Aias: demența în pași de dans

de Anda

O rostogolire în hăul nebuniei cadențată în mișcări de dans, multe dintre ele contorsionate precum mintea eroului căzut pradă propriului sine. Căci „Nebun e cel care de sine nu mai fuge./ Eu nu mai fug de mine însumi./ Deci – sunt nebun!” ne anunță Aias, interpretat de Claudiu Bleonț, cu fața-i mânjită de sângele vitelor măcelărite în noaptea în care, orbit de demență, eroul homeric confundă cornutele cu dușmanii.

Spectacolul propus de Anca Măniuțiu și regizorul Mihai Măniuțiu, cărora le aparține scenariul dramatic, este unul preponderent coregrafic, astfel că personajul principal nu este Aias, ci nebunia însăși, un personaj colectiv care își întinde rădăcinile pe întreaga scenă, cufundând  povestea într-un adânc de anxietate și întunecime. Banda rulantă, pe care se perindă personajele și telefoanele care sună întruna pentru augmentarea stridenței în care se înfășoară nebunia lui Aias, este o născocire foarte importantă în economia piesei. Adaugă dinamism, sporește tabloul neliniștii, accelerează ritmul trăirilor, trăgându-ne mai aproape de nefericitul care își contemplă soarta cu o resemnare demnă de milă, în timp ce omul loial, jucat de George Albert Costea, încearcă o ultimă resuscitare a lucidității.

Pare necesar și firesc de nominalizat și Andreea Gavriliu, „vinovată” pentru coregrafie, căci mare parte din produsul final i se cuvine și ei, la fel cum i se cuvine și muzicii excelent alese (Mihai Dobre), ea glorifică tensiunea, apasă crud în carnea vulnerabilă a personajelor care se zbat în solidaritate cu demența ((soldații, corpul diviziei de blindate), în timp ce trei pacifiste râd pe seama degringoladei celui care „a vrut să se îmbăieze în sânge” . Dar războiul e o lume pe care numai cei care au trăit-o o pot cuprinde, iar sângele „nu-i lucru rău. Sângele e sânge.” Nebunia nu-i doar a lui Aias, ea e îmbrățișată, într-o măsură sau alta, de toți cei care  au gustat-o pe front.

Apariția pacifistelor este caraghioasă și, în mare, neconvingătoare, iar psihoza eroului este ușor subdimensionată, poate și pentru că miza pare a fi o psihoză generalizată, astfel că energia unui singur personaj se resoarbe în toate celelalte elemente care construiesc nevroza de necuprins care inundă existența unor oameni atinși de bacilul războiului.

Aias, eseu despre demență livrează o experiență atipică, angoasantă, poate chiar inconfortabilă pe alocuri. Trupa Naționalului merită aprecieri din plin pentru eforturile de adaptare la formula coregrafică, chiar dacă există mici stângăcii de execuție. Dansul este o cu totul altă formă de expresie, iar provocarea lansată de regizor și coregraf a fost una redutabilă. Persistența detaliată a câtorva secvențe este o dovadă că spectacolul are capacitatea de a lăsa amprente suficient de pregnante pentru a naște gânduri și impresii mult timp după. Un argument suficient de puternic pentru a fi recomandat.

Sursa foto: tncms.ro