Ace și opiu: Universul este cubic

de Anda

În întunericul sălii se distinge cubul. Dispus cu una dintre muchii în sus, încă inert. Apoi începe spectacolul și cubul e impregnat de lumină, proiecții. În interiorul lui își face cuib întreg spectacolul. Uneori se învârte, iar personajele își caută centrul de gravitație. Devine, pe rând, cameră de hotel, studio de înregistrări, cabinet de hipnoză, cer, colț de Paris, stradă aglomerată a New York-ului. Înăuntrul său, un carismatic Robert se luptă cu o inimă frântă. În paralel, Miles Davis se luptă cu propria-i deziluzie din dragoste și, mai apoi, cu dependența de droguri. Un Jean Cocteau împrietenit cu opiul, suspendat în aer, își scrie din cer scrisoarea către americani. Totul este, de fapt, într-o stare de suspendare profundă în interiorul cubului, locul unde fiecare își înfruntă sinele.

Poetic, hipnotizant de la un capăt la altul, legând pământul de cer și teatrul de film într-un experiment care – pentru mine, cel puțin – nu este nici una, nici alta, ci o întâlnire specială cu un fel unic și penetrant de a crea. Un experiment transformat într-o experiență a fascinației depline, o experiență care ne vorbește despre darul neprețuit de a simți, chiar și când uneori darul atârnă greu, și despre forța de pe care ne-o dă un astfel de dar, transformându-ne în creatori.

Ace și opiu nu este un spectacol, ci o însușire a acestui dar, iar Robert Lepage este un creator. Unul desăvârșit.