Măsură pentru măsură – întunericul ireversibil

de Anda

După muzica lui Vasile Şirli din „Cum vă place”, adaptarea teatrului Vakhtangov din Rusia a piesei Măsură pentru Măsură a fost un alt spectacol unde muzica (chiar dacă de această dată nu interpretată live) a fost distribuită într-unul dintre rolurile principale. În lipsa ei, n-am mai fi receptat aceeaşi tristă tandreţe a inseparabililor Julieta şi Claudio, când cei doi, îmbrăţişaţi, Julieta cu tălpile pe picioarele iubitului ei, păşeau pe scenă ca pe un vis, uşor, pentru a nu-l zdrobi. Fără muzică nu am fi receptat la fel de puternic haosul Vienei, deşi efectul creat de zecile, sutele de sticle goale de plastic aruncate pe scenă era suficient de sugestiv. În mod curios, mi s-a părut că sunetul strident care însoţea turmentul Isabellei şi nu numai era întocmai cel folosit de Abrahamse în Tragedia lui Richard al III-lea.
Interpretarea actorilor ruşi a fost, per total, convingătoare, însă figura Isabellei s-a desprins uşor, dovadă fiind şi aplauzele mai pline oferite la final actriţei care a întruchipat-o.

Pe lângă muzica excelent aleasă şi unele momente cu o încărcătură emoţională foarte mare, precum unele monologuri ale Isabellei sau „desfigurarea” lui Angelo într-un ţipăt mut, amintind de Munch, cel mai mare aport adus acestei montări a fost decizia de a folosi un singur actor pentru a-i interpreta atât pe duce, cât şi pe Angelo. O dualitate stranie, un Ianus shakespearian, o monedă cu două feţe. Regizorul îngroaşă această tuşă a dualităţii în final, pentru a evidenţia efectul pe care amândouă personajele îl au asupra Isabellei. Manipulată şi de unul şi de celălalt, Isabella este portretizată ca o pradă râvnită din ambele sensuri, iar dorinţa ducelui de a o lua de soţie nu apare nicidecum drept cheia către un deznodământ ferice. Când, urmărită deja de dorinţa obsesivă de posesie a lui Angelo, Isabella se confruntă cu strălucirea bolnavă din ochii ducelui, ordinea nu mai este posibilă. Drept dovadă, după licăriri de speranţă metaforizate într-un fel de mături care, aşezate apoi vertical, par să simbolizeze dreptatea şi echilibrul, scena este copleşită din nou de haos, de PET-uri, de muzica declinului, iar Isabella, urcată pe o masă şi începând să danseze cu accentele unei libertăţi a desfrâului, pare să se predea unei găuri negre care îşi exercita forţa asupra sa încă de la început.

Anunțuri