COCHILIA

Aici stă Anda. Daca aveţi noroi pe pantofi, descălţaţi-vă când intraţi.

Oglinda neagră e o cameră albă: noul spectacol TNC e un Black Mirror urcat pe o scenă de teatru

Proaspăta premieră de la Teatrul Național „Marin Sorescu” din Craiova s-a simțit ca o transpunere a unui episod din celebrul serial „Black Mirror” într-un alt plan de expresie artistică. Am văzut Oglinda Neagră (Black Mirror) într-o Cameră Albă (White Room). Cel mai nou produs TNC este și unul dintre cele mai îndrăznețe.

Prezentată drept un spectacol-instalație, montarea este susținută de soluții tehnice complexe, necesare pentru a susține mesajul intrinsec al piesei: realitatea virtuală ca parte integrantă a vieții individului contemporan, dependent de tehnologie. Personaje care evadează din viața de zi cu zi într-un program de realitate virtuală, încercând să uite, să viseze, să găsească ceva sau pe cineva. Un ecran imens, pe care alternează imagini care dau contur virtualului și reflectă activitatea „utilizatorilor” în timp real. Muzică puternică, cu un rol solid în arhitectura spectacolului. Microfoane care le permit actorilor să folosească alte forme de interpretare. Dacă lipsa lor ar fi presupus inevitabil o sforțare vocală pentru acoperirea sălii, amplificarea sunetelor folosește, de această dată, la rostiri naturale, ușor discrete uneori, pe alocuri leneșe și voit mai monotone, care adaugă la atenuarea simțului realității și alunecarea în „imaginar”.

Personaje simbol într-o metaforă despre actualitate

Printre personaje, se demarcă figura lui Alice (Romanița Ionescu), îndrăgostită de un alt utilizator al programului White Room: Yunis (Alex Calangiu). Asupra poveștii lui Alice planează o frază care se repetă în piesă și care avertizează că „singura dragoste omenească posibilă este cea imaginară”. De cealaltă parte este Paul (Cătălin Miculeasa), legătura cu „pământul”, individul care o iubește pe Alice dincolo de ecrane și care este atras în virtual de o dragoste reală, ci nu invers. Simbolistica personajelor este puternică, povestea fiecăruia se dezvoltă pentru a completa un tablou al lumii fragmentate în care oamenii rătăcesc încercând să își găsească sensul. Zander (Claudiu Mihail) este ancora virtualului, personajul care încearcă să exploateze la maximum posibilitățile tehnologiei. De altfel, este și cel care rămâne în White Room până la capăt. Friedlise (Gabriela Baciu) este individul transpus în totalitate în realitatea alternativă, cel care nu este dispus să facă nicio concesie lumii de afară, care dorește eliminarea tuturor celor care nu se pot debarasa total de concret. White Room este locul pentru visare, și-l dorește pur și intangibil, dar se îndrăgostește de Heloa (Ramona Drăgulescu), care nu poate renunța la viața ei de „dincolo”. Emoționantă este relația fraternă dintre Ilya (Dragoș Măceșanu) și Aryna (Corina Druc), pentru care White Room este locul care le permite să se regăsească după ce un accident o aruncă pe Aryna în comă. Momentul lor cu pianul este, cu siguranță, un moment de o frumusețe emoționantă. Nenad (Ștefan Cepoi) e mai mult o conștiință decât un simplu personaj: înțeleptul care și-a trăit viața și a învățat, din experiență, că fericirea nu este o linie de orizont, ci trăirea prezentului.

Nu doar tema generală apropie White Room de seria de televiziune Black Mirror, dar și întreaga atmosferă creată, un melanj între angoasă, visare și concret, între adevărul insuportabil al cotidianului și refugiul în minciuna confortabilă a virtualului. Echipa reușește, de la viziune regizorală și interpretare până la costume, muzică și instalații tehnice, să ofere senzații, să se insinueze progresiv sub pielea spectatorului. White Room ne transmite, la fel ca Black Mirror, că realul și virtualul nu mai sunt dimensiuni diferite, cel mult tangențiale, ci dimensiuni care se suprapun, se includ una pe cealaltă, părți echilibrate într-un întreg. În lumea contemporană, virtualul nu mai poate fi, pur și simplu, disociat de real, iar această confuzie a planurilor îndepărtează și mai mult individul de el însuși și îi exacerbează singurătatea.

White Room nu este o distopie, ci o heterotopie, un loc în straturi, un amestec de posibilități. White Room este o dimensiune unde indivizii se caută, dar nu se găsesc – nici pe sine, nici unii pe alții.

Piese contemporane, public tânăr

Piesa semnată de Alexandra Badea, în regia lui Florin Caracala, este încă un spectacol care certifică direcția către contemporan spre care s-a orientat teatrul craiovean după schimbarea echipei de management. În ultima perioadă, trupa TNC s-a reorganizat și s-a echipat pentru un traseu diferit, mizând mult pe actualitate, pe linia teatrului „nou”, cu texte contemporane sau transpuneri de texte clasice într-un stil avangardist, care este foarte ofertant în relația cu spectatorul. Transformarea este notabilă și dacă aruncăm o privire în sala de spectacol. Publicul este din ce în ce mai tânăr. În timp ce nu putem decât să ne bucurăm că alegerile noilor producții atrag public nou, proaspăt, e totuși de urmărit și cum va recepta publicul „vechi”, mai conservator poate, noile provocări lansate pe scena Naționalului.

Sursa foto: https://www.facebook.com/tncms.oficial

WHITE ROOM

De Alexandra Badea, regia Florin Caracala
Scenografia: Ana Ienaşcu
Traducerea: Cristina Toma
Costume: Ana Ienașcu
Asistent Regie: Raluca Păun
Regia Tehnica: Cristi Petec
Sufleor: Ramona Popa

DISTRIBUȚIA:

Romaniţa Ionescu (Alice), Alex Calangiu (Yunis), Claudiu Mihail (Zander), Gabriela Baciu (Friedlise), Ramona Drăgulescu (Heloa), Cătălin Miculeasa (Paul), Ştefan Cepoi (Nenad), Corina Druc (Aryna), Dragoş Măceşanu (Ilya), Anca Dinu (Guiren), Raluca Păun (Mira)

Salvatorii melcilor, spectacolul Matrioska

Când eram puștoaică, mi-am făcut o insignă pe care scria „Salvați Melcii”. Aveam obiceiul de a opri brusc orice pantof care amenința un proprietar de cochilie și mă străduiesc și acum să iau melcii din drum după ploaie. Așa că titlul spectacolului scris și montat de Bogdan Cristian Drăgan la Teatrul Național din Craiova m-a intrigat de îndată și m-a făcut să mă întreb cât din acea piesă e despre mine. Iar după ce am văzut-o, întrebarea capătă noi dimensiuni.

Trei surori, toate actrițe, un frate, actor și el, dar și psihoterapeut, un tată, profesor de astronomie, fascinat de Gagarin, o mamă, actriță celebră și o psihoterapeută. Piesa alternează între ședințele de psihoterapie, momentele de reunire ale surorilor, cadre de one-woman-show ale acestora și proiecții video care ne scot din ritmul confortabil al spectacolului și pun la îndoială verosimilul. În piesa de teatru construită după tipare clasice, surorile merg pe rând pentru ședințe la psihoterapeuta interpretată de Haricleea Nicolau. În proiecția video, personajele se opresc pentru un moment din a fi personaje. Ele fac loc actorilor care le interpretează și care încep, de asemenea, o confesiune în cadrul unei ședințe de terapie, o scenă în oglindă, de data aceasta cu fratele actor psihoterapeut (Ștefan Cepoi). De menționat că Ștefan Cepoi chiar este psihoterapeut și dincolo de scenă, o informație care adaugă la confuzia voită între ficțiune și realitate. Așadar, personajul Lala îi face loc actriței Petra Zurba, personajul Ioana – actriței Geni Macsim, personajul Ana – Ancăi Dinu.
Una dintre surori, Lala,  este actriță la teatrul de păpuși, dezinvoltă, proaspătă, jucăușă. E însoțită pe alocuri de Tom, prietenul ei adus la viață de mâna din mănușa neagră. Tom o leagă pe Lala de Petra, Tom este podul dintre personaj și actor, dintre ficțiune și  viața reală. Odată cu apariția proiecției video, Petra Zurba, chiar Petra, actrița Teatrului Național, nu personajul din piesă, ne dezvăluie câteva frânturi din viața sa. Aflăm că are o slăbiciune pentru Tom Hanks. Apoi, prin povestea despre celebrul actor, Petra alunecă spre ficțiune și se reîntoarce treptat către Lala. La fel cum Anca Dinu alunecă spre ficțiune când începe să ne povestească despre legătura dintre ea și Robin Williams, în particular despre sinuciderea lui. La fel cum Haricleea Nicolau se îndepărtează de Haricleea când ne povestește despre proiectului filmului ei cu Quentin Tarantino. La fel cum Geni Macsim îi râde în nas adevărului povestind despre cum a sunat-o Jamie Oliver pentru ciorba ei de salată. Urmând aceeași traiectorie, spectacolul ne arată, în oglindă, ficțiune și realitate, inițial alternând planurile cu claritate, apoi tot mai difuz, tot mai difuz, până ceea ce credeam evident își pierde din putere. Bogdan Cristian Drăgan se joacă, în acest spectacol, cu adevărul, arătându-ne forța cu care arta îl subjugă cu atâta ușurință: uneori îi dă voie să se înalțe viguros, alteori îl înmoaie sau îl dizolvă cu totul.

Natașa Raab e aleasă strategic să o joace pe mama celor trei surori, actriță celebră. La fel ca Ștefan Cepoi, Natașa Raab apare doar în proiecția video, universul paralel în care am zice că adevărul pe care credem că îl cunoaștem se află în mai mare măsură decât pe scenă. Poate, până la un punct. Mama celebră este actrița pe care o avem în frigider, pe borcanul cu castraveți cornichon.  În universul paralel, știm cu toții că actrița din frigider are de-a face cu produsele lactate.

Experimentul lui Bogdan Cristian Drăgan are haz, are ironie, are satiră. Ne livrează, pe alocuri, fraze memorabile, textul este bogat și de calitate. Discursul repetitiv al psihoterapeutei are o mare încărcătură simbolică și culminează cu definiția fericirii. De altfel, întreaga piesă este plină de semnificații și ar fi dificil de realizat un index al acestora. Titlul ar fi de analizat după încă o vizionare, căci nu am reușit să urmăresc prea bine momentul în care apare comparația personajelor/actorilor cu niște melci băloși. Dar și eu mă aflu într-o cochilie, așa că niște bănuieli am.

Cât despre acel spectacol e despre spectacol, cât din el este despre noi, cât despre personaje, cât despre actorii care le dau viață? Salvatorii Melcilor e o păpușă Matrioșka, o lume într-o lume într-o lume într-o lume. O joacă pe metatext care uneori amuză, alteori îndeamnă la reflecție. Viziunea este lăudabilă, cred însă că tema este atât de complexă și presupune o aglomerare de idei atât de sălbatice, de greu de stăpânit, încât încercarea de a le potoli transpunându-le într-un spectacol de teatru este nebunească. Din cauza acestei sălbăticii greu de potolit a adevărului, spectacolul mi-a transmis adesea senzația unui haos care se încăpățânează să rămână neascultător. Dar, cu toate astea, Salvatorii Melcilor a avut farmec și a avut ce trebuie pentru a mă face să urmăresc această punere în scenă cu plăcere.

Panseuri aleatorii înainte de o simplă zi

Singura lecție pe care ne-o dă un An Nou este că începuturile nu țin de cronologie, ci de ceasuri mai degrabă lăuntrice, cu mecanisme profund personale și greu de armonizat cu un Timp obiectiv și distant. Nu ne putem apropria Timpul tuturor și nici nu are sens să încercăm să o facem. Mai degrabă ne-am întoarce către noi înșine încercând să ne ascultăm și să detectăm ritmul nostru individual, care ar fi cea mai bună călăuză în orice călătorie. Dacă Timpul ăsta metafizic și imposibil de subordonat m-a învățat ceva până acum a fost că maturitatea potolește într-un mod condamnat adesea pe nedrept, căci atunci când valurile se domolesc, apele devin mai limpezi. Poate că am pierdut din farmecul învolburării, dar am câștigat o vedere clară și curajul de a o folosi.

Câștigurile din ultima vreme: să savurez tihna atunci când o am și să nu o mai încurc cu plictiseala, să savurez plictiseala atunci când vine în cantități rezonabile, să mă bucur mai mult de aprecierea celorlalți fără a lăsa modestia să mă autolimiteze prea tare, să mă îndepărtez de lucruri și oameni a căror cadență nu îmi sună cum trebuie cât mai repede, fără resentimente și fără judecăți prea aspre, să fiu mai blândă (și încă mă străduiesc la acest capitol), să profit din plin de timpul cu oamenii pe care îi iubesc, chiar dacă uneori pare frustrant de insuficient, să cred în ce pot și în ce știu, să îmi amintesc să vreau și să am curajul să încerc.

Vine un an nou, dar prima lui secundă ne va găsi la fel. E bine să știm că schimbările și dorințele nu se ascund în ceasurile care încă nu au venit, ci undeva adânc, înăuntru. Tic-tac.

 

Aias: demența în pași de dans

O rostogolire în hăul nebuniei cadențată în mișcări de dans, multe dintre ele contorsionate precum mintea eroului căzut pradă propriului sine. Căci „Nebun e cel care de sine nu mai fuge./ Eu nu mai fug de mine însumi./ Deci – sunt nebun!” ne anunță Aias, interpretat de Claudiu Bleonț, cu fața-i mânjită de sângele vitelor măcelărite în noaptea în care, orbit de demență, eroul homeric confundă cornutele cu dușmanii.

Spectacolul propus de Anca Măniuțiu și regizorul Mihai Măniuțiu, cărora le aparține scenariul dramatic, este unul preponderent coregrafic, astfel că personajul principal nu este Aias, ci nebunia însăși, un personaj colectiv care își întinde rădăcinile pe întreaga scenă, cufundând  povestea într-un adânc de anxietate și întunecime. Banda rulantă, pe care se perindă personajele și telefoanele care sună întruna pentru augmentarea stridenței în care se înfășoară nebunia lui Aias, este o născocire foarte importantă în economia piesei. Adaugă dinamism, sporește tabloul neliniștii, accelerează ritmul trăirilor, trăgându-ne mai aproape de nefericitul care își contemplă soarta cu o resemnare demnă de milă, în timp ce omul loial, jucat de George Albert Costea, încearcă o ultimă resuscitare a lucidității.

Pare necesar și firesc de nominalizat și Andreea Gavriliu, „vinovată” pentru coregrafie, căci mare parte din produsul final i se cuvine și ei, la fel cum i se cuvine și muzicii excelent alese (Mihai Dobre), ea glorifică tensiunea, apasă crud în carnea vulnerabilă a personajelor care se zbat în solidaritate cu demența ((soldații, corpul diviziei de blindate), în timp ce trei pacifiste râd pe seama degringoladei celui care „a vrut să se îmbăieze în sânge” . Dar războiul e o lume pe care numai cei care au trăit-o o pot cuprinde, iar sângele „nu-i lucru rău. Sângele e sânge.” Nebunia nu-i doar a lui Aias, ea e îmbrățișată, într-o măsură sau alta, de toți cei care  au gustat-o pe front.

Apariția pacifistelor este caraghioasă și, în mare, neconvingătoare, iar psihoza eroului este ușor subdimensionată, poate și pentru că miza pare a fi o psihoză generalizată, astfel că energia unui singur personaj se resoarbe în toate celelalte elemente care construiesc nevroza de necuprins care inundă existența unor oameni atinși de bacilul războiului.

Aias, eseu despre demență livrează o experiență atipică, angoasantă, poate chiar inconfortabilă pe alocuri. Trupa Naționalului merită aprecieri din plin pentru eforturile de adaptare la formula coregrafică, chiar dacă există mici stângăcii de execuție. Dansul este o cu totul altă formă de expresie, iar provocarea lansată de regizor și coregraf a fost una redutabilă. Persistența detaliată a câtorva secvențe este o dovadă că spectacolul are capacitatea de a lăsa amprente suficient de pregnante pentru a naște gânduri și impresii mult timp după. Un argument suficient de puternic pentru a fi recomandat.

Sursa foto: tncms.ro

Primul meu musical? MAMMA MIA! la Craiova

Pe 23 decembrie voi merge probabil la primul musical, căci la Sala Polivalentă din Craiova se joacă și se cântă MAMMA MIA!

Deși locul desfășurării spectacolului este atipic, înțeleg că dispunerea locurilor s-a făcut astfel încât publicul să se bucure de cea mai bună experiență. Pentru mine este chiar prima experiență de acest fel, căci nu am reușit să văd un musical de teatru până acum, deși mi-am dorit foarte tare să ajung la Fantoma de la Operă și Romeo și Julieta în urmă cu câțiva ani. Biletele erau, însă, mai tot timpul epuizate, iar la asta se adăuga și problema disponibilității mele, care presupunea și drumul până la București.

Drag îmi este că vine muntele la Mahomed de această dată și mai drag încă pentru că se întâmplă în ajun de Ajun, când aerul e deja contaminat de entuziasmul așteptării, de bucuria intangibilă a Crăciunului, de agitația aceea obositoare, dar frumoasă. În plus, mie tare mult mi-a plăcut MAMMA MIA! filmul. Mi-a dat o incredibilă stare de bine pe care sper să mi-o transmită și show-ul adus pe 23 decembrie în oraș. 

Mă bucură foarte tare și îmbogățirea aceasta recentă a peisajului craiovean cu spectacole variate, care reușesc să scoată oamenii din case și să le ofere alternative la viața pe canapea. Simt că urbea a evoluat în ultimii ani foarte mult din acest punct de vedere și că începem să avem un public din ce în ce mai activ.

Ce ne promite MAMMA MIA? Cel mai spectaculos musical produs vreodată în România, cea mai frumoasă poveste despre iubire, relații, prietenie, cu o distribuție sonoră ( Loredana Groza, Bianca Purcărea, Anca Țurcașiu, Anca Sigartău, Aurelian Temișan, Ernest Fazekas, Adrian Nour, Silviu Mircescu) și o desfășurare de forțe impresionantă.

Pentru că poate fi și un cadou inspirat de Sărbători, să știți că biletele sunt disponibile pe https://www.iabilet.ro/bilete-craiova-mamma-mia-pur-si-simplu-irezistibil-36929/. Toți cei care vor să afle mai multe detalii despre spectacol pot intra pe mammamiathemusical.ro.

Revin cu impresii după Crăciun :)

Musicalul MAMMA MIA! a fost urmărit de 60 de milioane de oameni din 50 de țări. A fost lansat în 1999 la Londra, în West End și apoi în Statele Unite ale Americii, pe Broadway. Dramaturga Catherine Johnson și producătoarea Judy Craymer au creat acest spectacol inspirându-se din cântecele compuse de Benny Anderson și Bjorn Ulvaeus, foști membri ai formației ABBA. Titlul musicalului este hitul grupului din anul 1975, melodia „Mamma Mia”. Musicalul a întrecut producțiile originale pe Broadway, de la „The Sound of Music”, „The King and I” și până la „Damn yankees”, cu 1.500 de reprezentații. A devenit al 8-lea cel mai longeviv musical de pe Broadway și al 9-lea cel mai longeviv show din toate timpurile, cu 5.124 de reprezentații. În orice zi au loc cel puțin 7 show-uri „MAMMA MIA!”, în jurul lumii.

Datorită succesului înregistrat, povestea a fost adaptată pentru marele ecran în 2008, cu actorii Meryl Streep, Amanda Seyfried, Pierce Brosnan, Colin Firth și Stellan Skarsgård în rolurile principale, iar în 2018 a fost lansat și al doilea film Mamma Mia 2.

RETROELECTRO @ TNC Craiova

RETROELECTRO este spectacolul cu care mi-am început periplul în noua stagiune a Teatrului Național Marin Sorescu și mă bucur că s-a întâmplat așa, căci mi-a plăcut mult perspectiva lui Bogdan Georgescu.

Înainte să intrăm în sală, ne sunt înmânate cămăși albe, pe care suntem rugați să le îmbrăcăm, și câteva foi cu versuri. Cele cinci actrițe se perindă prin fața noastră recitând apăsat și voit inexpresiv, cu o simplitate adâncă, poeme contemporane ale autoarelor Svetlana Cârstean, Ana Dragu, Teona Galgoțiu, Andra Rotaru, Elena Vlădăreanu. Deși toate textele mi-au atins un nerv, o coardă, ceva, Floarea de Menghină a Svetlanei Cârstean a fost, cred, cea mai penetrantă. Recitată, dacă nu mă înșel, de Ioana Manciu, o actriță pentru care am și un soft spot. Ioana are o vulnerabilitate aparte când joacă, ceva ce nu am întâlnit la mulți actori, iar vulnerabilitatea ei cred că este cea care mă face să simt că transmite mai mult ca alții. Mai ales când plânge. Nu am văzut pe nimeni să plângă ca Ioana. Și, dat fiind că și în piesele lui Bobi Pricop, dar și în cea a lui Bogdan Georgescu, am văzut-o plângând, cred că nu doar mie îmi lasă această senzație. Revin la ideea că ar trebui să o vedem și într-un proiect pe scena mare, deși piesele contemporane din I.D Sîrbu îi vin mănușă, aruncând exact lumina care trebuie pentru a-i evidenția emotivitatea și expresivitatea.

După recitarea poemelor, urmează revelarea subiectului, pe care îl aflăm, de altfel, și din synopsis:

„Pe data de 9 mai 2018 în toate școlile din județul Bistrița Năsăud – urban și rural – are loc un eveniment festiv care trebuie să se desfășoare între 10.50 și 11.10 dimineața – Careul Festiv pentru sărbătorirea împlinirii a o sută de ani de la moartea poetului național George Coșbuc, originar din județ. Directiva Inspectoratului Școlar pentru organizarea evenimentului vine însoțită de un scenariu detaliat, de nu mai puțin de douăsprezece pagini, propus ca sugestie, însă cu obligativitatea realizării în pauza mare. Între 10.50 și 11.10 dimineața. În pauza mare. RETROELECTRO este tragi-comedia unei comunități sub presiunea autorității și a fricii, în contextul “tendințelor” naționalist-extremiste ce cuprind din ce în ce mai mult Europa de azi, chiar de ziua Europei.”

Cele cinci personaje feminine – Iulia Colan, Ramona Drăgulescu, Ioana Manciu, Raluca Păun și Costinela Ungureanu, se amuză pe seama directivei și pun la cale o aplicare atipică: un spectacol original, plin de simbolistică și de momente hilare, care a iscat râsete sănătoase, chiar și cu lacrimi, în rândul spectatorilor. Momentele pregătite pentru Ziua Coșbuc sunt un fel de comunicare nonverbală cu tentă de șarade, care reduc opera coșbuciană la simboluri și fire narative simplificate, tratate cu mare ghidușie, născând o complicitate aparte cu spectatorul, care trebuie să ghicească despre ce text coșbucian este un tablou sau altul. Am și acum în minte secvența de un comic răvășitor cu un George Albert Costea burtos, dar și imaginea iernii întruchipate atât de nostim de Ioana Manciu, tabloul cu mama Iulia Colan suflând în fereastra ținută de Claudiu Mihail.

Savoarea inventivității este, însă, întreruptă de năprasnica veste a sosirii unui reprezentant al autorităților, care dă peste cap întreaga odisee a celor care tânjeau după altfel. Resemnarea și revolta tacită iau locul entuziasmului, iar acțiunea din pauza mare capătă aura ruginită a tristelor festivități golite de conținut, condamnate la discursuri de lemn și activități menite să fie bifate pe o foaie.  Alex Calangiu, în costum slim fit, cu pantofi lucioși purtați fără șosete, declâmând stereotipuri cu zel, este întruchiparea perfectă a demagogului, a sistemului retrograd bazat pe obediență, conformare și pasivitate, care oprește orice răbufnire a noului.  Lui i vine în sprijin și angrenarea cămășilor albe în spectacol prin intonarea unui imn menit să conducă întreaga manifestare către culmile măreției, ca într-un îndepărtat, dar atât de apropiat 23 august.

Vizual, mi-a plăcut tare mult și finalul, care a venit cu altă tonalitate, adăugând la versatilitatea piesei.

RETROELECTRO este o gură de aer proaspăt, un spectacol plin de ludicitate și luciditate, care confruntă în mod original contemporaneitatea unei societăți în căutare de schimbare, cu reminiscențele unui sistem comunist care încă își admiră în oglindă cicatricile lăsate pe o Românie care încearcă să se vindece. RETROELECTRO este confruntarea dintre noutate și învechit, dintre joaca frumoasă care naște lucruri și formalismul care naște doar închipuiri nesănătoase.

Și este încă o dovadă că spectacolele montate în sala mică a Teatrului concurează serios cu marea scenă, menținând un nivel foarte înalt al calitășii și fiind, per total, mult mai provocatoare. Cred că Sala I.D. Sîrbu se transformă, astfel, într-un incubator destinat unui nou public de teatru, managementul instituției vorbind, oricum, în mai multe rânduri despre bucuria de a avea un public tot mai tânăr. Ceea ce este un lucru excelent.

RETROELECTRO

proiect de artă activă

poeme de – Svetlana Cârstean, Ana Dragu, Teona Galgoțiu, Andra Rotaru, Elena Vlădăreanu

un spectacol de Bogdan Georgescu

scenografia Irina Gâdiuță

spatiu sonor Sever Andrei

maestru balet Olguta Ilie

asistent regie Cătălin Miculeasa

foto Albert Dobrin

Cu

Alex Calangiu

Iulia Colan

George Albert Costea

Ramona Drăgulescu

Ioana Manciu

Claudiu Mihail

Raluca Păun

Costinela Ungureanu

Cătălin Vieru

România e un tren

Acum două luni, un tren a deraiat pe firul unui viaduct din Craiova. Mecanicul era beat. În urmă cu o săptămână, în mass-media a apărut o filmare cu viaductul de la Bahna, unde șuruburile care susțin traversele sunt scoase cu mâna, fără pic de efort. Soluția CFR pentru evitarea unei tragedii? Micșorarea vitezei trenurilor. De ce amintesc de aceste două episoade? Pentru că ele ne definesc lumea. Pentru că trenurile care deraiază sau care sunt pe punctul de a o face sunt metafora perfectă pentru această țară.

România este un tren pe șine instabile, condus de un mecanic iresponsabil care, în loc să îi ducă pe pasageri în direcția dorită, îi conduce către o catastrofă anunțată. Am plătit călătoria din propriile buzunare, dar macazul se schimbă după bunul plac al șefilor de gară, iar destinația către care ne îndreptăm nu este cea pe care ne-am ales-o.

Peisajele ne sunt din ce în ce mai străine. Vrem să oprim trenul, dar nu ne lasă. Și iată cum trenul oprește în stații în care nimeni nu vrea să coboare, pentru că nu recunoaștem locurile, nu ne mai înțelegem cu oamenii, nu mai găsim ce era cândva „acasă”. Pe drum, unii dintre călători și-au luat inima în dinți și au sărit, din mers, în vagoanele altor trenuri care se îndreptau în direcția opusă, în speranța că la capătul acelei călătorii vor găsi ceva mai bun. Lor li se spune „diaspora”.

Din când în când, trenul trece pe lângă semafoare care arată roșu și pe lângă alți mecanici care le fac semne să oprească. Singurul mecanism de reglaj al acestui tren au rămas pasagerii. Oamenii au început să iasă pe culoare și să strige să oprească. Dar acum au pus un nou semn lângă cel cu „Fumatul interzis”. Țigărilor li se adaugă un nou paria. Protestul spontan.

Unii povestesc despre trenuri pierdute în urmă cu aproape 30 de ani, alții despre unul pierdut în `47. Sunt și destui care spun că nu îi deranjează unde ajung, atâta timp cât primesc un ceai și un sandviș și mai aud o promisiune, două. Văd ei când ajung acolo ce vor găsi și cum se descurcă. Dar acum le este foame și trebuie să mănânce. Alții fac greva foamei lângă ei. Iar unii dorm. De când s-au urcat în acest tren, dorm și habar nu au încotro se îndreaptă.


România

Arunc o privire pe acest blog și îmi pare astăzi o născocire naivă dintr-o realitate paralelă. Pentru că astăzi, în loc de fascinație pentru piese de teatru, frânturi poetice, cinematografie și alte mărunțișuri modeste care și-au găsit casă în această cochilie, Anda simte puțină furie, multă repulsie, niscaiva amărăciune și frustrare. Anda simte neputința unor oameni buni de a-i trimite departe pe oamenii răi. Anda simte cum alunecă în anormalitate din ce în ce mai mult, alegând să stea în propria-i țară, și începe să își piardă capacitatea de a tolera.

Viața are un termen de valabilitate. Ce-i drept, nu îl cunoaștem, e diferit în cazul fiecăruia. Dar pentru că termenul acesta de valabilitate necunoscut e acolo,  e înțelept e să ne bucurăm de ea cât putem. Odată cu maturitatea, în calea mea a apărut și nevoia intensă de a trăi pentru ce e frumos, de a face frumos din ce nu este sau de a ocoli ceea ce nu mai poate fi salvat. Nu-mi reușește adesea, dar mă străduiesc în continuare, duc o luptă cu mine, la nivel mental, în primul rând – căci de baricada asta trebuie să trec – pentru a-mi reaminti ce e cu adevărat important. Să găsești fericirea în firesc. Dar am și picioarele pe pământ. Iar pe pământul acesta unde trăiesc ceva e putred. Nu sunt în Danemarca lui Hamlet. Sunt în Craiova, România. Miroase a gunoaie. De la groapa aia amplasată anapoda la Mofleni, o să ziceți. Da, și de la aia. Dar mirosul ăsta de care vă zic eu a acaparat toată țara. Și vine de la oameni. Niște oameni cărora le-au putrezit omenia, valorile și creierele. Care au numai gustul banilor pe limbă. Unii sunt înglodați într-o servitute murdară, alții cotropiți de cancerul dorinței de putere.  Oamenii ăștia nu ne lasă să fim fericiți în mica noastră lume. Pentru că nu prea ne mai lasă să trăim.

E responsabilitatea fiecăruia dintre noi să fie fericit. Da, e o responsabilitate. Așa trebuie să o privim. Cred că în Piața Victoriei și pe străzile câtorva orașe ale României miroase a speranță. Trebuie să răspândim mirosul ăsta peste tot. Să gonim duhoarea gunoaielor.

Ace și opiu: Universul este cubic

În întunericul sălii se distinge cubul. Dispus cu una dintre muchii în sus, încă inert. Apoi începe spectacolul și cubul e impregnat de lumină, proiecții. În interiorul lui își face cuib întreg spectacolul. Uneori se învârte, iar personajele își caută centrul de gravitație. Devine, pe rând, cameră de hotel, studio de înregistrări, cabinet de hipnoză, cer, colț de Paris, stradă aglomerată a New York-ului. Înăuntrul său, un carismatic Robert se luptă cu o inimă frântă. În paralel, Miles Davis se luptă cu propria-i deziluzie din dragoste și, mai apoi, cu dependența de droguri. Un Jean Cocteau împrietenit cu opiul, suspendat în aer, își scrie din cer scrisoarea către americani. Totul este, de fapt, într-o stare de suspendare profundă în interiorul cubului, locul unde fiecare își înfruntă sinele.

Poetic, hipnotizant de la un capăt la altul, legând pământul de cer și teatrul de film într-un experiment care – pentru mine, cel puțin – nu este nici una, nici alta, ci o întâlnire specială cu un fel unic și penetrant de a crea. Un experiment transformat într-o experiență a fascinației depline, o experiență care ne vorbește despre darul neprețuit de a simți, chiar și când uneori darul atârnă greu, și despre forța de pe care ne-o dă un astfel de dar, transformându-ne în creatori.

Ace și opiu nu este un spectacol, ci o însușire a acestui dar, iar Robert Lepage este un creator. Unul desăvârșit.

Măsura lui Donellan

Spectacolul adus de Teatrul Pushkin din Moscova, în colaborare cu compania Cheek by Jowl din Londra, în regia lui Declan Donellan, este un exemplu concludent de teatru făcut bine. Redus la esență, simplu, curat, cu o mise-en-scene minimală, dar semnificativă și de efect.

Trei cuburi mari roșii și o mână de actori grupați din care se desprind, scenă după scenă, într-o scurtă fugă, figurile proeminente ale momentului în cauză, sunt premisa reușitei.

Jocul actoricesc curge firesc fără a fi încărcat de artificii fără rost. Totul se simte la locul său, nimic nu pare în plus.

Piesa lui Donellan a venit cu un suflu diferit, mai aproape de clasic, însă trecând cu eleganță către contemporan. Neostentativă și neforțată, pentru a ne aminti să nu pierdem din vedere ce înseamnă uneori a fi suficient. Ce este suficient pentru ca un spectacol să fie bun. Să fie puternic. Ce este suficient pentru ca un actor să își facă treaba și ce este suficient pentru ca spectatorul să înțeleagă. Poate fi o lecție despre ce are și nu are rost, mai ales într-o vreme în care unii regizori se tem sau cred, pur și simplu, că vocea lor nu se poate distinge decât prin stridență.

Foto: https://www.facebook.com/pg/shakespearefestivalcraiova/photos/?tab=album&album_id=2044000715851735