Sufletul care cere şi aceia care dăruiesc

de Anda

Zilele astea au fost lungi, nemaipomenit de lungi. S-au întins precum cearşafurile pe sârmă, la uscat, de la primă oră a dimineţii până seara târziu, şi s-au îmbibat de drumuri, de paşi grăbiţi care-ncotro, de iz de scenă şi aplauze.

Marţi am urmărit cu mare atenţie spectacolul din Odessa, Lacul Lebedelor. Ceaikovski răsuna din boxele nesatisfăcătoare ale teatrului, balerinele erau uşor desincronizate, scenele schematizate, cu indivizi care se fac că beau din pahare, dar nu le ating cu buzele, care suflă în goarnă fără a o apropia, măcar, suficient de mult de gură înainte de a o lăsa deoparte. Urăsc gesturile astea mimate aşa grăbit,care te fac să-ţi aminteşti în fiece clipă că te afli în faţa unui spectacol, care au grijă să te facă atent că tot ceea ce se derulează înaintea ochilor tăi e o înscenare şi nicidecum o lume care te-ar putea răpi pentru o clipă, care te-ar putea minţi frumos. Spre deosebire de mulţi, foarte mulţi dintre spectatori, eu am considerat baletul ăsta mediocru,simplist, lipsit de forţă şi de magnetism. Doar două momente au tresărit puţin în toată masa aceea amorfă de tentative. E adevărat că nu prea avem ocazia să ne întâlnim cu balet prea des, însă nu cred că e bine să aplaudăm cu generozitate orice e nou, fără a ne aroga dreptul la aşteptări mai mari.

O impresie vagă de incomplet mi-a lăsat şi Sâmbătă, duminică, luni, de la TNB. Câţiva actori neconvingători i-au umbrit pe cei doi sau trei ce reuşeau să pară naturali pe scenă. Am privit piesa cu sentimentul cert că asist la un spectacol de teatru şi nu la un fragment viu, deşi textul ar fi permis asta, căci tonul afectat al unei dona Rosa sau a unei Giulianella au dezumflat balonul în care aş fi putut găsi veridicitatea aceea capabilă să mă mişte. Neclintită am fost. Şi ce trist…

În schimb, Teatrul de Comedie nu m-a dezamăgit nici de data asta. A fost o desfătare să privesc oameni jucând cu atâta uşurinţă,  cu atâta lejeritate, încât m-am transformat, pe parcursul Scrisorii Pierdute, într-un pachet de admiraţie alcătuit din pachete mai mici de admiraţie – pentru fiecare actor în parte, fără excepţie, pentru mimica etxraordinară a lui Vizante, pentru tropăitul caraghios al lui Valentin Teodosiu, pentru monologul şi exuberanţa acelei forţe impresionante ascunse în miniona Dorina Chiriac, o minunăţie de creatură, desprinsă dintr-un colţ de lume unde s-au strâns alte lumi mai mici, mai mici, ca într-o matrioşkă.

Iar astă seară, cufundată pe unul dintre scaunele  de la Filarmonică, am zâmbit cu chip luminat unor oameni care au înviat muzica aceea care făcea şerpii să danseze în filmele şi desenele copilăriei,  o muzică prea rar auzită, fermecată şi ferecată, venită de la cinci oameni care inspirau frumosul, în special de la bărbatul cu cobză, care semăna aşa bine cu Alexandru Andrieş. Mulţumesc, Imago Mundi, îndeosebi pentru acel colind de neuitat.  Mulţumesc, George Mihăiţă, pentru garoafă. Şi mulţumesc fiecăruia dintre cei care m-au mişcat şi mi-au amintit de ce iubesc atât de mult crâmpeiele de univers care poartă, laolaltă, un nume atât de simplu – artă.