Richard al III-lea de II ori

de Anda

Joi seara am avut intalnire cu Richard al III-lea in cadrul Festivalului Shakespeare. De doua ori. Dar nu, nici in cea mai mica masura nu a fost vorba de o reluare. A fost intalnirea cu doua universuri in totalitate diferite, menite parca sa ne aminteasca principiile subiectivismului si diferentele capitale dintre culturile acestei lumi.

Am vazut un Richard fantastic si un Richard in fata caruia am ramas neclintita. Neconvingator in ochii mei, dar fantastic si el in ochii altora, reiterand subiectivismul mereu surprinzator care sta la temeliile lumii in care traim. Si pe care uneori ne este greu sa il acceptam, desi este cea mai profunda stare de normalitate a oamenilor, in ciocnirea lor cu ceilalti din aceasta viata.
Spectacolul purtat pe umeri timp de doua ore si jumatate de numai trei actori, cel al lui Fred Abrahamse, din Africa de Sud, a fost exceptional in fiecare secunda, prin forta interpretarii,  atat de aproape de perfectiune. Un spectacol greu, apasator. Si, cu toate acestea, un spectacol care m-a convins sa ii imbratisez impovararea. Jucandu-l, cei trei sud-africani se comporta intocmai ca trei atlasi ce iau asupra lor toata greutatea lumii.

Retorica impresionanta si capacitatea de transformare cu atata usurinta si dibacie dintr-un personaj intr-altul, indeosebi trecerea de la un rol feminin la unul masculin, au umplut de traire spatiul auster al scenei, nefiind nevoie de niciun artificiu pentru a cuceri teritoriul de dincolo de scena. De nicio gluma facila la care mai recurg uneori regizorii pentru a detensiona. Nu am primit nicio gura de aer proaspat. Am rezistat intr-un spatiu cu tot mai putin oxigen, un spatiu tot mai secat de speranta, un spatiu tot mai innegurat de istoria acestui destin sumbru transpus in discursul shakespearian, datorita lor. Celor trei actori.

Costumele si interpretarea au creat un firesc pe care l-am digerat cu o neobisnuita usurinta. Abrahamse a creat un Richard credibil, complex, un portret situat la granita dintre patologic si ambitie perfect controlata, un Richard malefic, bantuit de propriul spirit malefic.

La celalalt capat al firului, la nici 30 de minute distanta, am intalnit un nou Richard, pe cel al chinezilor din Beijing, care, netagaduind puternica amprenta a culturii asiatice, a ramas, insa, la o distanta ireparabila de emotia mea. Nu contest ca uneori arta poate fi formidabila fara a starni neaparat emotii puternice, insa arta asiaticilor nu numai ca nu mi-a castigat complicitatea, dar nu a reusit sa imi castige nici macar admiratia rationala. Poate si pentru ca, prin comparatie cu interpretarea covarsitoare a sud africanilor, unele momente ale piesei din Beijing aratau ca un pamflet. In timp ce primii m-au adus acolo, intre ei, facandu-ma sa simt pulsul fiecarei replici, la chinezi a fost ca si cand as fi privit printr-o vitrina. La ceva usor stralucitor, usor fascinant prin elementele culturale atat de diferite, dar impenetrabil in cele din urma. Richard al chinezilor a fost prea „teatral” pentru a fi crezut, prea sarac in  trairile cu care as putea empatiza, prea jucat si prea rece. In plus, nici alegerea unor scurte rezumate ale scenelor in locul traducerii fiecarei replici nu a ajutat deloc la hranirea unui potential sentiment de complicitate.

In afara de cuvintele-cheie insangerate treptat pe masura ce moartea readucea cu sine sumbrele profetii si de ireprosabila muzica specifica a tobosarului din marginea scenei, parca nu am reusit sa gasesc nimic de care sa imi agat entuziasmul. O experienta de trait in mod singular, cum bine zicea Dana, dar pe care nu as repeta-o stiind ce ma va astepta.

iertati-mi lipsa de diacritice, dar am scris totul, va vine sau nu a crede, de pe un telefon cu tastatura qwerty :D

Anunțuri