Alunecoasele forme ale iubirii – Monstrul Nisipurilor

de Anda

Nu știi niciodată ce formă poate lua iubirea. Ea apare pe neașteptate și, dacă nu ești pregătit să o întâmpini, te poate răpune la fel de ușor cum te-ar fi putut ridica, ne transmite pilduitor Portocala (Raluca Păun) în ceea ce se dorește un fragment-cheie al piesei Monstrul Nisipurilor, de Csaba Szekely. Povestea moralizatoare care nu apucă să ajungă la final disonează cu construcția generală a spectacolului, planează deasupra tuturor întâmplărilor ca un soi de Adevăr așezat mai presus de micul furnicar al relațiilor cotidiene. În timp ce ne spune povestea orientală a unui prinț ferit o viață întreagă de întâlnirea predestinată cu Monstrul Nisipurilor, personajul se demachiază, un act metaforic probabil, gândit să simbolizeze întocmai dezgolirea de aparență și confruntarea cu adevărata față a lucrurilor. Momentul pare desprins de structura piesei, cvasi-atemporal, până la apariția fiului „rătăcitor”, parte din cuplurile care se intersectează pe parcursul piesei într-un carusel al infidelităților, moravurilor ușoare și pornirilor egoiste.

Povestea este fragmentată, secvențele temporale nu sunt ordonate, invitând spectatorul să recompună firul poveștii. Trei cupluri se ciocnesc în diferite forme și formule, avem parte întâlniri romantice la restaurant cu ocazia aniversării relației, de certuri conjugale, de confruntări între iubită și amantă, dar și de scene de thriller.

Actorii interpretează bine și foarte bine, dar în evidență iese mai ușor Iulia Colan, atât datorită construcției personajului său, cât și a expresivității mult mai îngroșate: repetiția mecanică „nimic” cu voce de păpușă  și chiar aspectul său de păpușă care trimite la superficialitatea bărbaților atrași de fizic) și exploatarea maximală a uneia dintre cele mai mari arme din arsenalul său artistic: ochii.

Foarte reușite sunt și notele comice ale lui Ștefan Cepoi și Cătălin Vieru, despre care am mai spus și cu alte ocazii că rolurile de comedie le vin mănușă, iar dintre actrițe, Alina Mangra este, probabil, una dintre actrițele cu cel mai mare potențial în acest sens. Remarcabil felul în care fructifică umorul aproape de parodic, ca și în Elefantul din cameră, cu naturalețe și cu o disponibilitate ludică extraordinară.

Cadrul scenic se circumscrie noilor tendințe scenografice și tiparului generic de amenajare a spațiului cotidian : minimal și practic. Decorul este ușor accesorizat pentru mici variații menite să realizeze transferul de la o scenă la alta. Actorii poartă haine potrivite cu numele personajelor – căci femeile poartă nume de fructe, iar bărbații, de culori. Romanița Ionescu, de exemplu, în rolul Căpșunei, poartă roșu, la fel ca și Alina Mangra (Vișina), Iulia Colan este Afina, cu rochii de un albastru închis.

Viziunea regizorală a Irinei Crăiță-Mândră este destul de așezată, mizându-se foarte mult pe text și interpretare, dar acestea sunt suficient de bune pentru ca publicul să iasă mulțumit din sala de spectacol. O comedie bine construită, temperată de niscaiva dramă și piperată bine cu umor negru, potrivită pentru orice amator de umor lipsit de inhibiții și prejudecăți, de la 16 ani în sus.