Tudor Chirilă şi Visul American al libertăţii de a ne face rău singuri

Istoria se repetă sau este, de fapt, neschimbată? Progresul, evoluţia sunt motoarele ce urnesc universul sau doar nişte puncte mici pe o hartă enormă a unei realităţi nestrămutate? Cea a greşelii perpetue, a păcatului rostogolit la nesfârşit, a lecţiilor neînvăţate… Eric Bogosian a scris textele ce alcătuiesc “Visul American” în urmă cu câteva decenii. Pe atunci, o radiografie de mare acurateţe a societăţii în care trăia. Dar prezentul ne arată că nimic nu s-a schimbat, de fapt. Că în ciuda foiţelor de ceapă subţiri şi fragile în care învelim câte un deceniu care mai trece, nucleul rămâne acelaşi, oamenii rămân aceiaşi, problemele lumii în care trăim rămân aceleaşi.

În aprilie, actorul Tudor Chirilă şi regizoarea Iarina Demian au împachetat “Visul American” de la Teatrul de Comedie din Bucureşti şi au pornit în turneu naţional, începând cu oraşele Caracal şi Craiova. Am văzut spectacolul în Craiova, într-o sală plină de lume pestriţă, aşa cum se întâmplă, de obicei, la un spectacol venit din Capitală, cu nume sonore.

Unii au uitat, probabil, că Tudor Chirilă vine pe scenă în calitate de actor şi nu de muzician în concert, aşa că au scos telefoanele să filmeze pasaje întregi şi să facă zeci de fotografii. De altfel, înainte să înceapă unul dintre monologuri, Tudor Chirilă i-a şi spus unui spectator din primele rânduri: “Nu mai filma”. În timpul spectacolului, am auzit telefoane sunând de cel puţin şase ori. Nu mi s-a mai întâmplat asta la un spectacol de teatru din Craiova de ani de zile. Cu toate astea, sunt neajunsuri care vin şi cu lucruri bune. E clar că o bună parte dintre spectatorii din acea seară nu consumă teatru pe pâine de fel şi nu e niciodată rău să câştigi încă un om în sala de teatru. Întrebarea e dacă ai câştigat un spectator sau doar un vizitator rătăcit, care pleacă mândru că a bifat un “attending” sau un story pe reţelele de socializare.

“Visul American” îi poate câştiga şi pe unii şi pe ceilalţi. Pentru că e sclipitor, ca o firmă luminoasă din Times Square. Şi ofertant, atât pentru omul de pe scenă, cât şi pentru cel din sală. E America şi lumea-ntreagă, înghesuită în 90 de minute şi 9 personaje. E Hollywood şi agenţi de vânzări care construiesc continente cu ţigla lor, şi un pic de Trainspotting, şi imigranţi pentru care visul înseamnă să faci cum trebuie “cartofii praziţi” şi să îţi repeţi la nesfârşit mantra succesului: “munca, munca si iar munca”. Şi oameni ai străzii care au de toate în punga lor cu aurolac. Este paradox. Supradoza de libertate şi radicalism religios. Este mărire şi decădere, poleială şi mizerie.

Iar Tudor Chirilă şi Iarina Demian, alături de scenografa Irina Moscu, reuşesc să ne livreze acest vis american paradoxal fără ambalaje inutile. Simplu, rezonant. Esenţial.

În spatele actorului, un ecran enorm proiectează imagini evocative, simbolice, susţinând monologul şi completând scena. Alte artificii nu sunt necesare. Atunci când textul e bun şi actorul îi ţine piept, nici nu mai e nevoie de altceva. Tudor Chirilă reuşeşte să treacă subit dintr-un personaj în altul fără a pierde din forţă ci, dimpotrivă, acumulând, cu fiecare dintre ele, mai multă energie. Şi din public se simte la fel. Oamenii acumulează, cu fiecare tablou, mai multă emoţie. La început, se acomodează cu formatul spectacolului, aplaudă după monolog. Apoi, încet-încet, încep să răspundă. Un râset mai reţinut, apoi un hohot, apoi câteva aplauze rătăcite în mijlocul unui monolog, apoi tot mai multe. La final, ropote. Un actor înclinându-se. Un castel de cărţi fragil pe care el, alături de o regizoare şi o scenografă, l-au făcut de neclintit.

Şi o mică notă a spectatoarei subsemnate. Mi-ar fi plăcut mai mult ca tabloul visului american să nu se termine cu pastorul – în ciuda efuziunii actoriceşti extraordinare – ci cu tabloul precedent, cu muzica sa, cu mesajul său atât de pregnant pentru o societate răscolită, din 24 februarie încoace, de teama de a-i fi furată liberatea de a muri când îşi doreşte ea şi nu când decid oamenii din fotolii. Să ne rămână libertatea de a ne face rău singuri.

Femeia care și-a pierdut jartierele

Ne-am obişnuit ca, din când în când, în serile de luni să avem la Teatrul „Marin Sorescu” spectacole ale teatrelor din Bucureşti, iar publicul craiovean umple de fiecare data sala pentru întâlnirea cu marii actori ai scenei româneşti, în ciuda preţurilor destul de piperate.

La fel s-a întâmplat şi la „Femeia care şi-a pierdut jartierele”, piesa Teatrului de Comedie din capitală. Am reuşit cu greu să găsim două locuri rămase libere după ce fiecare spectator şi-a ocupat scaunul pentru care a plătit 60 sau 80 lei. În acordurile straniei muzici de fierăstrău a lui Lucian Maxim, ne-am strecurat pe unul din rândurile din spate cu numai câteva minute înainte să se stingă luminile, cerându-ne şoptit scuze pentru deranj.

În regia lui Silviu Purcărete, întreg spectacolul este susţinut de trei mari actori: George Mihăiţă, în rolul lui Laverdure, stăpânul parvenit pricopsit cu o rentă de 25000 de franci pe lună; Horaţiu Mălăele în hainele lui Gaspard, servitorul venit de la ţară, dobitoc şi relativ loial; Dorina Chiriac ca Fideline (nume „predestinat”), lenjereasa materialistă care îşi porecleşte toţi iubiţii „Arthur” ca nu cumva să-i încurce.

Scris de Eugene Labiche, textul este unul specific teatrului de vodevil: facil, amuzant, cu o intrigă amoroasă şi cu mult comic de situaţie. Lui Laverdure îi cade cu tronc lenjereasa, aşa că o cheamă să-i ia măsurile pentru douăsprezece duzini de cămăşi, un pretext care se dovedeşte de un penibil savuros când personajul cere să i se noteze dimensiunile pentru fiecare cămaşă în parte. Desigur, legitimat de proaspăta sa moştenire, sfârşeşte prin a o cere de nevastă pe mademoiselle. Între timp, îşi angajează un servitor care o „raşchetase” în tren tocmai pe Fideline şi care va reuşi, într-un final, să îşi salveze stăpânul de la neinspirata însurătoare.

Personajele sunt creionate în tuşe îngroşate, aşa cum cere teatrul de bulevard, iar replicile şi gesturile lor sunt pline de haz. Avem un Mihăiţă cu pieptul dezgolit, care o ispiteşte pe femeia care i-a căzut cu tronc cu prânzuri zilnice şi declaraţii patetice de amor. Avem un Mălăele care se scaldă în comedie ca peştele într-o baltă, cu un firesc de neegalat, cu vorba moale, aşa cum ne-a obişnuit, cu repetiţii menite să trădeze uşoara înapoiere mintală a personajului său, cu părul fumegând şi hainele rupte şi cu tarte cu frişcă încasate resemnat în plină figură. Şi o mai avem pe miniona Dorina Chiriac, în galoşi roşii, în aparenţă o adorabilă păpuşă numai bună de pus în vitrină, iar în realitate un abil vânător în căutarea soţului care să o scape de grijile materiale.

Momentele care au stârnit râsetele publicului sunt mult prea numeroase pentru a fi enumerate aici, dar am aminti scena în care servitorul Gaspard încearcă să se spânzure cu jartiera, atârnând-o de un candelabru care coboară ascultător spre podea când este chemat cu degetul. Şi trebuie să îi acordăm meritul cuvenit lui Fideline, pentru momentul final, când iese din oala cu spaghete întocmai ca o animatoare dintr-un tort.

Spectacolul de vodevil montat de Purcărete este, probabil, unul corect. Un spectacol cu haz, cu actori care îşi duc rolurile fără dificultate, cu momente savuroase şi cu un decor interesant. Dulapurile se mişcă aparent singure, fantomatic, alunecând, întocmai ca personajele, pe o podea lustruită – poate prea lustruită pentru cei care o calcă, ca o metaforă pentru parvenitism.

Însă simplitatea acestui teatru de bulevard tinde să apară, pe alocuri, simplism. Mai ales după o oră şi zece minute, când ajungi la capătul spectacolului şi îţi dai seama că personajele şi-au spus povestea un pic prea repezit. Noi parcă am ierta această precipitare, dar buzunarul spectatorului care lasă la casă, pentru o oră de comedie uşoară, poate 5 % din salariul său (uneori şi 10%), nu ştiu dacă ar fi atât de înţelegător.

Câteva nume mari pe un afiş nu sunt mereu de ajuns pentru a legitima un preţ, oricât de greu ar fi de valorizat un act artistic. Să nu uităm că trăim, totuşi, într-o economie de piaţă.

Credit foto: Mihaela Marin

Sufletul care cere şi aceia care dăruiesc

Zilele astea au fost lungi, nemaipomenit de lungi. S-au întins precum cearşafurile pe sârmă, la uscat, de la primă oră a dimineţii până seara târziu, şi s-au îmbibat de drumuri, de paşi grăbiţi care-ncotro, de iz de scenă şi aplauze.

Marţi am urmărit cu mare atenţie spectacolul din Odessa, Lacul Lebedelor. Ceaikovski răsuna din boxele nesatisfăcătoare ale teatrului, balerinele erau uşor desincronizate, scenele schematizate, cu indivizi care se fac că beau din pahare, dar nu le ating cu buzele, care suflă în goarnă fără a o apropia, măcar, suficient de mult de gură înainte de a o lăsa deoparte. Urăsc gesturile astea mimate aşa grăbit,care te fac să-ţi aminteşti în fiece clipă că te afli în faţa unui spectacol, care au grijă să te facă atent că tot ceea ce se derulează înaintea ochilor tăi e o înscenare şi nicidecum o lume care te-ar putea răpi pentru o clipă, care te-ar putea minţi frumos. Spre deosebire de mulţi, foarte mulţi dintre spectatori, eu am considerat baletul ăsta mediocru,simplist, lipsit de forţă şi de magnetism. Doar două momente au tresărit puţin în toată masa aceea amorfă de tentative. E adevărat că nu prea avem ocazia să ne întâlnim cu balet prea des, însă nu cred că e bine să aplaudăm cu generozitate orice e nou, fără a ne aroga dreptul la aşteptări mai mari.

O impresie vagă de incomplet mi-a lăsat şi Sâmbătă, duminică, luni, de la TNB. Câţiva actori neconvingători i-au umbrit pe cei doi sau trei ce reuşeau să pară naturali pe scenă. Am privit piesa cu sentimentul cert că asist la un spectacol de teatru şi nu la un fragment viu, deşi textul ar fi permis asta, căci tonul afectat al unei dona Rosa sau a unei Giulianella au dezumflat balonul în care aş fi putut găsi veridicitatea aceea capabilă să mă mişte. Neclintită am fost. Şi ce trist…

În schimb, Teatrul de Comedie nu m-a dezamăgit nici de data asta. A fost o desfătare să privesc oameni jucând cu atâta uşurinţă,  cu atâta lejeritate, încât m-am transformat, pe parcursul Scrisorii Pierdute, într-un pachet de admiraţie alcătuit din pachete mai mici de admiraţie – pentru fiecare actor în parte, fără excepţie, pentru mimica etxraordinară a lui Vizante, pentru tropăitul caraghios al lui Valentin Teodosiu, pentru monologul şi exuberanţa acelei forţe impresionante ascunse în miniona Dorina Chiriac, o minunăţie de creatură, desprinsă dintr-un colţ de lume unde s-au strâns alte lumi mai mici, mai mici, ca într-o matrioşkă.

Iar astă seară, cufundată pe unul dintre scaunele  de la Filarmonică, am zâmbit cu chip luminat unor oameni care au înviat muzica aceea care făcea şerpii să danseze în filmele şi desenele copilăriei,  o muzică prea rar auzită, fermecată şi ferecată, venită de la cinci oameni care inspirau frumosul, în special de la bărbatul cu cobză, care semăna aşa bine cu Alexandru Andrieş. Mulţumesc, Imago Mundi, îndeosebi pentru acel colind de neuitat.  Mulţumesc, George Mihăiţă, pentru garoafă. Şi mulţumesc fiecăruia dintre cei care m-au mişcat şi mi-au amintit de ce iubesc atât de mult crâmpeiele de univers care poartă, laolaltă, un nume atât de simplu – artă.