„Gândeşte-te la Africa”. Şi dincolo de ea

de Anda

„Gândeşte-te la Africa” e o invitaţie la reflecţie, după cum indică şi titlul. Dar nu la situaţia din Africa, nu la copiii care mor de foame, cum o sugerează primul dialog. Ci o invitaţie să reflectăm la lumea în care trăim, la aparenţele şi la principiile care ne guvernează existenţa. Stau ele în picioare? Suntem ceea ce credem?

În sala de pictură, Alexandru Boureanu montează o piesă după un text greu, solicitant pentru distribuţie, care îi readuce pe scenă pe Mirela Cioabă şi Nicolae Poghirc, alături de mai tinerii Costinela Ungureanu, Claudiu Mihail şi Raluca Păun.

În piesa semnată de Gordon Dryland, Mirela Cioabă e un soi de planetă rece în jurul căreia se învârt sateliţi însetaţi de căldură. Interpretarea sa placidă ar putea fi interpretată drept monotonă dacă nu s-ar încadra strategic în construirea personajului Amelia.

Mirela Cioabă are ceva stoic în însăşi prezenţa sa. Stoicismul său umple o scenă fără a fi nevoie să vorbească. Din privirea ei năvălesc cuvintele nespuse. Trecuse o bună bucată de vreme de când actriţa nu mai apăruse pe scena Teatrului Naţional “Marin Sorescu”, până când spectacolul “Gândeşte-te la Africa” a pus capăt acestei absenţe pentru a reaminti publicului de forţa hipnotică pe care unii actori o emană chiar şi după lungi pauze, căci harul nu piere.

Scenografa Vanesa Beca închipuie un spaţiu apăsător, cenuşiu, cu pereţi scorojiţi şi o mare fereastră acoperită de o draperie care nu lasă nicio geană de lumină să pătrundă în universul în descompunere în care îşi duc zilele de zeci de ani Amelia şi fiul său cel mare, Arthur (Nicolae Poghirc).

Cu o mină implacabilă, mama vorbeşte despre copiii din Africa, în timp ce Arthur se agaţă de tabieturile sale, singurele care îi mai dau sens unei existenţe fără noimă, cum ar fi cât de fiert este oul său de la micul dejun.

Gemenii Robert şi Rowena, fraţii săi, perturbă echilibrul sinistru de static al casei, un fel de natură moartă cu două stafii care bântuie în propria viaţă, cu o vizită neaşteptată. Amelia îi întâmpină glaciar încă de la sosire, având certitudinea că prezenţa celor doi ascunde interese meschine. Claudiu Mihail îl portretizează pe Robert drept un individ mai degrabă slab, care, în ciuda dorinţei de a se îmbogăţi, păstrează urme de sensibilitate şi încearcă să detensioneze, în anumite momente, atmosfera. În schimb, pentru sora sa, Rowena, Costinela Ungureanu reuşeşte o interpretare convingătoare a unei femei înverşunate, fără scrupule, aparent lipsită de orice empatie.

Dryland aduce în textul său teme clasice, precum dorinţa de parvenire, dar şi teme cu un ecou aparte în era contemporană, precum consumerismul sau problemele de mediu.

În atmosfera mlăştinoasă, apare şi o veritabilă pată de culoare, la propriu şi la figurat: doamna Spiller, interpretată de Raluca Păun. La propriu, căci veşmintele sale în culori ţipătoare contrastează intenţionat cu tabloul tern. Doamna Spiller nu e nimic altceva decât lumea exterioară care ia cu asalt liniştea unui univers pe cale de dispariţie. Adunând în ea întreaga metaforă a contemporanului: stridenţa, superficialitatea, dorinţa de entertainment, foamea de bani, estomparea valorilor şi principiilor unei epoci pe cale să apună.

În schimb, Amelia este un personaj straniu, pe care nu reuşeşti să îl desluşeşti întru totul. Stă ea în calea cursului firesc al lucrurilor precum un buştean care se împotmoleşte în ape sau este un stâlp, un simbol al principiilor care nu se lasă doborâte? Tabloul care atârnă pe perete transmite indicii discrete. Amelia, portretizată alături de fiul său, Arthur, înfăţişat fără defectul care îi acoperă chipul şi îl face respingător. O minciună. „Dar arată cât de frumos ai fi putut fi”, spune mama, care pare perfect împăcată cu acest gând. Finalul zdruncină din temelii monotonia casei şi invită spectatorul să îşi reconsidere impresiile născute de întreaga poveste depănată până atunci. Impregnaţi de liniştea tulburătoare a singurătăţii şi neadaptării, mai pot suporta pereţii şi insuportabila povară a vinovăţiei?

Unde duce nepăsarea!
S-a umplut de apă marea..
S-avem grijă fiecare
Să nu plouă peste mare.

Cu aceste versuri soresciene alege Alexandru Boureanu să încheie un spectacol cu final tulburător, care ne şopteşte că echilibrul se clatină din cu totul alte motive decât cele asupra cărora ne canalizăm energiile. Ne pierdem într-un noian.