Judecata ochiului din sală

de Anda

De fiecare dată când văd câte un spectacol care îmi trezeşte reacţii negative şi al cărui subiect nu îl cunosc (suficient de bine) primul impuls este să caut textul original. Nu vreau să nedreptăţesc regizorul dacă se întâmplă să părăsesc sala cu sentimentul că am plecat de la o piesă care m-a „neglijat” pe mine,  spectatorul. Mă gândesc la posibilitatea să mă fi împiedicat de un autor, nu de un regizor.

Mi s-a întâmplat să o „întâlnesc” pe regizoarea Alina Rece la un spectacol de licenţă. Se juca Oraşul Însorit, o adaptare după Ucigaş fără Simbrie, de Ionescu. Piesa m-a descumpănit complet. În absurdul universului închipuit de Ionescu, din care se desprind, în ciuda ermetismului, laitmotive care conferă sens până şi neînţelesului, Alina Rece a găsit de cuviinţă să introducă o scenă ruptă complet de tabloul şi aşa greu de digerat. O scenă cu o profesoară sexy autoritară care ascultă o elevă uşor venită din lumea lui Tim Burton, o nouă versiune de „lecţie” ionesciană care tindea, probabil, să accentueze atmosfera de coşmar a oraşului „însorit”, dar care nu a reuşit decât să provoace haos în haos. Unele pasaje relevante au fost tăiate. În schimb, s-a făcut loc pentru acest fragment închis ca o monadă a lui Leibniz.

Am considerat pe atunci că spectacolul nu a trecut dincolo de acea scenă, că a rămas la stadiul de exerciţiu, destinat exclusiv celor prinşi în proiect. Un spectacol menit să aloce suficient spaţiu pentru fiecare personaj, astfel încât toţi absolvenţii să „se vadă”, dar mult prea condiţionat pentru a avea cu adevărat ceva de oferit celor veniţi să-l vadă. Un spectacol fără ferestre.  Am acordat, totuşi, circumstanţe atenuante viziunii regizorale care nu m-a convins, punând în balanţă şi natura textului.

Apoi am văzut Hoţi, după Dea Loher, în premieră naţională. Iarăşi un text dificil, fragmentat, un spectacol compus din „videoclipuri”, cum bine spunea cineva după vizionare. O piesă a cărui fir roşu este reprezentat de oameni care îşi trăiesc viaţa ca şi când ar fi a altora, furându-şi şansa la o trăire adevărată. În sensul acesta, cel mai edificator personaj este Mira, fata însărcinată care crede că nu poate aduce pe lume un copil fără să-şi cunoască tatăl, un donator anonim de spermă. Mira este hoţul suprem, ea îşi răpeşte dreptul la un viitor pentru că trăieşte ancorată în trecut. Mergând pe ideea-cheie a hoţilor care îşi fură propriile vieţi, Alina Rece a marcat finalul printr-o frază consistentă cu mesajul: oamenii dorm şi se trezesc abia când mor.

Totuşi, personajele conturate de autoarea germană s-au învârtit în acelaşi univers ca cele ale lui Ionescu. Un univers descompus iremediabil, dar îndulcit de o scenografie plăcută. De această dată, însă, Alina Rece a părut mai predispusă către a unifica, probabil conştientă de compoziţia greoaie a piesei. Aşa a apărut Îngerul, un personaj inexistent în textul original, căruia regizoarea i-a conferit aura unei „supra-conştiinţe” primită în „poveste” pentru a-i veghea pe toţi.

Când am plecat de la spectacol, o bătrânică m-a tras de mânecă şi m-a întrebat „Aţi fost la spectacol, nu? Care era, până la urmă, ideea? Căci e cam greu de înţeles…” Şi aici apare problema. Se dospeşte încet, pe scaunul spectatorului venit la o piesă pe care nu o cunoaşte. Pe măsură ce scenele se derulează, îşi dă seama că nimeni nu-l va edifica. Dar problema nu este că nu reuşeşte să găsească nişte răspunsuri. Problema reală este că nu reuşeşte nici măcar să distingă întrebările pe care spectacolul ar trebui să i le ridice. Spectatorul se ridică la final de pe scaunul său, aplaudă pentru scenografie, pentru intonaţia şi expresivitatea unui actor sau a altuia, pentru o frază care i-a atras atenţia, însă lumea aceea conturată în faţa sa rămâne neatinsă, închistată în propriul ermetism. Şi aici se naşte reproşul. În acest punct în care se produce ruptura dintre public şi spectacol. Căci un jurnal poate îl scriem pentru noi, însă o piesă de teatru e menită să fie reprezentată în faţa unor oameni care aşteaptă să primească ceva. Şi dacă părăsesc sala cu sentimentul că sunt nu sunt cu nimic mai bogaţi după ce se lasă cortina, atunci greşeala e a autorului care a scris un text mult prea greu pentru a fi desluşit, a regizorului care uită să privească prin ochiului celui din sală, sau, uneori,  a amândurora.