O furtună de sub pleoape

Sâmbătă am asistat la o furtună. Cea a lui Shakespeare, cea a lui Purcărete.  Premiera Teatrului Naţional Marin Sorescu, un spectacol care gravitează în jurul replicii shakespeariene: “Suntem plămădiţi din aceeaşi materie din care sunt făcute visele şi această mică viaţă este cuprinsă  într-un somn”.

Primul indiciu l-am ochit, fără să-i înţelegem de la început însemnătatea, pe coperta programului piesei, unde apărea Prospero (Ilie Gheorghe) dormind.

De fapt, toată povestea este materializarea unui vis, cel al lui Prospero, care devine astfel stăpânul lumii de pe insula din Furtuna. Desigur, explicaţia originală este că Prospero o ucide pe vrăjitoarea insulei, mama lui Caliban, şi îi ia locul. Dar puterea magiei lui Prospero stă, în spectacolul lui Purcărete, în simplul fapt că acesta este cel care visează, devenind, astfel, creatorul.

În această lume onirică, frumoasa fiică a lui Prospero, Miranda, se suprapune monstruosului Caliban, ambele personaje fiind interpretate de Sorin Leoveanu, care nouă ni s-a părut că nu a demarcat (intenţionat) foarte clar cele două roluri, marea diferenţă făcând-o rochiile de hârtie purtate de Miranda, rochii pe care Leoveanu le rupea sălbatic când devenea Caliban. Totuşi, într-o anume scenă, Miranda se apropie de tatăl său cu un ciocan, fiind foarte aproape de a-l ucide, reducând puternic diferenţa dintre cele două personaje. Cum bine spunea un spectator, Leoveanu amintea, pe alocuri, de schizofrenicul Gollum al lui Tolkien.

Scenografia lui Dragoş Buhagiar este un adevărat deliciu vizual: o încăpere întoarsă cu susul în jos: candelabrul este întors invers, la fel şi dulapul din care ies personajele (şi care i-a amintit altui spectator de dulapul Cronicilor din Narnia), podeaua este, de fapt, un tavan. Probabil inversarea aceasta a venit în sprijinul ideii că lumea întruchipată era, de fapt, o proiecţie onirică a lui Prospero (care ne aminteşte de proiecţia inversată din optică, gândiţi-vă la oamenii care se văd cu susul în jos în faţa vizorului).

Atmosfera este apăsătoare, lumina scăzută, spaţiul închis şi personajele contribuind din plin la conturarea unei lumi întunecate.

Alături de Prospero şi de Miranda/Caliban, personajul care iese în evidenţă este Ariel (Valentin Mihali), spiritul albastru cu nas de clovn care împlineşte ordinele lui Prospero. Celelalte personaje nu par decât să susţină universul celor trei: al creatorului, al celui care îi execută planurile şi al fiicei sale/robului său.

Muzica este şi ea unul dintre elementele-cheie, sprijinind din plin imaginile puternice. Cântecul vrăjit al spiritelor şi Preludiul lui Wagner din opera Aurul Rinului sunt fundalul perfect pentru visul creator al lui Prospero.

De văzut.

Visând infinit

Răsfoiam. Şi am găsit poeziile lui Vic… şi am găsit versurile mele preferate din poeziile lui Vic… :)

“Ai răcit
Ai răcit copilă
Ai răcit copilă pierdută
Ai răcit copilă pierdută visând
Infinit.”

Corpul în sine trebuia să fie ceva periculos

<<Am rămas mută de uimire: îmi imaginasem că secretele păstrate de adulţi sub pecetea tainei erau de mult mai mare importanţă. Pe de altă parte, tonul confidenţial şi sarcastic al lui Magdeleine nu se împăca deloc cu bizara lipsă de însemnătate a dezvăluirilor sale; ceva nu era în regulă, dar nu puteam să spun ce anume.

În zilele următoare aveam să realizez că nu abordase subiectul concepţiei. Ştiind că există o legătură indisolubilă între cauză şi efect, nu puteam să accept că simpla ceremonie a căsătoriei duce la apariţia unui corp de carne în burta femeii; între părinţi trebuia să se întâmple ceva de natură organică. Comportamentul animalelor ar fi putut să mă lămurească; o văzusem pe Criquette, căţeluşa fox terrier a lui Magdeleine, lipită de un câine-lup de mari dimensiuni. Magdeleine plângea, încercând să-i desprindă unul de celălalt. “Puii ei vor fi prea mari, Criquette o să moară din cauza lor!” Dar nu asociam aceste zbânţuieli – nici pe ale păsărilor de curte sau ale muştelor – cu obiceiurile oamenilor. Expresiile “legături de sânge”, “copil din sângele meu”, “se vede că e sângele meu” îmi dădeau a înţelege că, în ziua nunţii şi din acel moment mereu, în venele soţiei se făcea o mică transfuzie cu sângele soţului. Mi-i imaginam pe cei doi, mire şi mireasă, în picioare, încheietura mâinii drepte a bărbatului fiind unită cu încheietura mâinii stângi a femeii; era o operaţiune solemnă, la care asistau preotul şi câţiva martori aleşi.>>

Simone de Beauvoir – Memoriile unei fete cuminţi

Ana..

Se deschisese toată înăuntru.
Alerga într-o casă fără uşi sau ferestre,
Strigând din ziduri.

Ei se făceau că nu aud şi îi îndesau lopeţi cu ciment în gură,
Ca să nu o mai audă îşi umpleau urechile cu propriile vorbe,
Îşi şopteau singuri că sculptează cu mâini de cer.

Ea se plictisea în nemurirea de stâlp al credinţei,
Cânta cu gura plină de ciment
Deschisă toată
Într-un zid fără uşi şi fără ferestre.

Ani de liceu

Cred că e a doua oară când Camil îmi aminteşte că am aici o cochilie de care trebuie să mă îngrijesc din când în când, pe care trebuie să o mai curăţ de pânze şi să o şterg de praf. Numai că acum am o dublă provocare. Trebuie să fac acelaşi lucru cu trecutul şi să scot din pământ cochilia în care mi-am petrecut anii de liceu :)

Nu mi-e foarte uşor. Încă de când ciclul de patru ani s-a încheiat, m-am simţit invadată de nostalgie.

Deşi am început cu stângul, căci într-a noua mi se părea că nu empatizez cu nimeni şi în pauze citeam cuminte în banca mea, reticentă faţă de orice posibil dialog, cotitura a apărut în cele din urmă. Şi acolo, la cotitură, mă aşteptau câteva persoane pe care le preţuiesc şi acum şi care au avut o influenţă majoră în evoluţia mea până la Anda din ziua de astăzi. Unele au rămas prin preajmă, altele nu, însă am învăţat (după ce mult timp m-am încăpăţânat să refuz acest adevăr) că aşa se întâmplă în viaţă.

Anii de liceu îmi sunt cei mai dragi căci atunci am avut parte de cea mai mare libertate. O libertate permisă, în mare parte, de vârstă. Libertatea de a crede în lucruri naive, libertatea de a simţi totul la maximă intensitate în lipsa maturei raţiuni care îşi face tot mai mult loc cu anii, libertatea de a scrie fără să simt presiunea timpului sau a utilităţii practice. Nu exista nimic practic pe atunci. Comiteam totul din impulsuri şi mă simţeam stăpână pe lumea pe care o revărsam. Şi eram.

Liceul mi-a adus primele prietenii reale, absolute, necondiţionate. Mi-a adus primele iubiri, primul sărut. În liceu am învăţat să mă preţuiesc şi tot atunci m-am preţuit cel mai mult. Atunci am crezut cel mai mult în mine. În liceu am cunoscut-o pe Anca, o călăuză, şi, cu ajutorul ei, în liceu mi-am descoperit gustul pentru literatură. Atunci am citit Magicianul, atunci am citit Hesse.

În liceu am scris cele mai frumoase scrisori.

Am văzut Iaşiul :)

Şi tot atunci mi-am petrecut 4 ani în acelaşi colegiu cu El, dar descoperindu-l abia la BAC.

Trei lucruri pe care aş fi vrut să le fac atunci?

să fi ieşit mai mult în Go West, l-am descoperit mult prea târziu

să fi mers în mai multe excursii

să fi reluat orele de cântat la orgă/pian.

Leapşa merge la surioare. Dana, Oana.. :)

el îi scria poezii

te simt adânc.

înfiptă

în sufletul lumii.

din ape vii

izvorând

Ce îmi doriţi?

Ce-ţi doreşti? În ultima vreme, întrebarea asta apare tot mai des. E, însă, o întrebare mai practică decât pare. Oameni dragi mă întreabă ce îmi doresc să îmi cumpere de Sf. Andrei, de Sf. Nicolae, de Crăciun. Cadourile au fost mereu o corvoadă pentru unii. Mie îmi face plăcere să le caut, să reuşesc să disting dorinţa strecurată în nişte vorbe trecătoare sau scăldată în negrul pupilei ce se dilată lacom în faţa unei vitrine dincolo de care stă rochia sau ceasul râvnit.

Părinţii au renunţat demult la tentativele de a mă surprinde, calificându-mă drept o persoană mult prea greu de dibuit. Uneori reuşeau să mă încânte, alteori surpriza aluneca spre şoc şi groază :)) Şi, pentru că mi-am dorit să-i cruţ mereu de neplăcerea de a ghici în colţurile buzelor mele micile semne ale dezamăgirii sau ale nemulţumirii (nu pentru că aş fi fost nerecunoscătoare, căci apreciam încercările lor, ci pentru simplul fapt că realitatea nu se dovedea echivalentă cu nădejdea mea), am preferat să accept compromisul cadourilor premeditate. Aşa se face că îi anunţ din timp care e cadoul meu de 7 iulie, 30 noiembrie şi tot aşa.

Mai sunt el şi prietenii apropiaţi, cei care ştiu că prefer să văd ce îmi doresc ei. Norocul meu e că am nişte prieteni atât de dragi şi de isteţi încât mereu alătur cadourilor primite de la ei şi un zâmbet statornic pe propriul chip.

Sfântul Andrei de anul acesta a venit cu nişte lucruşoare pe care le preţuiesc tare mult. Căci Miha a ştiut să… mă citească :) şi mi-a dăruit o carte care se anunţă încântătoare. Dar, mai presus de toate, rândurile aşternute cu pixul dincolo de copertă mi-au reamintit ce ne leagă pe mine şi pe Liliac.

Şi mai e un cadou care şi-a câştigat dreptul în galeria celor speciale, căci îmi dovedeşte (din nou) că unele prietenii cresc precum Făt-Frumos, de şapte ori mai repede. E un ciclocomputer primit de la Dănuţ şi de la Onis. De ce e aşa specială bucăţica aceea electronică? Nu pentru că îmi va arăta viteza şi kilometrii parcurşi cu draga de Cady (asta dacă voi reuşi să-l instalez :D), ci pentru că reuşeşte să îmi ofere exact ce îmi doresc eu de la un cadou. Să îmi arate că mă cunoaşteţi.

 

Anda (vs.) Andreea

Mama şi tata m-au numit Anda Andreea. Am avut noroc să am nişte naşi cu nume frumoase, aşa că am un frate pe nume Victor, iar el are o soră pe nume Anda.

Andreea a fost numele pe care şi l-au dorit ai mei. Mi-au spus că aşa se chema o eroină dintr-un film al acelor vremuri.

Am fost Andreea până la şapte ani.  Nici nu am ştiut că am şi alt nume până atunci, căci lucrurile despre care nu vorbeşti nu există într-un univers subiectiv. Aveam în bloc o prietenă pe care o chema la fel, aşa că eram cele 2 Andree. Mama şi Victor  mă strigau des “Andre”. Unchiul meu îmi spunea Andruşca.

La şapte ani am făcut cunoştinţă cu mine. S-a întâmplat în prima zi de şcoală, când învăţătoarea (o fată frumoasă, era în primul an de predare) a hotărât să mi se spună Anda pentru că mai exista o Andreea în clasă şi aşa era mai uşor să ne deosebească. Uşor-uşor, Anda a început să prindă rădăcini şi eu am început să cresc dintr-un nume până atunci străin.

Ai mei au continuat să mă strige Andreea mult timp, iar unele rude apropiate încă îmi zic (numai) aşa. Însă eu m-am identificat în numele acela scos de la naftalină după şapte ani în care a vieţuit tacit doar pe un certificat de naştere. Acum am devenit Anduţa, Andu, And. Acum oamenii se uită la mine şi o văd pe Anda.

“Cum, te cheamă Andreea? parcă te chema Anda. Cum, te cheamă Anda şi Andreea?” Cel mai supărător este că uneori Anda şi Andreea se reunesc într-un “Andra” repezit.

Salut, eu sunt Anda. Dar îmi poţi spune la mulţi ani pe 30 noiembrie.

Poveşti de adormit copilul

Mi-a citit poveşti. Eu mă făcusem covrig lângă el, rezemându-mi capul pe cuibul din umărul său. Îi atingeam obrazul cu nasul. A răsfoit şi mi-a citit o poveste despre o pasăre care a salvat un om atacat de un crocodil. Pasărea Fady. Apoi mi-a citit o poveste cu Nastratin, una cu un cocoş plecat să vadă lumea şi una despre luna care l-a lovit peste bot pe iepure când a făcut o prostie. Pe ultima mi-o aminteam. O reţinusem pentru explicaţia cretină pentru somnul cu ochii deschişi al iepurelui care se teme  de propria  umbră. Sărman fricos.

Mi-a citit poveşti, apoi m-a învelit şi m-a lăsat să dorm. Mi-a zâmbit din pragul uşii.

 

Dezamăgire

E titlul unei nuvele de Thomas Mann pe care încă nu am citit-o. Şi este apa în care mă scald de când s-a făcut frig. O apă nici rece, nici caldă, care nu ma trezeşte şi nici nu mă linişteşte. Doar îmi provoacă un uşor tremur.

Dezamăgirea cea mai cruntă e aceea care capătă chipul oamenilor pe care îi ştii bine. Nu ştii cum să o refuzi, ea este, se întâmplă, creşte, izbucneşte, apoi adoarme fără să ştii pentru cât timp. Te clatină ca şi când ai aluneca pe o mare neliniştită. Poate că apa în care mă scald de când s-a făcut frig este o mare neliniştită.