COCHILIA

Aici stă Anda. Daca aveţi noroi pe pantofi, descălţaţi-vă când intraţi.

Boyhood sau 12 ani. Cu Linklater

boyhood-teaser-poster-404x600De la Holy Motors al lui Carax nu cred să mai fi scris ceva despre un film aici. Însă Dana m-a îndemnat și, după ce a trântit gândul, mi l-am însușit și am decis să scot antenele. Pentru Linklater și pentru Boyhood.

Nu că filmul ar mai avea nevoie de cronici și recenzii pozitive, motiv pentru care nici nu intenționez să scot așa ceva din cochilie. Deja considerat filmul anului 2014 de o majoritate covârșitoare a criticilor și bifând un scor de 100/100 pe Metascore, Boyhood dovedește că un film de 3 ore în care nu se întâmplă mai nimic și în care, în același timp, se întâmplă cam tot, poate să se facă „auzit” dintr-o mulțime de proiecte care vor fix lucrul ăsta. Să se facă auzite.

Să vezi, totuși, cum crește un puști sub ochii tăi e o treabă care aduce cu sine un fascicul întreg de fascinații. Nu știi nimic despre film și ridici o sprânceană când vezi cât seamănă prichindelul de 5-6 ani cu puștiul de 10, apoi de 15. Dar stai.

12 ani. Atât a durat proiectul. Și așa s-ar fi și numit dacă nu apărea, între timp, 12 ani de sclavie.

12 ani în care Linklater (poate nu vă e clar, dar e cel care se află în spatele unor filme precum Waking Life sau Before Sunrise/Sunset/ Midnight) și echipa au filmat câteva zile pe fiecare an, iar scenariul pentru anul în curs era finalizat cu câteva zile înainte de filmarea propriu-zisă, pe baza experiențelor personale ale fiecăruia dintre actori. 12 ani în care un puști și o puștoaică (sora lui Mason este, în realitate, fiica lui Linklater, care și-a rugat tatăl să o includă în proiect) cresc sub ochii noștri. Atât de natural, atât de firesc, atât de cursiv. Cursivitatea și firescul sunt baghetele magice ale lui Linklater. 3 ore în care 12 ani prind formă în fața ochilor noștri în principal prin dialog. Actul suprem de măiestrie al acestui regizor, care spunea cândva că planul lui B este întotdeauna să facă un film cu actori care vorbesc mult. Aș râde, dacă nu mi s-ar părea atât de fermecător.

Altfel, zâmbesc numai, cu înțeles…

…amintindu-mi de dialogul despre Facebook și starea intermediară în care ne aflăm cu toții, da, pentru că uite-mă, sunt aici lângă tine și îți semi-ascult tâmpeniile în timp ce semi-citesc statusuri tâmpite pe pereți virtuali și nu, nu mă pot desprinde, nu, nu mai trăim într-un singur loc, nu mai avem inima într-un singur loc, nu mai avem mintea într-un singur loc. Plutim în derivă, între două planuri, nefiind cu adevărat prezenți pe niciunul dintre ele. Și amintindu-mi de dialogurile perfecte dintre tatăl Ethan Hawke și copiii Ellar Coltrane și Lorelei Linklater, de perfecțiunea comunicării dintre un tată și copiii săi, chiar așa, într-o situație care prevede numai vizite săptămânale sau lunare. Amintindu-mi de perfecțiunea atât de imperfectă și atât de fermecătoare a fiecăruia dintre părinți, de fapt. Și de notele personale de care mustește proiectul ăsta.

boyhood-1096862-TwoByOne

…gândindu-mă la cât de prețioasă este prezența unui Linklater, la fel cum este și cea a unui Malick, în lumea asta frumoasă, dar adesea sălbatică, a filmului care ajunge în mainstream. Cât de prețios este să găsești adăpostită în culcușuri atât de neașteptate precum filmele perna aceea moale exact cât trebuie pentru a-ți sprijini gândurile, să găsești chiar gândurile acelea care ți-au trecut prin minte de atâtea ori fără să te auzi, totuși, dându-le viață prin grai, sau așteptările pe care le ai de la unele lucruri în viață și pe care le conștientizezi abia când îți pune altcineva oglinda în față. Și asta prin cuvinte, cuvinte, cuvinte.

Și mai zâmbesc gândindu-mă la oamenii cărora le-am spus de el și care o să se uite și care o să îmi mulțumească. Și gândindu-mă la oamenii  cărora le-am spus de el și care o să se uite și care o să mă înjure cu foc. Dar ce bine e să zâmbești.

Și folosesc gerunziu, da. Pentru că îmi place de mor. Pentru că e o arteră a vocabularului care pulsează de semnificații. Și repetiții, da. Și vedeți filmul ăsta.

 

Domnul Roșca: memorii dintr-o carte nescrisă

Sorin sau din înțelepciunea unui profesor de filosofie care predă logica

Lari Giorgescu: Îmi asum acțiunile

Sorin Onişor, cel care se hrăneşte din răsărituri

Bărbatul din gară a îmbătat aseară un bichon

Ați văzut că la  una dintre intrările în gara din București  un bărbat cu fața brăzdată încă mai lustruiește pantofi?  Înăuntru, pe culoarul care conduce către tabela cu mersul trenurilor, au apărut, peste noapte, sute de umerașe pe care stau atârnate, aproape rușinate, câteva cămăși cu motive tradiționale, reproduceri ceva mai ieftine ale iilor autentice. Lângă ele, o expoziție întreagă de icoane, alături de suveniruri mărunte, împrietenite de lipsa completă de noimă a comerțului: brățări, yo-yo, mărgeluțe, pălării de soare, umbrele. „Da”, spune apăsat unul dintre prietenii mei, „icoane, ce altceva? Mai vine câte o mamaie, cumpără una, se duce la ea în sat și le spune tuturor cumetrelor – asta-i din gară, di la București!”

Trecem pe lângă un bărbat încruntat, care ceartă o femeie incomodat de mâna așezată pe umărul său de un  pacifist. „Ai văzut cât de mult se schimbă oamenii la mânie?” Da, am și simțit-o. Suntem mai mulți, noi, cei care trăim înăuntrul nostru. Suntem cei fericiți, cei îngrijorați, cei melancolici, cei mânioși, cei întelepți, cei neghiobi, cei artiști, cei buni, cei răi.

Pe marginea ultimului peron, un bărbat iese dintr-o magazie cu două bidoane urcate pe un căruț, pe care le umple cu apă. Un porumbel își afundă ciocul în șuvoiul care se scurge pe jos. „La așa apă,  acum bate din aripi o dată și pică, stai numai să vezi.” Râdem prostește de sărmana zburătoare și nici nu apucăm să ne dăm seama exact ce se întampla când, hop, într-o secundă, bărbatul intră în magazie și azvârle de acolo încă un porumbel în băltoacă. După ce ne dezmeticim din efectul de abracadabra, întrebăm bărbatul dacă este deținătorul oficial al noului personaj înaripat. „L-am găsit pe aici. E pui, nu zboară.” Îi aruncă o privire și vede că nu arată nici cel mai mic interes pentru apă. „Dacă era bere, imediat îți băgai ciocu’!” Ne amuzăm, iar bărbatul simte nevoia să contextualizeze: „pai da! Aseară am îmbătat un bichon!” Un bichon? „Stătea acolo, am vărsat niște bere pe un scaun. Și sunt scaune din alea mai adânci, știi, de se adună în mijloc. Ham ham hâc! Ham ham hâc! Așa făcea! A lins tot.”

Bărbatul din gară a îmbătat aseară un bichon, iar astăzi crește un porumbel.  Ma întorc de la mare, unde chiar înainte să plec am văzut o bătrânică făcând plajă goală, dar nicăieri nu am întâlnit o plajă de nudiști mai mare decât în Gara de Nord.

Oscaruri pentru Shakespeare 2014

Asa cum am convenit cu tovarasii mei, Iulian si Dana, dupa Festivalul Shakespeare din acest an ne agregam impresiile intr-o festivitate simbolica de acordare a „Oscarurilor” pentru spectacolele participante la aceasta editie, Shakespeare al Tuturor. Iulian a stabilit categoriile si a acordat deja distinctiile.

Alegerile mele:

Cel mai bun actor in rol de barbat – Marcel Meyer, pentru Richard al III-lea (Abrahamse & Meyer Production, Africa de Sud)
Cel mai bun actor in rol de femeie – James Tucker pentru Adriana si Titania (Propeller, UK)
Cea mai buna actrita – Airida Gintautaite pentru Miranda (OKT, Lituania)
Cea mai buna scenografie – Cum va place (Purcarete, Teatrul National Budapesta, Ungaria)
Cel mai bun sunet (sunete + coloana sonora) – Cum va place (Vasile Sirli)
Cel mai de impact moment – Miranda, un Ariel posedat cocotat pe usa, cine a vazut cunoaste 
Cea mai buna piesa – Miranda 

Si mai acord doua premii speciale:

Celor de la  Propeller, pentru Comedia Erorilor – pentru o comedie de geniu, care da viata spiritului autentic de entertainment in teatru

Valentinei Zaharia, pentru emotionantul moment de la sfarsitul spectacolului Venus si Adonis, cand a recitat scrisoarea trimisa de Shakespeare „sponsorului” sau (contele de Southampton) privindu-l cu cea mai adanca recunostinta pe Emil Boroghina.

Acum sa vedem ce a ales si Iulian :)

Venus, Adonis, Valentina

Recitalul Valentinei, din a șaptea zi de Festival Shakespeare a fost, fără dubii, momentul de strălucire, devansând cu ușurință spectacolul ”principal” pregătit pentru sala mare a Teatrului Marin Sorescu, Iulius Caesar al armenilor din Erevan.

Actrița Valentina Zaharia și regizoarea Ioana Petre reușesc un spectacol al cărui farmec se înfiripă discret, apoi crește gradual, pe măsură ce trecerile de la un personaj la altul devin mai multe și mai intense, astfel încât până la final ești prins cu totul într-o pânză țesută fin de o chitară și o artistă. Atmosfera este perfect conturată prin lumini și prin momentele de muzică clasică, iar spațiul scenic resimte pulsul fiecărei mișcări, al fiecărui gest. Mișcări care prind formă poetic, de parcă liricul textului s-ar răsfrânge asupra modului în care Venus și Adonis își poartă viața pe brațe, pe picioare și pe chip.

Expresivitatea Valentinei și transpunerea sa în personaj sunt formidabile. Alunecă firesc de la o Venus frământată în mrejele iubirii la un povestitor lucid și, pe alocuri, ușor zeflemitor, sau către un Adonis reticent față de periculoasa vrajă a dragostei. Și reușește să creeze, prin retorică, un univers în care accepți să fii atras fără obiecție. Unul dintre cele mai mari merite ale actorilor care au curajul de a face un one-man/woman show este de a-l ține pe spectactor atent din prima secundă până în cea de-a doua, a zecea, a o suta și până la ultima. Meritul Valentinei este cu atât mai mare dacă a reușit să facă asta cu un text liric, destul de dificil. Spectacolul său este unul dintre cele mai fermecătoare și elegante omagii aduse unui text de Shakespeare.

*

Din păcate, deși așteptam cu nerăbdare spectacolul Teatrului Dramatic din Erevan, Armenia, din aceeași seară, reprezentația mi s-a părut cea mai săracă în conținut artistic de la această ediție de festival. Abordare simplistă, cu interpretări prea melodramatice și cu o muzică teribil de prost utilizată. În încercarea a de a spori efectul artistic, fundalul sonor, pe alocuri folosit la un volum mult, mult prea mare s-a transformat mai degrabă în kitsch, iar partea a doua a spectacolului a părut  din ce în ce mai stoarsă de vlagă și se inspirație și, prin urmare, tot mai greu de suportat.

 

Fascinația Mirandei lui Korsunovas

Iulian spunea, puternic susținut de încă cineva, că se aștepta la orice „numai la asta nu” de la Miranda lui Oskaras Korsunovas. După ce am văzut, însă, și Hamletul său de acum două ediții ale Festivalului Shakespeare, n-aș putea spune că m-a surprins într-atât viziunea regizorală și nici că am fost mult prea marcată de stridența și agresivitatea fundalului sonor. Fie că te aștepți sau nu să fii zdruncinat, căci acesta este cuvântul, în cel mai apreciativ sens, lumea lui te marchează, lasă urme, exact opusul unei replici pe care nu am reținut-o exact, dar care vorbea despre acest „spectacol ireal” care va fi dat uitării.

Ireal ar fi un cuvânt cvasi-potrivit. Korsunovas transferă și de această dată spectacolul într-un context al său, pe care îl exploatează la maxim din punct de vedere scenografic, actoricesc, regizoral. Romeo și Julieta era povestea a două familii de pizzari. Miranda este povestea refugiaților (sau exilaților) politic, insula este un apartament sovietic, ne spune Korsunovas. Citind despre viziunea sa, am descoperit și o parte din semnificația Lacului Lebedelor, baletul pe care îl putem vedea la TV pe parcursul spectacolului, care deschide și încheie, simetric, spectacolul. Se pare că în 1991, când a avut loc tentativa sovietică de lovitură de stat, televiziunea națională a difuzat non-stop Lacul Lebedelor, principalul motiv fiind că liderii politici considerau că muzica lui Ceaikovki și spectacolul de balet în sine aveau o influență asupra comportamentului cetățenilor, insuflându-le un spirit obedient (de citit aici). În acest context sovietic, ne apare Prospero, intelectualul refugiat pe insula rezistenței (și acum devine mai clară și replica legată de gaze și democrație), într-un apartament sufocat de cărți (Korsunovas spune: „ Cărţile aveau un sens aparte pentru Prospero pe insula pustie; precum în viaţa sovietică, ele furnizau şi o posibilitate de menţinere a rezistenţei spirituale.”).

Pe lângă semnificația politică a Lacului Lebedelor în această piesă, nu putem ignora și asemănarea poveștii Lebedei cu a Mirandei. Odette, prințesa din Lacul Lebedelor este transformată într-o lebădă de o vrăjitoare. Miranda este tot „opera” unui vrăjitor, Prospero fiind creatorul său. Korsunovas denumește piesa Miranda și spune că ea este cea care îl interesează cel mai mult, pentru că „Ea este adesea privită ca o prinţesă naivă, deşi nu a văzut în viaţa ei pe nimeni altcineva în afară de Prospero.” De aici și alegerea regizorului de a ne arăta o Miranda care suferă de retard, poate o Miranda autistă, căci autismul este o boală a celor care trăiesc pe propria lor insulă, nu? Pornind de la această plasare originală a poveștii lui Shakespeare în universul cenzurii comuniste, Korsunovas construiește apoi un meta-spectacol, în care Miranda vrea ca tatăl său să îi citească despre Miranda. Prospero scoate din bibliotecă Furtuna, de William Shakespeare și articulează o poveste în poveste, în care cele două personaje iau, pe rând, asupra lor rolul altora. Prospero e și Canibal, și Ferdinand, Miranda este un Ariel percutant, iar lumina, exploatată coloristic, devine un reper al transgresării planurilor. Excepțional accesul de nebunie al lui Ariel care pretinde, într-o explozie sălbatică de mișcări, libertatea, pe fundalul unui joc de lumini la fel de agresiv ca și sunetele.

Finalul ne aduce o Miranda descătușată de boala naivității, care părăsește fotoliul în care își cuibărise autismul și devine Lebăda care o obsedează de la bun început, căci pe tot parcursul piesei o vedem încercând să imite postura unui bibelou reprezentând o balerină. Transformarea în lebădă și o eventuală moarte, întocmai ca în povestea lui Odette, poate reprezenta și renunțarea lui Prospero la magie, abandonarea insulei și întoarcerea la realitate, ca trezirea din vis, mai ales că este precedată de celebra replică  „Noi suntem din plamada din care sunt făcute visele, iar scurta noastră viață o întregește un somn”.” Idee încurajată de artificiul final. Telefonul, care suna mereu ocupat când Prospero încerca să stabilească o legătură cu lumea de dincolo de insulă, poate, în sfârșit… sună.

Și aplauzele aduc trezirea.

Măsură pentru măsură – întunericul ireversibil

După muzica lui Vasile Şirli din „Cum vă place”, adaptarea teatrului Vakhtangov din Rusia a piesei Măsură pentru Măsură a fost un alt spectacol unde muzica (chiar dacă de această dată nu interpretată live) a fost distribuită într-unul dintre rolurile principale. În lipsa ei, n-am mai fi receptat aceeaşi tristă tandreţe a inseparabililor Julieta şi Claudio, când cei doi, îmbrăţişaţi, Julieta cu tălpile pe picioarele iubitului ei, păşeau pe scenă ca pe un vis, uşor, pentru a nu-l zdrobi. Fără muzică nu am fi receptat la fel de puternic haosul Vienei, deşi efectul creat de zecile, sutele de sticle goale de plastic aruncate pe scenă era suficient de sugestiv. În mod curios, mi s-a părut că sunetul strident care însoţea turmentul Isabellei şi nu numai era întocmai cel folosit de Abrahamse în Tragedia lui Richard al III-lea.
Interpretarea actorilor ruşi a fost, per total, convingătoare, însă figura Isabellei s-a desprins uşor, dovadă fiind şi aplauzele mai pline oferite la final actriţei care a întruchipat-o.

Pe lângă muzica excelent aleasă şi unele momente cu o încărcătură emoţională foarte mare, precum unele monologuri ale Isabellei sau „desfigurarea” lui Angelo într-un ţipăt mut, amintind de Munch, cel mai mare aport adus acestei montări a fost decizia de a folosi un singur actor pentru a-i interpreta atât pe duce, cât şi pe Angelo. O dualitate stranie, un Ianus shakespearian, o monedă cu două feţe. Regizorul îngroaşă această tuşă a dualităţii în final, pentru a evidenţia efectul pe care amândouă personajele îl au asupra Isabellei. Manipulată şi de unul şi de celălalt, Isabella este portretizată ca o pradă râvnită din ambele sensuri, iar dorinţa ducelui de a o lua de soţie nu apare nicidecum drept cheia către un deznodământ ferice. Când, urmărită deja de dorinţa obsesivă de posesie a lui Angelo, Isabella se confruntă cu strălucirea bolnavă din ochii ducelui, ordinea nu mai este posibilă. Drept dovadă, după licăriri de speranţă metaforizate într-un fel de mături care, aşezate apoi vertical, par să simbolizeze dreptatea şi echilibrul, scena este copleşită din nou de haos, de PET-uri, de muzica declinului, iar Isabella, urcată pe o masă şi începând să danseze cu accentele unei libertăţi a desfrâului, pare să se predea unei găuri negre care îşi exercita forţa asupra sa încă de la început.