Salvatorii melcilor, spectacolul Matrioska

de Anda

Când eram puștoaică, mi-am făcut o insignă pe care scria „Salvați Melcii”. Aveam obiceiul de a opri brusc orice pantof care amenința un proprietar de cochilie și mă străduiesc și acum să iau melcii din drum după ploaie. Așa că titlul spectacolului scris și montat de Bogdan Cristian Drăgan la Teatrul Național din Craiova m-a intrigat de îndată și m-a făcut să mă întreb cât din acea piesă e despre mine. Iar după ce am văzut-o, întrebarea capătă noi dimensiuni.

Trei surori, toate actrițe, un frate, actor și el, dar și psihoterapeut, un tată, profesor de astronomie, fascinat de Gagarin, o mamă, actriță celebră și o psihoterapeută. Piesa alternează între ședințele de psihoterapie, momentele de reunire ale surorilor, cadre de one-woman-show ale acestora și proiecții video care ne scot din ritmul confortabil al spectacolului și pun la îndoială verosimilul. În piesa de teatru construită după tipare clasice, surorile merg pe rând pentru ședințe la psihoterapeuta interpretată de Haricleea Nicolau. În proiecția video, personajele se opresc pentru un moment din a fi personaje. Ele fac loc actorilor care le interpretează și care încep, de asemenea, o confesiune în cadrul unei ședințe de terapie, o scenă în oglindă, de data aceasta cu fratele actor psihoterapeut (Ștefan Cepoi). De menționat că Ștefan Cepoi chiar este psihoterapeut și dincolo de scenă, o informație care adaugă la confuzia voită între ficțiune și realitate. Așadar, personajul Lala îi face loc actriței Petra Zurba, personajul Ioana – actriței Geni Macsim, personajul Ana – Ancăi Dinu.
Una dintre surori, Lala,  este actriță la teatrul de păpuși, dezinvoltă, proaspătă, jucăușă. E însoțită pe alocuri de Tom, prietenul ei adus la viață de mâna din mănușa neagră. Tom o leagă pe Lala de Petra, Tom este podul dintre personaj și actor, dintre ficțiune și  viața reală. Odată cu apariția proiecției video, Petra Zurba, chiar Petra, actrița Teatrului Național, nu personajul din piesă, ne dezvăluie câteva frânturi din viața sa. Aflăm că are o slăbiciune pentru Tom Hanks. Apoi, prin povestea despre celebrul actor, Petra alunecă spre ficțiune și se reîntoarce treptat către Lala. La fel cum Anca Dinu alunecă spre ficțiune când începe să ne povestească despre legătura dintre ea și Robin Williams, în particular despre sinuciderea lui. La fel cum Haricleea Nicolau se îndepărtează de Haricleea când ne povestește despre proiectului filmului ei cu Quentin Tarantino. La fel cum Geni Macsim îi râde în nas adevărului povestind despre cum a sunat-o Jamie Oliver pentru ciorba ei de salată. Urmând aceeași traiectorie, spectacolul ne arată, în oglindă, ficțiune și realitate, inițial alternând planurile cu claritate, apoi tot mai difuz, tot mai difuz, până ceea ce credeam evident își pierde din putere. Bogdan Cristian Drăgan se joacă, în acest spectacol, cu adevărul, arătându-ne forța cu care arta îl subjugă cu atâta ușurință: uneori îi dă voie să se înalțe viguros, alteori îl înmoaie sau îl dizolvă cu totul.

Natașa Raab e aleasă strategic să o joace pe mama celor trei surori, actriță celebră. La fel ca Ștefan Cepoi, Natașa Raab apare doar în proiecția video, universul paralel în care am zice că adevărul pe care credem că îl cunoaștem se află în mai mare măsură decât pe scenă. Poate, până la un punct. Mama celebră este actrița pe care o avem în frigider, pe borcanul cu castraveți cornichon.  În universul paralel, știm cu toții că actrița din frigider are de-a face cu produsele lactate.

Experimentul lui Bogdan Cristian Drăgan are haz, are ironie, are satiră. Ne livrează, pe alocuri, fraze memorabile, textul este bogat și de calitate. Discursul repetitiv al psihoterapeutei are o mare încărcătură simbolică și culminează cu definiția fericirii. De altfel, întreaga piesă este plină de semnificații și ar fi dificil de realizat un index al acestora. Titlul ar fi de analizat după încă o vizionare, căci nu am reușit să urmăresc prea bine momentul în care apare comparația personajelor/actorilor cu niște melci băloși. Dar și eu mă aflu într-o cochilie, așa că niște bănuieli am.

Cât despre acel spectacol e despre spectacol, cât din el este despre noi, cât despre personaje, cât despre actorii care le dau viață? Salvatorii Melcilor e o păpușă Matrioșka, o lume într-o lume într-o lume într-o lume. O joacă pe metatext care uneori amuză, alteori îndeamnă la reflecție. Viziunea este lăudabilă, cred însă că tema este atât de complexă și presupune o aglomerare de idei atât de sălbatice, de greu de stăpânit, încât încercarea de a le potoli transpunându-le într-un spectacol de teatru este nebunească. Din cauza acestei sălbăticii greu de potolit a adevărului, spectacolul mi-a transmis adesea senzația unui haos care se încăpățânează să rămână neascultător. Dar, cu toate astea, Salvatorii Melcilor a avut farmec și a avut ce trebuie pentru a mă face să urmăresc această punere în scenă cu plăcere.