PODURI DE TEATRU între tragediile lui Shakespeare: Coriolanus şi Macbeth

Teatrul uneşte, transcende, caută perpetuu forme noi şi intersecţii cu lumea de dincolo de scenă, fără de care i-ar pieri sensul. Rolul său este să construiască poduri între scenă şi realitate, între viaţă şi vis, şi să ne reamintească, astfel, de aluatul din care suntem făcuţi, într-o formă sau alta. Iar cine străbate podul, de la un capăt la altul şi înapoi, se poate găsi la finalul drumului în faţa unor adevăruri care nu-s noi, dar pentru el s-ar putea dovedi astfel.

Cu siguranţă podul dintre ediţia de anul trecut a Festivalului Shakespeare şi cea din 2024, construit de către echipa Teatrului Naţional “Marin Sorescu” din Craiova nu a fost doar un arc peste două ediţii. Nu au fost nici simple “Poduri de Teatru” menite doar să unească şi să reunească trupe din oraşe şi ţări diferite sub acelaşi acoperiş simbolic. Nici simple poduri între actori şi spectatori. Ci poduri dinspre noi înşine către noi înşine, menite să ne reamintească de lucruri pe care le-am uitat, deşi ne însoţesc pretutindeni.

Evenimentul “Poduri de Teatru” a reunit la Craiova, între 20 şi 23 aprilie, aproximativ 30 de manifestări. Alături de spectacole, în program au figurat expoziţii, lansări de carte, evenimente de tip happening în aer liber, care să aducă teatrul mai aproape de comunitate, ba chiar să-l transpună în inima sa. De la pianul mobil care a străbătut aleile pietonale din Craiova la momentele cu iz shakespearian plasate în spaţiul urban de către absolvenţii Departamentului de Artă Teatrală şi întâlnirile între oamenii de teatru până la proiecţii laser, reconsiderarea spaţiului public drept receptacul al artei spectacolului, în orice formă, a întărit pilonii unui pod mai mare decât ni-l închipuim.

Omul aristotelic, animalul social, are nevoie de oameni. Teatrul nu aparţine elitelor şi nu aparţine unei scene ascunse de vreun acoperiş. Teatrul aparţine vieţii şi comunităţii. Şi atunci când îl aducem mai aproape de menirea sa, ne aducem şi pe noi mai aproape unii de ceilalţi.

“Poduri de Teatru” a reuşit să întărească această legătură fundamentală între oameni, oameni şi teatru, teatru şi lume, om şi sine.

CORIOLANUS

Debutul evenimentului cu spectacolul “Coriolanus”, din Kiev, a fost metafora perfectă. O trupă venită dintr-o zonă de război, care înfruntă teroarea armelor și riscurile implicate de parcurgerea unui drum dificil pentru a striga, de dincolo de ficțiune, că podurile sunt ceea ce ne fac oameni, nu armele. Aplaudați îndelung la finalul unui spectacol de trei ore, actorii Teatrului Național „Ivan Franko” din Kiev, cu lacrimi în ochi, sunt cei care continuă să trăiască tragedia și după căderea cortinei.

Regizorul Dmytro Bogomazov a ales un discurs scenic fluent, bine definit. Delimitează spațiul cu simplitate și se concentrează pe personajul central, încercând să deslușească acele adâncuri pe care Shakespeare le-a lăsat mai degrabă suspendate. Coriolanus, atât de puternic înrădăcinat în principiile sale privind superioritatea aleșilor în fața mulțimii, apărându-și feroce credința că e mai presus decât plebea sfârșește doborât de slăbiciuni. Un scenariu aparent clasic pentru opera shakespeariană. Personajul de neclintit, colosul mult temut, se sfărâmă în fața tuturor, mai întâi trădându-și patria, apoi prăvălindu-se sub rugămințile materne. Hybrisul lui Coriolanus, la fel ca al mamei sale, este râvna pentru glorie. Deși pare mânată de simțul kantian al datoriei, al cerului înstelat de deasupra noastră și al legii morale din noi, mama sa este la fel de orbită de dorința ca familia ei să rămână în paginile istoriei ca și fiul. Atunci când îi cere lui Coriolan să oprească atacul asupra Romei, știind că asta i-ar putea aduce moartea, ea o face oare din simțul datoriei sau de temerea mormântului care va fi pătat pe veci de trădare? Argument care, de altfel, îl și convinge pe protagonist să se retragă, cu riscul propriei pieiri. Coriolanus nu este un erou și nici un anti-erou, ci mai degrabă un personaj pierdut în mrejele propriului miraj. Crezând naiv, însetat de putere, dornic să se ridice deasupra muritorilor de rând, că este intangibil. Reușește spectacolul ucraineean să surprindă asta? Lăsând povestea să curgă și personajele să-și decojească straturile fără mari artifcii, piesa își atinge scopul. Mulţimea pare să bântuie, încă de la început, ca o umbră ameninţătoare care, în loc să fie luată în seamă, este batjocorită. Mulţimea devine personaj cheie. Ea este mereu acolo, de la începuturi, prevestind rele prin lamentările sale despre grâne, până la final, când tot o mulţime, a taberei adverse, îi aduce moartea lui Coriolanus. Care sfârșește poetic, în veșnica legănare între Eros și Thanatos, prin cuvintele scrijelite cu sânge Mori… transformat apoi în Amori.

Întins pe parcursul a mai bine de trei ore, fără subterfugii şi fără divagaţii regizorale, spectacolul teatrului Ivan Franko îşi urmează cursul onest, conducându-şi protagonistul cu coerenţă pe drumul sorţii.

MACBETH

Însă “highlight”-ul minifestivalului conturat de TNC a fost, totuşi Macbeth-ul lui Henry Maynard şi al trupei de la Flabbergast Theatre din Londra. Pe lângă desfătarea cadenţei versurilor lui Shakespeare în limba maternă, spectacolul de la Flabbergast a fost de o bogăţie cum rar îţi e dat să vezi la o piesă montată pentru un public restrâns, jucată într-o sală mică, care s-a dovedit neîncăpătoare. Macbeth devine aici un discurs total, sferic, care înglobează nu doar limbajul verbal, ci şi limbajul corporal, dansul, mişcarea, muzica, sunetul. Cu o recuzită simplă, dar mustind de spirit. Macbeth îţi dă şansa să observi, în plină glorie, actorul total, care poate recurge la absolut orice îl înconjoară pentru a-şi construi lumea. De la instrumentele pe care le foloseşte cu iscusinţă pentru a ţese atmosfera, la pământul simbolic cu care se mânjeşte pe chip şi trup, la vestimentaţia, mai aproape de cârpe decât de haine regale alese, totul are o menire clară. Şi nimic nu umbreşte actorul, cel a cărui strălucire e lăsată să inunde scena. Rar mi-a fost dat să îmi ţin răsuflarea de teamă să nu irosesc vreo secundă din replicile unui personaj cum a fost în cazul lui Briony O’Callaghan, în rolul lui Lady Macbeth, absolut magistrală în retorica sa, rostind hipnotic fiecare cuvânt, găsind tot timpul inflexiunea perfectă, într-un adevărat regal oratoric.

Cât despre acoperirea cu noroi a personajelor, fără excepţie, când am părăsit teatrul un alt spectator mi-a mărturisit dezamăgirea sa. “De ce trebuie să îl acoperim în noroi şi să îl urâţim astfel pe Shakespeare? Nu se putea fără? De ce fac regizorii alegerile acestea care l-ar supăra cu siguranţă pe marele dramaturg?”. Nu m-aş fi gândit că o astfel de simbolistică ar putea fi percepută cu atâta pesimism şi întunecare. Şi urâtul are estetica sa, dar nici măcar nu aş putea spune că asta am văzut la Flabbergast. Pentru că spectacolul lor a avut fost de o estetică pură, ce-i drept, cumva viscerală. Iar personajele mânjite cu noroi mi s-au părut metaforă perfectă a efemerităţii omului, a sorţii tragice care îl întoarce în pământ, al originii şi capătului său. Dar şi al faptului că niciun om nu e mai presus de un altul. Suntem toţi legaţi de aceleaşi legi implacabile, regi sau nu, păcătoşi sau sfinţi. Un Macbeth excepţional, despre viaţa cu toată frumuseţea sa şi cu tot tragismul deopotrivă. Cu circul său, cu muzica sa, cu lupţile, durerea, măştile, adevărurile sale. “O poveste spusă de un idiot, plină de zgomot și furie, care nu înseamnă nimic.”

Libelule şi pescăruşi

Am citit undeva o declaraţie a regizorului Florin Caracala, care spunea că şi-ar dori ca spectacolele sale să nu semene între ele. Şi, ce-i drept, văzându-le pe cele montate la Craiova, putem spune că acest lucru îi reuşeşte.

După prima întâlnire, cea cu White Room, am mai văzut o punere în scenă semnată de el la Departamentul de Arte: Bullied, după un text de Yann Verbugh. Au urmat două premiere la câteva zile distanţă, în această stagiune. Prima, Pescăruşul, după Cehov, tot cu trupa studenţilor de la Teatru, jucată în Sala de Pictură a Teatrului Naţional “Marin Sorescu”. Apoi, “Ultimul dans al libelulei”, piesă semnată de scriitorul Cornel Mihai Ungureanu şi jucată pe scena mare a sălii “Amza Pellea”.

Dacă perspectiva lui Caracala asupra Pescăruşului cehovian ar putea fi caracterizată într-un cuvânt, probabil că aş spune “contraintuitivă”. Versiunea sa este o ironizare care tinde spre parodie, cu personaje care fac schimb de gen – femeile joacă bărbaţi şi viceversa – şi cu un text hazliu în versuri, o adaptare colectivă care propune o alternativă la clasic, ca un omagiu satiric pentru marea frământare a lui Treplev, cel în asiduă căutare a unor forme noi de teatru.

Practic, Caracala nu face decât să invite întreaga echipă cu care lucrează să se joace cu această idee şi să “inventeze” forme noi într-un spirit ludic, fără a exclude autoironia, aşa cum transmite clar prin vocea personajului Cehov – care aminteşte zeflemitor de regizoraşi “caracalaşi”.

Viziunea lui Caracala e o invitaţie clară la detaşarea de clasicul conservator, pentru că din când în când e în regulă să ne acordăm libertatea să nu luăm prea în serios teatrul. Dacă în prezentarea spectacolului se aminteşte că acesta “este o ironizare iconică a universului cehovian”, aş merge mai departe şi aş spune că este, într-o anumită măsură, şi o ironizare generică a întregului univers teatral. Dacă o guşti sau nu, depinde mult de felul în care fiecare apreciază teatrul. Dacă tinerii prieteni ai studenţilor care au păşit pe scenă (şi care dau semne că vom avea o nouă generaţie de actori destul de ofertantă) au întâmpinat cu mult umor adaptarea, am notat şi destule priviri confuze la final de reprezentaţie.

Pentru actorii în devenire, perspectiva a prins cu siguranţă bine, lansând suficiente provocări. Iar uneori am trăit cu impresia că asistăm la serbarea unor elevi poznaşi (m-am gândit un pic şi la RetroELECTRO) care vor să demonstreze că e mai important şi mai sănătos câteodată să iei viaţa în râs decât în serios.

Libelule în eter

La o sală şi numai câteva zile distanţă, ne reîntâlnim cu Florin Caracala, de această dată la premiera piesei “Ultimul dans al libelulei”, de Cornel Mihai Ungureanu, unde umorul e ceva mai negru şi mai aşezat, într-un univers care contemplă omul, timpul şi moartea. Căci umorul devine un mod de împăcare cu soarta, iar „Ultimul dans” e despre cum reuşim să ne confruntăm cu propriul destin şi cu destrămarea noastră.

Cu toţii suntem libelule, cu existenţă efemeră, atraşi de razele arzătoare. Dar aproape de soare, chiar dacă simţim aripile cum ard, trăim intens şi ne simţim mai fericiţi. Despre asta e viaţa, despre a învăţa să mori fericit. Un astfel de mesaj a răzbătut spre mine din combinaţia Caracala – Ungureanu, pe muzica remixată hipnotic a Aurei Urziceanu și în atmosfera onirică a decorului imaginat de Lia Dogaru.

Autorul spunea, despre acest text: „M-am gândit la clipa când nu mai poți amâna, când sunetul unic și straniu al acelei așteptări acoperă zgomotul și trepidația lumii, când durerea unei plecări pentru totdeauna nu mai e gând, proiecție într-un viitor ambiguu, ci fapt: acum. Așa s-au născut oamenii fără timpdin această piesă. Suntem cu toții libelule, iar viața e ultimul nostru dans.”

Iar viaţa e privită prin ochii a patru rezidenţi ai unui azil de bătrâni aflat strategic între cimitir şi spitalul de oncologie, un loc al trecerii, unde timpul devine relativ şi bătrâneţea este doar o aparenţă care înveleşte noimele acceptării destinului.

Cei patru rezidenţi sunt interpretaţi cu multă degajare de Iulia Lazăr, Alina Mangra, Dragoş Măceșanu şi Marian Politic, care chiar promit să ajungă nişte bătrâni simpatici la vremea cuvenită. Lor li se alătură Tamara Popescu, în ipostaza îngrijitoarei mucalite care îi vizitează, din când în când, Cătălin Mihai Miculeasa, în rolul aparent de studentă la teatru – care îi permite să îşi dovedească din nou versatilitatea – şi Mihai Viță, cel care şi deschide spectacolul printr-o introducere în atmosfera azilului din perspectiva “Domnului Director”… pisoi, cu o stăpânire excelentă a momentului.

În acest limbo în care se celebrează ultimul dans al libelulelor, pentru regăsirea acelei euforii care să penetreze dincolo de moarte, cei patru rezidenţi par să ducă o existenţă tihnită, bucurându-se de plăcerea micilor vicii şi de fericita capacitate de a se detaşa de timp.

Şi aici ajunge şi o plăpândă libelulă care caută locul unde să îşi reamintească fericirea, pentru a o gusta din plin înainte ca aripile să îi fie arse. Scena dansului dezlănţuit mi-a rămas bine impregnat în minte, ca o monumentală ieşire din timp, şi a echilibrat spectacolul, care altfel mi-a părut că a avut o desfăşurare destul de monotonă. Iar la final, am rezonat cu concluzia spectatorului de lângă mine, „mă resemnez cu impresia că spectacolul a încercat să transmită un mesaj mai adânc, chiar dacă nu a prea a reușit să îl facă întru totul de înțeles și l-a disipat într-un umor cam facil”.

Ca un gând post-caracalian, aştept cu mult interes o montare după Shakespeare în viziunea acestui regizor.

Teatru în vremea pandemiei

Scena e lăsată în umbră, dar luminile sunt în continuare pe actori. Pandemia ne-a trimis în case, a închis ferestrele spre lumea pe care o cunoșteam. Dar se înfiripă, pretutindeni, noi forme care ne ajută să pulsăm în continuare, să rezistăm în fața unui virus care ne condamnă la distanță. Iar arta, refugiu și alinare dintotdeauna, se reinventează și ea. Teatrul nu moare. Teatrul se transformă. Se adaptează și devine, cumva, mai puternic ca înainte, mai rezonant, mai prezent.
Nevoiți să închidă teatrele, actorii aduc scena direct în dormitorul sau în sufrageria noastră. Joacă și se joacă. În țară, dar și în afara ei, spectacole de teatru care până acum nu erau văzute decât în sălile instituțiilor devin disponibile pentru oricine are acces la internet. Spațiul virtual ne oferă, în aceste zile, șansa de a viziona spectacole ale unor teatre la care, altfel, nu am fi putut ajunge. Prin câteva click-uri, putem urmări piese din alte orașe sau chiar din alte țări. Copiii din toată țara au posibilitatea de a se bucura zilnic de spectacolele Teatrului Țăndărică.

În Craiova, actorii Teatrului Național „Marin Sorescu” creează noi punți de comunicare cu publicul, printr-un teatru interactiv, original. Paradoxal și în mod fericit, găsim în distanțarea socială resorturi care ne apropie.

Leapșa digitală cu actorii teatrului craiovean circulă nestingherită pe rețelele de socializare de când Teatrul Național din Craiova a fost nevoit să închidă ușile. A deschis, însă, noi drumuri către public. #teatruNcasĂCASĂteatru a venit ca un răspuns instant la starea de incertitudine care s-a instalat brusc în viețile fiecăruia dintre noi, spun cei de la Teatrul „Marin Sorescu”. Este foarte important să ne menținem starea de spirit în echilibru în aceste vremuri de izolare, iar un teatru are menirea aceasta, crede colectivul instituției craiovene. Prin urmare, începând de sâmbătă, 14 martie, Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova a deschis un spațiu de joacă virtual în care a adus până acum împreună la joacă zeci de mii de spectatori. În fiecare zi, actorii ne dau întâlnire online. Dau glas replicilor propuse de utilizatori, iar publicul le poate urmări interpretările și le poate oferi, prin intermediul comentariilor, noi provocări.

Peste câteva zile de când jocul a devenit și joacă, teatrul nostru a mai găsit încă o formă de expresie puternic interactivă. Povestitorul surpriză. Publicul alege, prin vot, dintre mai multe personaje interpretate de un anumit actor. Personajul ales va povesti apoi unul dintre spectacolele aflate în repertoriul teatrului, într-un mod inedit.
Pe lângă aceste propuneri originale și angajante, instituția a venit și cu inițiativa de a reda publicului spectacole din „teatrotecă”, debutând cu piesa „Mobilă și durere”.

Un psiholog cu care am vorbit recent îmi spunea, cu referire la noua realitate care s-a insinuat în viața noastră, că tot ceea ce vine să ne provoace vine să ne învețe. Așa e. Doar în întuneric, omul va încerca să țeasă lumina.

Criza aceasta le-a dat instituțiilor de cultură de pe întreg globul prilejul de a se dezvolta în noi direcții, care ar putea fi importante pentru viitorul artei. În condițiile în care arta se luptă mereu cu subfinanțarea, iar multe instituții depind de fonduri de la autorități, nevoia de a găsi soluții de supraviețuire și de menținere a conexiunii cu publicul deschide noi căi, care pot fi bătătorite chiar și când mult râvnita normalitate se va reinstaura.

Va veni o zi când teatrele vor putea să redeschidă sălile de spectacol, iar cortina va aștepta ca foiala spectatorilor să scadă, înainte să se ridice. Dar chiar și atunci, spectacolele vor putea rămâne accesibile și online, contra cost, pentru iubitorii de public care vor continua să fie limitați de distanță. Publicul ar fi mai numeros, eterogen, iar veniturile instituțiilor ar putea crește. Să gândim optimist.
Frâu liber imaginației. Frâu liber originalității. Arta ne invită să o îmbrățișăm mai mult ca niciodată. Și o putem face chiar și de la distanță.

Articol publicat în ediția din luna aprilie a revistei Scrisul Românesc.

Bullied, un spectacol care merită public

Bullied, după un text de Yann Verburgh, în regia lui Florin Caracala, spectacol de licenţă al studenţilor de la Actorie, Departamentul de Arte Craiova, este una dintre acele montări care suflă un viguros aer optimist înspre viitorul teatrului nostru.

Jucat pentru prima dată în faţa publicului pe 2 martie, într-o sală plină până la refuz, pulsând de tinereţe, iubire părintească, prietenie şi emoţie, Bullied a primit nu doar aplauzele de încurajare ale celor apropiaţi, ci aplauzele meritate ale unui spectacol care ar merita transferat cu totul pe o scenă mare.

De ce nu, poate că Naţionalul craiovean ar trebui să aibă în vedere o colaborare în acest sens cu Departamentul de Arte Craiova, căci Bullied este nu doar comparabil cu producţiile TNC, dar chiar reuşeşte să întreacă unele spectacole din repertoriul instituţiei. Iar asta nu se datorează numai experienţei celui care semnează regia, talentatul Florin Caracala, care a montat White Room la Teatrul “Marin Sorescu”, ci întregii echipe. Promoţia Actorie 2020 este, probabil, una dintre cele mai reuşite dintre promoţiile craiovene. Talentul se vede, se simte şi, încă mai îmbucurător, se împarte destul de echitabil. Spre deosebire de alte promoţii în care se remarcau câteva vârfuri de lance, de această dată talentul e emanat din toate colţurile. Avem actori buni, care ştiu să transmită emoţie. Experienţa îi poate face mari. Sămânţa creşterii e înăuntrul lor.

Bullied are meritul de a se adresa unei generaţii vii, care freamătă, printr-un mesaj în care se identifică şi pe care şi-l însuşeşte.

Dar nu doar pentru tineri are miză tematica piesei, ci şi pentru părinţi, pentru profesori, pentru toţi cei care formează universul care ajunge, uneori, să îi covârşească. Bullying-ul este încadrat în scene rezonante, care conturează tipare cu rol moralizator.

Poveştile sunt demarcate prin momente vibrante în care muzica live şi textul se combină într-un exerciţiu de efect. Se încearcă o întoarcere către origini, către miezul unor atitudini şi comportamente care lasă urme, aruncă stigmate, provoacă suferinţe şi îndepărtează oamenii de ceea ce îi face umani. De unde provine violenţa, de pildă. Cum ne macină ura, prejudecăţile, răutatea.

Proiecţii video completează cadrul static al unei săli de clasă. Şcoala, epicentrul bullying-ului. Caracala are o înclinaţie către tehnica modernă, către sincretismul mijloacelor de expresie. Video mapping, muzică live, efecte de lumini. Totul are importanţă pentru scopul comun. Spectacolul este complex, muncit, închegat. Nu se simte doar exerciţiul, posibilitatea, ci maturitate şi stăpânire.

În primul “tablou”, fata care dorea să se transforme în găină, străluceşte monologul Ioanei Stama. Foarte talentată este şi Gloria Bucătaru, care iese în evidenţă chiar şi în scene cu prezenţă minoră, cum se întâmplă în rolul părintelui din cadrul comitetului de disciplină. Mihaela Dobre are lejeritate, o prind foarte bine rolurile cu tuşe îngroşate. Simona Gricleanu se remarcă şi ea în rolul elevei care se automutilează. Simona deja poate plânge pe scenă convingător şi spune multe prin cuvinte puţine. Dintre băieţi, ies în evidenţă Andrei Stanciu, prin rolul din ultimul tablou, destul de bine definit, şi Vlad Burduşel, expresiv şi convingător în rolul liceanului invizibil. Nu aş omite să îl menţionez pe Darko Huruială, remarcabil în rolul lui Richard al III-ea din Cumplita Noapte. Deşi nu are o “partitură” neapărat ofertantă în Bullied, planează asupra lui posibilitatea unui parcurs frumos în lumea teatrului.

Bullied e o piesă de îndrăgit şi de dat mai departe pentru că reuşeşte să atingă puncte sensibile cu mult mai multă uşurinţă decât alte spectacole văzute pe scene importante. Tema bullying-ului a fost atacată şi într-unul dintre spectacolele 11+1 din stagiunea trecută, însă, spre deosebire de senzaţia unui modernism experimental forţat cu care am rămas atunci, de această dată am plecat într-o stare de empatie deplină, cu o lecţie frumoasă, care merită să ajungă la un public cât mai larg. Iar finalul este perfect în toată frumuseţea sa naivă, simplă, blândă.

Nu ar fi deloc o idee rea ca acest spectacol să fie preluat de Teatrul Naţional sau Teatrul pentru Copii şi Tineret măcar pentru Săptămâna Altfel. Dincolo de a fi educativ şi moralizator, Bullied e franc, e cool, e viu. Bravo!

Operațiunea MARTE: Devenirea umană, la granița dintre realitate și ficțiune

Se cuvine, de la bun început, mențiunea că abordarea textului din perspectiva coordonatelor realitate-ficțiune este motivată de tema Colocviilor Scrisul Românesc din acest an – Realitate și ficțiune, astăzi. Numărul din luna octombrie al revistei va fi dedicat acestei tematici.

În teatrul de astăzi, ficțiunea este din ce în ce mai mult privită drept o formă de confruntare cu realitatea, mai degrabă decât un refugiu din calea sa. Ficțiunea nu ne ferește de inconfortabil sau insuportabil, ci ni le livrează uneori tranșant, amintindu-ne de responsabilități de care ne îndepărtăm și de probleme pe care nu le admitem. Ficțiunea este un scenariu mereu posibil dincolo de scenă, articulat din teme reale, actuale, palpabile. În stagiunea teatrală 2018-2019, spectacolul White Room propunea o ficțiune sinonimă, de fapt, cu viitorul ineluctabil: acaparatoarea realitate virtuală. În debutul stagiunii 2019-2020, o nouă premieră deschide orizonturile devenirii umane către o temă inevitabilă: autodistrugerea, sfârșitul planetei și perspectivele existenței noastre dincolo de ea.

Pornind de la un text cu o coloratură vie, aparținându-i tinerei scriitoare Alexa Băcanu, „Operațiunea Marte sau Fabuloasa aventură a devenirii noastre” dă naștere unui spectacol inovativ, în care insolitul se substituie firescului. O companie lansează un apel pentru potențiali colonizatori ai planetei Marte, selectează candidații și începe să îi testeze și să îi pregătească pentru misiune. Piesa ne prezintă etapele finale ale acestui proces de selecție. Intrăm direct într-un reality show în care ultimii 12 candidați își dispută cele patru locuri disponibile. Iulia Colan, în rolul gazdei emisiunii, deschide show-ul cu o hipnotică melodie care crește gradual, în timp ce scena înecată în fum greu începe să ne dezvăluie colțurile sale încărcate de mormane de deșeuri, cu plastic și sute de CD-uri care tronează dezolant peste o civilizație aproape de pieire. În spate, un manechin-copil cu un televizor pe post de cap. Axele centrale ale devenirii umane înconjoară ringul entertainmentului: umanitatea măcinată de consumerism, o planetă sufocată de plastic și alte deșeuri produse iresponsabil, oameni absorbiți de tehnologii virtuale și de divertisment de prost gust. Repere pierdute și o încercare de reinventare prin colonizarea unei alte planete. Cei doisprezece aspiranți? Oameni veniți din toate colțurile lumii, fiecare purtând un stindard geopolitic, tipare ale contemporanului, trimițându-ne, pe rând, cu gândul la radicalismul islamic și terorism, la principiile culturii asiatice, la genii, bogați sau copii-minune. Toate personajele ajung, pe rând, sub reflector, expunându-și cele mai mici aspecte ale vieții private spre deliciul publicului devorator de intimitate.

Foto: Albert Dobrin

Textul adesea șăgalnic, un science-fiction care îmbină comedia cu tragismul, versurile naive ale poeziilor pentru copii cu satiră tăioasă, este îmbrăcat într-o scenografie spectaculoasă, semnată de laureata UNITER Iuliana Vîlsan, învăluită de lumini stroboscopice și fum greu și completată costume excelent realizate. Regizat de creativul Dragoș Alexandru Mușoiu, care a mai montat la Craiova „Spargerea” și „Elefantul din Cameră”, spectacolul se bucură de o excelentă formulă artistică în care un aport semnificativ îl aduc compozitorul Cari Tibor, cu o muzică intensă și stranie, și proiecțiile video fascinante, semnate de KOTKI visuals. Notabilă este alegerea folosirii camerei video de către actori pentru momentele în care fiecare personaj își lasă propria semnătură în cadrul narativ. Spațiul construit, astfel, are o amprentă cinematografică puternică, spectacolul fiind purtat spre frontiera dintre teatru și film. Din postura gazdei reality-show-ului, Iulia Colan dirijează acțiunea cu dexteritate, într-un rol care îi cade mănușă și îi subliniază valențele actoricești, dar și muzicale. Expunându-și, încă o dată, disponibilitatea pentru registre diferite de joc și de expresie, Iulia ar merita un UNITER chiar și numai pentru paleta vastă de urlete cu care ne-a surprins și încântat până în prezent. Foarte bine își intră în rol întreaga trupă. Ioana Manciu își păstrează forța emoției cu care ne-a mișcat în piesele din sala mică sau cea de pictură și o emană eficient și pe scena mare, Vlad Udrescu e în elementul său în rolurile care necesită doze de ingenuitate, Tamara Popescu este delicioasă în rol de copiliță cu codițe, Adrian Andone transmite ferm răceala magnatului puternic care are lumea la picioare. Apariție simbolică, în veșmintele decadenței umane – rochie din gunoaie, perucă din plastic – Monica Ardeleanu este Vocea care se materializează, după mai mult de jumătate din spectacol, un voice-over metaforizat în Conștiință, care veghează și prevestește.

Foto: Albert Dobrin

Povestea curge greu, cu probe desfășurate în secvențe poate prea lungi, cu așteptarea unui rezultat care pare că nu va mai avea timp să apară. În fapt, operațiunea Marte nu tinde mai deloc să se concretizeze, concursul părând interminabil. Tocmai de aceea, finalul este abrupt, bruschețea sa contrabalansează desfășurarea spectacolului. Cu toate acestea, scena de sfârșit este ingenios gândită, cu fizicul lui Cătălin Vieru angajat într-un exercițiu de limbaj nonverbal halucinant și un deznodământ neașteptat, dar perfect explicabil. Ficțiunea se oprește, Vocea tace, cortina coboară, dar în sală rămân întrebările, rămâne un „ce-ar fi dacă” bântuitor, pe care îl alungăm repede când părăsim scaunele, reîntorcându-ne la o realitate în care încă ne simțim siguri. Dar pentru cât timp?

Weirdos, un spectacol prețios despre veșmintele pierderii

Teatrul Național „Marin Sorescu” a organizat, în perioada 28-30 iunie 2019, a treia ediție a Festivalului Internațional al Tinerilor Regizori Theater Networking Talents (TNT). Evenimentul a fost gândit ca o platformă de prezentare a tinerilor regizori, un loc de întâlnire a absolvenților cu viitori colegi și colaboratori, cu critici, manageri de teatre, directori artistici și producători independenți. La ediția din acest an au participat spectacole din România, Serbia și Polonia, iar la sfârșitul festivalului teatrul craiovean a anunțat o viitoare colaborare cu unul dintre tinerii regizori participanți, arătându-și din nou deschiderea către noua generație după ce, de câțiva ani, îi susține pe aceștia printr-un concurs anual de proiecte. Directorul TNT 2019 este chiar Bobi Pricop, unul dintre câștigătorii unui astfel de concurs, devenit între timp colaborator de bază al teatrului.

Natasza Soltanowicz, absolventă a Academiei Naționale de Artă Teatrală din Cracovia este numele cu care Naționalul promite să ne reîntâlnim, după ce spectacolul prezentat în cadrul TNT 2019, intitulat „Weirdos”, a cutremurat fermecător prin tematica aleasă și transpunerea scenică revelatoare. Alegerea făcută de directorul artistic a instituției craiovene, Vlad Drăgulescu, s-a suprapus alegerii personale, iar întrezărirea unei colaborări cu tânăra poloneză este mai mult decât binevenită pentru scena craioveană.

Propunându-și să ne vorbească despre moarte și semnificațiile sale, Natasza se înhamă la o misiune teribilă, aceea de a deschide uși și ferestre spre ceea ce omului nu îi este ușor să accepte. Tinerețea nu ar părea să îi fie aliat pe acest drum întunecat, însă spectacolul nu trădează o viziune necoaptă, ci maturitate artistică și o stăpânire excelentă a mijloacelor de expresie. Regizoarea poloneză nu se ferește să arate durerosul și spaima, ba dimpotrivă, ni le arată frust, pe o scenă monocromă, în care zbaterea umană dinaintea acceptării inevitabilului alunecă uneori spre musical, născând momente de o frumusețe uluitoare.

Weirdos este un spectacol prețios despre veșmintele pierderii: frici, agonie, dor, iubire și, în cele din urmă, resemnare în fața morții care nu cruță. O poezie despre întuneric, îmbrăcată în sonorități nefiresc de frumoase.

Uzând de mijloace scenice minimale, tânăra regizoare dă naștere unei lumi la granița dintre ceea ce putem pipăi și necunoscut cu doar nouă actrițe, câteva scaune și o sfoară roșie care taie nemilos albul și negrul. În debut, femei îmbrăcate în veșminte negre își iau locul în spațiul plângerii. În mijlocul lor, o fată într-un albastru aproape alb, întinsă pe podea. Tăcerea deplină și mersul cu pași mărunți al bocitoarelor care intră în scenă una câte una clădesc, în așteptare, momentul ascuțit al urletului comun de durere. Apoi perspectiva alunecă dinspre cadrul exterior al ritualurilor legate de moarte către conștiința ființei aflate la hotarul dintre cele două lumi, la rătăcirile sufletului zbuciumat printre amintiri și crâmpeie din prezentul celor care nu îi mai simt prezența, chemarea sa în lumea spiritelor, refuzul definitivei plecări, apoi acceptarea.

În construcția acestui spectacol-metaforă, Natasza Soltanowicz recurge la instrumente minimale și folosește din plin atuurile simplității. Corpul și vocea sunt mijloacele esențiale utilizate pentru a explora dimensiunea morții și pe cea a existenței celor rămași în viață în umbra acesteia. Desigur, spectacolul nu ar fi fost la fel fără bagajul actoricesc enorm: expresivitatea facială care aproape doare pe alocuri și vocile curate, uneori scăzute, alteori mai puternice ca niște pumnale.

Titlul spectacolului poate induce în eroare. Weirdos, tradus drept „Ciudații”, este greu de explicat în directă relație cu derularea scenică. Ca urmare a nelămuririi exprimate în legătură cu acesta, Natasza a explicat ulterior că, în poloneză, „weirdos” este un termen folosit pentru a desemna femeile care deplâng morții, echivalentul român al „bocitoarelor”.

Pentru Teatrul Național „Marin Sorescu”, o colaborare cu Natasza Soltanowicz înseamnă o deschidere a instituției către noi propuneri de expresie teatrală. Este o bucurie că astfel de propuneri vin de la regizori atât de tineri și de curajoși, iar TNT 2019 este cel căruia îi datorăm întâlnirea cu aceștia. Cu siguranță, Festivalul Tinerilor Regizori „Theater Networking Talents” este o inițiativă inspirată și care poate crește viguros în anii viitori. Dacă va avea sprijinul necesar pentru a se extinde și pentru a cuprinde în programul său tineri regizori din și mai multe țări, are un mare potențial să devină unul dintre evenimentele teatrale de anvergură națională, adăugând la prestigiul extraordinar oferit Naționalului craiovean de Festivalul Internațional Shakespeare.

Bang, un spectacol-satiră deloc confortabil

Bang, piesa jucată pentru prima dată în fața publicului craiovean în luna iunie a acestui an, accentuează înclinația teatrului actual spre texte provocatoare, greu de digerat, menite să scoată spectatorul din „safe zone” și să expună decadența realității într-o goliciune care nu acceptă pudibonderie. Bang nu menajează publicul, ba chiar îl împinge spre extreme, cu scene în care estetica urâtului devine principalul vehicul artistic.

După un text de Marius von Mayenburg în regia Theodor-Cristian Popescu, Bang este o poveste inspirată de scena politicii contemporane, scrisă la scurt timp după câștigarea alegerilor prezidențiale din America de către Trump. Autorul spune că și-a dorit o piesă despre emoții politice, despre iraționalul liderilor din această sferă. Ralf Bang, personajul principal, este închipuit ca un copil monstruos, care își sugrumă sora geamănă încă din pântece și are convingerea, încă dinainte de a se naște, că totul i se cuvine. Bang este o personificare satirică a personajelor politice autoritare precum Trump, Erdogan, Putin, Orban, și a atracției pe care o emană în rândul oamenilor liderii de tip „macho man”, menționează Mayenburg, care explică și alegerea copilului pentru îmbrăcarea acestei idei: când îi spui cuiva că ceva este imposibil, există două tipuri de oameni a căror reacție este: o vreau oricum. Șefii și copiii. Mayenburg merge mai departe și explorează o altă latură comună acestora: sentimentul de legitimitate trezit de validarea celor din jur. De o parte, liderii politici cu populația care îi susține. De cealaltă, copiii sanctificați de părinții a căror iubire oarbă le trece cu vederea sau le găsește pretext pentru orice greșeală.

În interpretarea lui George Albert Costea, personalitatea lui Ralf Bang se construiește ca o jucărie de lego, fiecare scenă adăugând o nouă piesă la profilul odios, într-o exacerbare continuă. George reușește să captiveze printr-un joc excelent, într-o frenezie oratorică perfect cadențată de la un capăt la altul al celor două ore de spectacol. Psihoza personajului transpare din expresivitatea facială încă de la debut și capătă noi nuanțe în evoluția spectacolului. În rolul părinților Vicky și Dominik, Iulia Colan și Vlad Udrescu au o relație scenică potrivită, iar Vlad excelează în exercițiile de dicție impuse de stilistica textului, contribuind adesea la efectul comic cu rol de a degaja atmosfera încărcată de laitmotivele degradării sociale: crime, violență, ură, sete de putere. De altfel, planează asupra spectacolului sentimentul că au fost epuizate toate câmpurile lexicale ale acestor cuvinte. Spectacolul abundă în mesaje deranjante, creând o pânză invizibilă a nevrozei chiar de la început, prin tăcerea neliniștitoare a așteptării, pe care Bang o definește drept o ascultare insuportabilă a timpului care bate ca o inimă. „Nu vrem să rămânem singuri doar cu noi înșine și cu mușchiul ăsta percusiv în piept, care ne consumă aiurea tot creditul de bătăi ale inimii și în timpul ăsta sună de parcă s-ar apropia moartea pe tocuri.”

Iulia Colan uzează și ea la maxim de expresivitatea facială în interpretarea lui Vicky, reușind și de această dată un joc bun, la fel ca și Romanița Ionescu, pe care o găsim în plină vervă artistică în rolurile Dr. Bauer, Veronika, Uschi și Gwendolin. Mai puțin inspirată a fost plasarea lui Cătălin Vieru și a lui Liviu Topuzu ca operatori TV care „transmit live” întreaga poveste, plimbându-se întruna pe scenă, în jurul său și prin public cu o cameră în mână și intervenind din când în când pentru a da ceva sens hoinărelii aiuritoare. Deși cu rol în trasarea reality-show-ului care ironizează setea de senzațional a mulțimii și blamează consumerismul prin obositoarea plasare de produse promoționale în desfășurarea lucrurilor, s-a resimțit adesea ca un surplus incomod. Poate că două camere fixe sau construirea unor personaje mai convingătoare în jurul operatorilor ar fi fost de dorit.

Folosind din plin limbaj trivial, nuditate și scene ofensatoare, spectacolul e construit ca un fel de manifest al lui Mayenburg, care consideră că teatrul nu poate și nu trebuie să livreze mesaje corecte politic și care să le ofere oamenilor ideile accesibile cu care se identifică ușor. Teatrul trebuie să activeze reflecția, să provoace intelectul să gestioneze și neplăcutul, să își formeze opinii cu privire la lucrurile pe care are tendința de a le suprima pentru că provoacă disconfort. Bang se înscrie cu siguranță în această viziune artistică. E dificil, însă, de spus care este răspunsul publicului la această ofertă. Este cert că invită la impresii complet diferite, iar în timp ce unii îi vor rezista, alții vor încerca să răspundă invitației la exploare. E la fel ca atunci când ești pus în fața unei farfurii cu o mâncare neîncercată și aparent neatrăgătoare. Unii refuză să guste. Alții îndrăznesc. Dintre aceștia, unii regretă. Ceilalți au o revelație.

foto de Albert Dobrin

Alunecoasele forme ale iubirii – Monstrul Nisipurilor

Nu știi niciodată ce formă poate lua iubirea. Ea apare pe neașteptate și, dacă nu ești pregătit să o întâmpini, te poate răpune la fel de ușor cum te-ar fi putut ridica, ne transmite pilduitor Portocala (Raluca Păun) în ceea ce se dorește un fragment-cheie al piesei Monstrul Nisipurilor, de Csaba Szekely. Povestea moralizatoare care nu apucă să ajungă la final disonează cu construcția generală a spectacolului, planează deasupra tuturor întâmplărilor ca un soi de Adevăr așezat mai presus de micul furnicar al relațiilor cotidiene. În timp ce ne spune povestea orientală a unui prinț ferit o viață întreagă de întâlnirea predestinată cu Monstrul Nisipurilor, personajul se demachiază, un act metaforic probabil, gândit să simbolizeze întocmai dezgolirea de aparență și confruntarea cu adevărata față a lucrurilor. Momentul pare desprins de structura piesei, cvasi-atemporal, până la apariția fiului „rătăcitor”, parte din cuplurile care se intersectează pe parcursul piesei într-un carusel al infidelităților, moravurilor ușoare și pornirilor egoiste.

Povestea este fragmentată, secvențele temporale nu sunt ordonate, invitând spectatorul să recompună firul poveștii. Trei cupluri se ciocnesc în diferite forme și formule, avem parte întâlniri romantice la restaurant cu ocazia aniversării relației, de certuri conjugale, de confruntări între iubită și amantă, dar și de scene de thriller.

Actorii interpretează bine și foarte bine, dar în evidență iese mai ușor Iulia Colan, atât datorită construcției personajului său, cât și a expresivității mult mai îngroșate: repetiția mecanică „nimic” cu voce de păpușă  și chiar aspectul său de păpușă care trimite la superficialitatea bărbaților atrași de fizic) și exploatarea maximală a uneia dintre cele mai mari arme din arsenalul său artistic: ochii.

Foarte reușite sunt și notele comice ale lui Ștefan Cepoi și Cătălin Vieru, despre care am mai spus și cu alte ocazii că rolurile de comedie le vin mănușă, iar dintre actrițe, Alina Mangra este, probabil, una dintre actrițele cu cel mai mare potențial în acest sens. Remarcabil felul în care fructifică umorul aproape de parodic, ca și în Elefantul din cameră, cu naturalețe și cu o disponibilitate ludică extraordinară.

Cadrul scenic se circumscrie noilor tendințe scenografice și tiparului generic de amenajare a spațiului cotidian : minimal și practic. Decorul este ușor accesorizat pentru mici variații menite să realizeze transferul de la o scenă la alta. Actorii poartă haine potrivite cu numele personajelor – căci femeile poartă nume de fructe, iar bărbații, de culori. Romanița Ionescu, de exemplu, în rolul Căpșunei, poartă roșu, la fel ca și Alina Mangra (Vișina), Iulia Colan este Afina, cu rochii de un albastru închis.

Viziunea regizorală a Irinei Crăiță-Mândră este destul de așezată, mizându-se foarte mult pe text și interpretare, dar acestea sunt suficient de bune pentru ca publicul să iasă mulțumit din sala de spectacol. O comedie bine construită, temperată de niscaiva dramă și piperată bine cu umor negru, potrivită pentru orice amator de umor lipsit de inhibiții și prejudecăți, de la 16 ani în sus.

 

Teatrul ca un avocado: Stage Dogs

Un spectacol de teatru cu Marcel Iureș și Florin Piersic Jr. este precum o bijuterie care merită încercată chiar și dacă nu porți bijuterii, măcar să te vezi în oglindă. Un soi de privire îndelungată în oglindă este, de altfel, Stage Dogs, acest spectacol minimalist și esențial, despre teatru și despre actor, despre teatru și viață, despre actor și despre om. Iar miza este cu atât mai mare într-o vreme și într-un teatru în care spectacolul este tot mai mult condus către actor, lăsând adesea în urmă suportul cutumiar al recuzitei. Să nu scăpăm, însă, din vedere, că nici textul de teatru nu mai este același ca în epoca teatrului clasic.

Inspirată de „A life in the theatre”, de David Mamet, piesa montată în viziunea regizorală a lui Florin Piersic Jr. este o confruntare între doi actori, un „câine bătrân”, veteranul scenei, și actorul mai tânăr și totuși matur la cei 40 de ani ai săi, exponentul unui nou val dar, mai cu seamă, un sol al Timpului, motiv pentru care este privit adesea ca o amenințare de către monstrul sacru al cărui Timp s-a scurs aproape cu totul din clepsidră.

Sursa foto: Teatrul ACT

Stage Dogs este extraordinar din două motive: are în spate un text plin de miez și are doi actori care reușesc să îl extragă cu talent. Stage Dogs este, dacă ar fi să uzăm de comparația folosită chiar în spectacol, ca un avocado: „cu miezul moale, care ți se topește în gură, dar cu un sâmbure imens… sâmburele adevărului.” Sâmburele acela este tot ceea ce răzbate de dincolo de cuvinte, de lumini, de expresii faciale, tot ce este nerostit, dar ne este, totuși, arătat. M-a câștigat imediat, chiar dacă replica demnă de antologizat ar fi fost, probabil, îndemnul către actor: „Fă-i să râdă, fă-i să plângă, fă-i să uite!”.

Personajul lui Piersic este de un calm strident. În calmitatea lui s-au adunat deopotrivă oboseală, înțelepciune, resemnare, profunzime. El este actorul momentului, actorul valoros, plin de magnetism. Iureș, de cealaltă parte, este plin de vervă, are ceva de spus despre tot, critică degajat, se manifestă, oferă indicații cu abilitate, după ce oferă aprecieri. Este actorul cu experiență de o viață care privește cu superioritate, dar diplomație, către generația care vine din urmă și îi clatină piedestalul. Își admiră partenerul de scenă, dar îi simte și amenințarea. Nu doar pentru că ar fi tânăr, cum ne este mai ușor să înțelegem, ci pentru că este valoros. De aici și felul în care încearcă să se poziționeze insidios pe o treaptă mai înaltă, cu eleganța unor sfaturi paterne care ascund, de fapt, orgoliu și teamă.

Partitura actoricească este însoțită adesea de comicul bazat pe repetiție (un umor accesibil și savuros, care mi-a amintit foarte mult de Seinfeld și la care ar trebui să se recurgă mai des în teatru): Paula din Brazilia, devenită un mic laitmotiv, o scenă exersată de zece ori sau un fermoar care nu se închide. Dar hazul ascunde de cele mai multe ori mesaje cu tâlc, schimburi de replici care pot fi ușor trecute cu vederea sunt pline de (auto)ironie, iar alteori aisbergul se lasă văzut, precum în scena monologului hamletian care își găsește în mod neașteptat, dar strălucit, locul în acest spectacol.

Interpretarea lui Iureș se aliniază jocului cu care ne-a obișnuit (deja sunt trei sau patru spectacole în care l-am văzut în cadrul colaborării ACT-Colibri), un joc plin de firesc, care estompează scena și îl face atât de îndrăgit, dar care îți devine, după ce faci cunoștință cu el, așa de familiar încât începe să nu mai suprindă.

Dacă aveam cândva un fir narativ din care se desfășurau povești vaste, cu intrigi complexe, astăzi istoriile curg invers, înspre izvor, concentrează idei în loc să le articuleze, ațâță în loc să ofere pe tavă, pun întrebări, dar așteaptă răspunsul din sală sau nu îl mai așteaptă deloc. Felul modern de a face teatru este „intelectualizat”, abstractizat, asimetric. Nu e cazul să vorbim despre care este mai bun, mai frumos, mai interesant, căci fiecare dintre ele își are rostul și frumusețea sa. Iar Stage Dogs este despre teatrul din care s-au extras cele mai bune  esențe.

Oglinda neagră e o cameră albă: noul spectacol TNC e un Black Mirror urcat pe o scenă de teatru

Proaspăta premieră de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova s-a simțit ca o transpunere a unui episod din celebrul serial „Black Mirror” într-un alt plan de expresie artistică. Am văzut Oglinda Neagră (Black Mirror) într-o Cameră Albă (White Room). Cel mai nou produs TNC este și unul dintre cele mai îndrăznețe.

Prezentată drept un spectacol-instalație, montarea este susținută de soluții tehnice complexe, necesare pentru a susține mesajul intrinsec al piesei: realitatea virtuală ca parte integrantă a vieții individului contemporan, dependent de tehnologie. Personaje care evadează din viața de zi cu zi într-un program de realitate virtuală, încercând să uite, să viseze, să găsească ceva sau pe cineva. Un ecran imens, pe care alternează imagini care dau contur virtualului și reflectă activitatea „utilizatorilor” în timp real. Muzică puternică, cu un rol solid în arhitectura spectacolului. Microfoane care le permit actorilor să folosească alte forme de interpretare. Dacă lipsa lor ar fi presupus inevitabil o sforțare vocală pentru acoperirea sălii, amplificarea sunetelor folosește, de această dată, la rostiri naturale, ușor discrete uneori, pe alocuri leneșe și voit mai monotone, care adaugă la atenuarea simțului realității și alunecarea în „imaginar”.

Personaje simbol într-o metaforă despre actualitate

Printre personaje, se demarcă figura lui Alice (Romanița Ionescu), îndrăgostită de un alt utilizator al programului White Room: Yunis (Alex Calangiu). Asupra poveștii lui Alice planează o frază care se repetă în piesă și care avertizează că „singura dragoste omenească posibilă este cea imaginară”. De cealaltă parte este Paul (Cătălin Miculeasa), legătura cu „pământul”, individul care o iubește pe Alice dincolo de ecrane și care este atras în virtual de o dragoste reală, ci nu invers. Simbolistica personajelor este puternică, povestea fiecăruia se dezvoltă pentru a completa un tablou al lumii fragmentate în care oamenii rătăcesc încercând să își găsească sensul. Zander (Claudiu Mihail) este ancora virtualului, personajul care încearcă să exploateze la maximum posibilitățile tehnologiei. De altfel, este și cel care rămâne în White Room până la capăt. Friedlise (Gabriela Baciu) este individul transpus în totalitate în realitatea alternativă, cel care nu este dispus să facă nicio concesie lumii de afară, care dorește eliminarea tuturor celor care nu se pot debarasa total de concret. White Room este locul pentru visare, și-l dorește pur și intangibil, dar se îndrăgostește de Heloa (Ramona Drăgulescu), care nu poate renunța la viața ei de „dincolo”. Emoționantă este relația fraternă dintre Ilya (Dragoș Măceșanu) și Aryna (Corina Druc), pentru care White Room este locul care le permite să se regăsească după ce un accident o aruncă pe Aryna în comă. Momentul lor cu pianul este, cu siguranță, un moment de o frumusețe emoționantă. Nenad (Ștefan Cepoi) e mai mult o conștiință decât un simplu personaj: înțeleptul care și-a trăit viața și a învățat, din experiență, că fericirea nu este o linie de orizont, ci trăirea prezentului.

Nu doar tema generală apropie White Room de seria de televiziune Black Mirror, dar și întreaga atmosferă creată, un melanj între angoasă, visare și concret, între adevărul insuportabil al cotidianului și refugiul în minciuna confortabilă a virtualului. Echipa reușește, de la viziune regizorală și interpretare până la costume, muzică și instalații tehnice, să ofere senzații, să se insinueze progresiv sub pielea spectatorului. White Room ne transmite, la fel ca Black Mirror, că realul și virtualul nu mai sunt dimensiuni diferite, cel mult tangențiale, ci dimensiuni care se suprapun, se includ una pe cealaltă, părți echilibrate într-un întreg. În lumea contemporană, virtualul nu mai poate fi, pur și simplu, disociat de real, iar această confuzie a planurilor îndepărtează și mai mult individul de el însuși și îi exacerbează singurătatea.

White Room nu este o distopie, ci o heterotopie, un loc în straturi, un amestec de posibilități. White Room este o dimensiune unde indivizii se caută, dar nu se găsesc – nici pe sine, nici unii pe alții.

Piese contemporane, public tânăr

Piesa semnată de Alexandra Badea, în regia lui Florin Caracala, este încă un spectacol care certifică direcția către contemporan spre care s-a orientat teatrul craiovean după schimbarea echipei de management. În ultima perioadă, trupa TNC s-a reorganizat și s-a echipat pentru un traseu diferit, mizând mult pe actualitate, pe linia teatrului „nou”, cu texte contemporane sau transpuneri de texte clasice într-un stil avangardist, care este foarte ofertant în relația cu spectatorul. Transformarea este notabilă și dacă aruncăm o privire în sala de spectacol. Publicul este din ce în ce mai tânăr. În timp ce nu putem decât să ne bucurăm că alegerile noilor producții atrag public nou, proaspăt, e totuși de urmărit și cum va recepta publicul „vechi”, mai conservator poate, noile provocări lansate pe scena Naționalului.

Sursa foto: https://www.facebook.com/tncms.oficial

WHITE ROOM

De Alexandra Badea, regia Florin Caracala
Scenografia: Ana Ienaşcu
Traducerea: Cristina Toma
Costume: Ana Ienașcu
Asistent Regie: Raluca Păun
Regia Tehnica: Cristi Petec
Sufleor: Ramona Popa

DISTRIBUȚIA:

Romaniţa Ionescu (Alice), Alex Calangiu (Yunis), Claudiu Mihail (Zander), Gabriela Baciu (Friedlise), Ramona Drăgulescu (Heloa), Cătălin Miculeasa (Paul), Ştefan Cepoi (Nenad), Corina Druc (Aryna), Dragoş Măceşanu (Ilya), Anca Dinu (Guiren), Raluca Păun (Mira)