Iarna unui viitor incert

de Anda

Iarna Vrajbei Noastre, John Steinbeck. Tu spui „Am iubit cartea, m-a terorizat finalul”. Și mai spui că ai interpretat finalul ca pe un capăt cert de linie. Deși toți ceilalți văd o jumătate plină, tu vezi o eclipsă. Și nici măcar parțială, ci totală. Întuneric pur. Mă tot întreb de ce.

L-am îndrăgit pe Ethan de la prima pagină. E un sentiment teribil de prețios, tocmai pentru că apare așa rar. Nu am citit cartea, nici nu am devorat-o, am savurat-o până la ultima linguriță. Poate am avut un mic nod la ultima înghițitură, însă nu m-am înecat cu bucățica din urmă. Eu disting suficient de bine două posibilități. Steinbeck a mai păstrat o bucățică pe farfurie, lăsându-ne pe noi să decidem dacă mai are sens să o luăm în linguriță sau nu. Finalul deschis. Sau varianta optimistă, asumată de mulți dintre cititori. Păcatul absolvit prin salvarea celuilalt – în cazul acesta, fetița. Piatra aceea avea o importanță mult prea mare pentru a fi, pur și simplu, scufundată în ireparabil. Și nu îmi închipui că salvarea fiicei stătea doar în acel obiect. Căci obiectul, în lipsa persoanei, nu înseamnă aproape nimic.

Uneori îmi lipsesc dialogurile sale cu borcanele de murături, iar alinturile caraghioase le-am preluat și le mai presar pe ici, pe colo. E foarte personală iarna asta a lui Steinbeck.

Am început Fructele Mâniei. Este ca o pelerină grea. Am făcut pauză. Voi încerca să mi-o pun iarăși pe umeri.

Din seria „Scrisori către Miha”.

Anunțuri