să întreacă unele spectacole din repertoriul instituţiei. Iar asta nu se datorează numai experienţei celui care semnează regia, talentatul Florin Caracala, care a montat White Room la Teatrul “Marin Sorescu”, ci întregii echipe. Promoţia Actorie 2020 este, probabil, una dintre cele mai reuşite dintre promoţiile craiovene. Talentul se vede, se simte şi, încă mai îmbucurător, se împarte destul de echitabil. Spre deosebire de alte promoţii în care se remarcau câteva vârfuri de lance, de această dată talentul e emanat din toate colţurile. Avem actori buni, care ştiu să transmită emoţie. Experienţa îi poate face mari. Sămânţa creşterii e înăuntrul lor.

Bullied are meritul de a se adresa unei generaţii vii, care freamătă, printr-un mesaj în care se identifică şi pe care şi-l însuşeşte.

Dar nu doar pentru tineri are miză tematica piesei, ci şi pentru părinţi, pentru profesori, pentru toţi cei care formează universul care ajunge, uneori, să îi covârşească. Bullying-ul este încadrat în scene rezonante, care conturează tipare cu rol moralizator.

Poveştile sunt demarcate prin momente vibrante în care muzica live şi textul se combină într-un exerciţiu de efect. Se încearcă o întoarcere către origini, către miezul unor atitudini şi comportamente care lasă urme, aruncă stigmate, provoacă suferinţe şi îndepărtează oamenii de ceea ce îi face umani. De unde provine violenţa, de pildă. Cum ne macină ura, prejudecăţile, răutatea.

Proiecţii video completează cadrul static al unei săli de clasă. Şcoala, epicentrul bullying-ului. Caracala are o înclinaţie către tehnica modernă, către sincretismul mijloacelor de expresie. Video mapping, muzică live, efecte de lumini. Totul are importanţă pentru scopul comun. Spectacolul este complex, muncit, închegat. Nu se simte doar exerciţiul, posibilitatea, ci maturitate şi stăpânire.

În primul “tablou”, fata care dorea să se transforme în găină, străluceşte monologul Ioanei Stama. Foarte talentată este şi Gloria Bucătaru, care iese în evidenţă chiar şi în scene cu prezenţă minoră, cum se întâmplă în rolul părintelui din cadrul comitetului de disciplină. Mihaela Dobre are lejeritate, o prind foarte bine rolurile cu tuşe îngroşate. Simona Gricleanu se remarcă şi ea în rolul elevei care se automutilează. Simona deja poate plânge pe scenă convingător şi spune multe prin cuvinte puţine. Dintre băieţi, ies în evidenţă Andrei Stanciu, prin rolul din ultimul tablou, destul de bine definit, şi Vlad Burduşel, expresiv şi convingător în rolul liceanului invizibil. Nu aş omite să îl menţionez pe Darko Huruială, remarcabil în rolul lui Richard al III-ea din Cumplita Noapte. Deşi nu are o “partitură” neapărat ofertantă în Bullied, planează asupra lui posibilitatea unui parcurs frumos în lumea teatrului.

Bullied e o piesă de îndrăgit şi de dat mai departe pentru că reuşeşte să atingă puncte sensibile cu mult mai multă uşurinţă decât alte spectacole văzute pe scene importante. Tema bullying-ului a fost atacată şi într-unul dintre spectacolele 11+1 din stagiunea trecută, însă, spre deosebire de senzaţia unui modernism experimental forţat cu care am rămas atunci, de această dată am plecat într-o stare de empatie deplină, cu o lecţie frumoasă, care merită să ajungă la un public cât mai larg. Iar finalul este perfect în toată frumuseţea sa naivă, simplă, blândă.

Nu ar fi deloc o idee rea ca acest spectacol să fie preluat de Teatrul Naţional sau Teatrul pentru Copii şi Tineret măcar pentru Săptămâna Altfel. Dincolo de a fi educativ şi moralizator, Bullied e franc, e cool, e viu. Bravo!