afrim la craiova: dacă am gândi cu voce tare

de Anda

în facultate, îi urmăream îndeaproape activitatea pe contul de pe o rețea de socializare (ghici) și rămâneam aproape mereu fascinată după ce vizionam frânturi din spectacolele lui pe youtube. fascinată de un vizual unic și de o estetică de teatru atipică, una care îmi amintea de estetica urâtului despre care învățam la literatură în liceu. afrim e un nume și un spectacol de afrim e ca o carte cu autograf, are din start un avantaj. afrim e la modă și e la modă pentru că teatrul lui e despre ce e la modă. ok, avem o generație matură care încă vine la teatru în costum și care își face, de multe ori, abonament, dar încă învață să lase garda conservatorismului jos, încă pune mâna la gură când aude „pizdă” și încă dă din cap când vede nuditate pe scenă. nu poți să îi condamni, dar arta nu e echivalentă cu clasicii și societatea în care trăim nu e atât de plină de bun simț ca în 1900. așa că da, vom tot auzi „pizdă” și „căcat”, vom tot vedea sex, homosexuali și prostituate și va trebui să ne obișnuim cu „modernismele” astea care uneori par prea, pentru că nu sunt prea. parcă teatrul se voia o oglindă a epocii. ei bine, uitați-vă în jur. epoca noastră are de toate, așa că nu știu de ce am fi surprinși că se scriu și se fac piese cu de toate. suntem o shaorma existențială, hai să ne împăcăm cu asta.

și după introducerea asta mai mare decât impresiile care au să urmeze (dar care este, de fapt, iceberg-ul de sub apă), câteva cuvinte despre piesa montată la teatrul național din craiova. recunosc că prima jumătate mi s-a părut ușor fadă. deși apreciam unele momente scenice și câteva artificii savuroase pe ici pe colo (precum copilul-boxă sau „însuflețirea” taxiului prin covrig – vedeți piesa și veți înțelege), mi-a fost destul de greu să rămân conectată la firul poveștilor pe tot parcursul acestei părți. poate și pentru că nu e tocmai ușor să suporți atâtea drame personale, în ciuda coloristicii vesele a canapelelor care le adăpostesc particularitățile și care devin, în mod creativ, universuri în miniatură în care se ciocnesc în fel și chip destine umane. a doua parte mi s-a părut mai însuflețită, însă mare parte a redresării cred că se datorează și precipitării poveștii, căci textul devine mai emoțional și implicarea crește progresiv până la final când uitasem deja de sentimentul cam searbăd al așteptării de până la mijlocul spectacolului. în ceea ce privește personajele, e cert că favoritul publicului a fost gay-ul interpretat de george albert costea, care își dovedește, încă o dată, ludicitatea și maleabilitatea (atât fizic, cât și artistic), dar și prostituata și taximetristul (romanița ionescu și marian politic) au colorat cu simpatie o poveste pretty woman, iar tamara popescu și constantin cicort, în rolul bătrânilor, au reușit să nască nu doar zâmbete, dar și căldură. totuși, iulia colan a purtat greul, un „atlas” feminin convingător cu drama și oboseala cronică a unei existențe măcinate de rutină bine conturate în expresia artistică a personajului.

„dacă am gândi cu voce tare” ne spune niște lucruri despre oameni cărora le e frică să facă ce spune titlul și despre cum ar fi dacă, totuși, ar face-o. deloc întâmplătoare (și foarte frumoasă) alegerea regizorului de a le da personajelor numele reale ale actorilor.

de văzut. de gândit cu voce tare.

 

Anunțuri