Bang, un spectacol-satiră deloc confortabil

de Anda

Bang, piesa jucată pentru prima dată în fața publicului craiovean în luna iunie a acestui an, accentuează înclinația teatrului actual spre texte provocatoare, greu de digerat, menite să scoată spectatorul din „safe zone” și să expună decadența realității într-o goliciune care nu acceptă pudibonderie. Bang nu menajează publicul, ba chiar îl împinge spre extreme, cu scene în care estetica urâtului devine principalul vehicul artistic.

După un text de Marius von Mayenburg în regia Theodor-Cristian Popescu, Bang este o poveste inspirată de scena politicii contemporane, scrisă la scurt timp după câștigarea alegerilor prezidențiale din America de către Trump. Autorul spune că și-a dorit o piesă despre emoții politice, despre iraționalul liderilor din această sferă. Ralf Bang, personajul principal, este închipuit ca un copil monstruos, care își sugrumă sora geamănă încă din pântece și are convingerea, încă dinainte de a se naște, că totul i se cuvine. Bang este o personificare satirică a personajelor politice autoritare precum Trump, Erdogan, Putin, Orban, și a atracției pe care o emană în rândul oamenilor liderii de tip „macho man”, menționează Mayenburg, care explică și alegerea copilului pentru îmbrăcarea acestei idei: când îi spui cuiva că ceva este imposibil, există două tipuri de oameni a căror reacție este: o vreau oricum. Șefii și copiii. Mayenburg merge mai departe și explorează o altă latură comună acestora: sentimentul de legitimitate trezit de validarea celor din jur. De o parte, liderii politici cu populația care îi susține. De cealaltă, copiii sanctificați de părinții a căror iubire oarbă le trece cu vederea sau le găsește pretext pentru orice greșeală.

În interpretarea lui George Albert Costea, personalitatea lui Ralf Bang se construiește ca o jucărie de lego, fiecare scenă adăugând o nouă piesă la profilul odios, într-o exacerbare continuă. George reușește să captiveze printr-un joc excelent, într-o frenezie oratorică perfect cadențată de la un capăt la altul al celor două ore de spectacol. Psihoza personajului transpare din expresivitatea facială încă de la debut și capătă noi nuanțe în evoluția spectacolului. În rolul părinților Vicky și Dominik, Iulia Colan și Vlad Udrescu au o relație scenică potrivită, iar Vlad excelează în exercițiile de dicție impuse de stilistica textului, contribuind adesea la efectul comic cu rol de a degaja atmosfera încărcată de laitmotivele degradării sociale: crime, violență, ură, sete de putere. De altfel, planează asupra spectacolului sentimentul că au fost epuizate toate câmpurile lexicale ale acestor cuvinte. Spectacolul abundă în mesaje deranjante, creând o pânză invizibilă a nevrozei chiar de la început, prin tăcerea neliniștitoare a așteptării, pe care Bang o definește drept o ascultare insuportabilă a timpului care bate ca o inimă. „Nu vrem să rămânem singuri doar cu noi înșine și cu mușchiul ăsta percusiv în piept, care ne consumă aiurea tot creditul de bătăi ale inimii și în timpul ăsta sună de parcă s-ar apropia moartea pe tocuri.”

Iulia Colan uzează și ea la maxim de expresivitatea facială în interpretarea lui Vicky, reușind și de această dată un joc bun, la fel ca și Romanița Ionescu, pe care o găsim în plină vervă artistică în rolurile Dr. Bauer, Veronika, Uschi și Gwendolin. Mai puțin inspirată a fost plasarea lui Cătălin Vieru și a lui Liviu Topuzu ca operatori TV care „transmit live” întreaga poveste, plimbându-se întruna pe scenă, în jurul său și prin public cu o cameră în mână și intervenind din când în când pentru a da ceva sens hoinărelii aiuritoare. Deși cu rol în trasarea reality-show-ului care ironizează setea de senzațional a mulțimii și blamează consumerismul prin obositoarea plasare de produse promoționale în desfășurarea lucrurilor, s-a resimțit adesea ca un surplus incomod. Poate că două camere fixe sau construirea unor personaje mai convingătoare în jurul operatorilor ar fi fost de dorit.

Folosind din plin limbaj trivial, nuditate și scene ofensatoare, spectacolul e construit ca un fel de manifest al lui Mayenburg, care consideră că teatrul nu poate și nu trebuie să livreze mesaje corecte politic și care să le ofere oamenilor ideile accesibile cu care se identifică ușor. Teatrul trebuie să activeze reflecția, să provoace intelectul să gestioneze și neplăcutul, să își formeze opinii cu privire la lucrurile pe care are tendința de a le suprima pentru că provoacă disconfort. Bang se înscrie cu siguranță în această viziune artistică. E dificil, însă, de spus care este răspunsul publicului la această ofertă. Este cert că invită la impresii complet diferite, iar în timp ce unii îi vor rezista, alții vor încerca să răspundă invitației la exploare. E la fel ca atunci când ești pus în fața unei farfurii cu o mâncare neîncercată și aparent neatrăgătoare. Unii refuză să guste. Alții îndrăznesc. Dintre aceștia, unii regretă. Ceilalți au o revelație.

foto de Albert Dobrin