Festivalul Shakespeare 2014 (I)

de Anda

Ziua a doua a Festivalului Shakespeare ne-a adus două spectacole din două lumi pe deplin paralele. Pe de o parte, am luat contact cu perfecţiunea firescului, în întruparea scenică a piesei Much Ado about Nothing / Mult zgomot pentru nimic, de la Teatrul Globe, în regia lui Max Webster. De cealaltă parte, pe tărâmul Amza Pellea (căci mai degrabă am vorbi despre un tărâm decât despre o sală) ne aştepta Purcărete. Ca întotdeauna, brutal de sincer în straniul său suprarealism.

Mult zgomot…

Cu un decor improvizat în foaierul teatrului, lăsând mica scenă pe care au folosit-o la reprezentaţia din prima zi în voia ploii, actorii teatrului Globe au jucat cu o natureleţe deplină, depăşind, prin expresivitate şi prin uşurinţa actului de interpretare acele uşoare tuşe de emfază care obişnuiesc să ne amintească, de multe ori, că stăm pe un scaun, în faţa unei scene. Din atâtea spectacole de teatru care mi-au trecut prin faţa ochilor, cel al trupei de la Globe mi s-a părut că se numără printre puţinele care au reuşit să elimine convenţia teatrală dintre actor şi spectator şi să facă dintr-o închipuire un act pe care să îl cred fără să fie nevoie de o asumare raţională a ficţiunii. Nu, l-am crezut pur şi simplu. Şi le mulţumesc că mi-au trezit naivitatea dintr-o veche amorţeală.

Am hohotit la unison în prima parte, am simţit izul tragediei acumulate în lacrimile personajelor în partea a doua şi am îndrăgit fiecare moment muzical de demarcare a scenelor şi fiecare actor care îşi mânuia propriul instrument cu o irezistibilă veselie. O piesă de o energie debordantă, o piesă de un ludic cuceritor şi de o carismă încântătoare.

 Cum vă place

La distanţă de numai o oră, Purcărete a tras draperiile peste lumea simplă şi senină a lui Webster şi ne-a poftit din nou în vizită la dânsul. Am păşit, ca şi până acum, cu o uşoară nelinişte, cu umerii tensionaţi şi cu ochii larg deschişi, crezând cumva că în felul acesta vom fi mai pregătiţi pentru ceea ce ne serveşte de această dată. Dar cu Purcărete nu poţi fi niciodată pe deplin pregătit. Oricât de obişnuit ai fi cu o suprarealismul său întunecat, tot tresari când apare în faţa ta un cerb care emite gesturi obscene, tot ridici o sprânceană când un pitic  ţopăie supărat (deci incredibil de caraghios) pe un buchet de flori. Tot zâmbeşti uşor când câteva fete îmbrăcate în alb mehăie muzical pe scenă în timp ce rumegă o legătură de verdeaţă, pentru că Purcărete decide că, în lumea sa, ele sunt perfecte pentru a întruchipa nişte capre.

Ca şi în alte spectacole ale sale (cel mai recent la care ne gândim este O furtună), Purcărete îşi construieşte viziunea scenică pornind de la o singură replică. Dacă în Furtuna era vorba despre  “Suntem plămădiţi din aceeaşi materie din care sunt făcute visele şi această mică viaţă este cuprinsă  într-un somn”, în Cum vă place este celebra “Lumea întreagă e o scenă, iar toţi oamenii-s actorii”. Indiciile ne sar în ochi încă de la ridicarea cortinei. Pe marginea scenei, avem cabinele actorilor, cu oglinda şi masa pentru machiaj. Apoi personajele care îşi citesc textul de pe foi. Apoi momentul de forţă al lui Jacques, când ceilalţi actori devin spectatori, monologul său despre cele şapte etape ale vieţii unui om, pornind de la această metaforă a vieţii ca scenă care plasează lumea-în-lume, teatrul-în-teatru, transformând definitiv spectacolul în meta-spectacol.

Shakespeare este ideal pentru Purcărete, pentru că Shakespeare îi oferă lui Purcărete pretextele perfecte pentru ca acesta din urmă să-şi articuleze universul său propriu, aparent fără nicio noimă, dintr-o simplă frază care esenţializează lumea. Purcărete porneşte de aici şi emană, în absolută libertate, valenţele sale creatoare. Îl ia alături pe Vasile Şirli, care, prin muzica sa, face jumătate de spectacol, căci atmosfera n-ar fi niciodată la fel fără muzica stranie a lui Vasile Şirli. Apoi construieşte. Construieşte fără pudibonderie, fără cramponări în convenţii sau în vreo raţiune anostă, fără temeri, fără limite. Construieşte liber. Şi asta place la Purcărete. Asta ne place. Libertatea. Capacitatea de a crea o lume a lui. E suficient să vezi spectacolul ca să ştii că e AL LUI. Pentru că e al lui, îi aparţine, e lumea sa. Şi asta este, de fapt, ceea ce îl face un regizor mare. Iar noi, uşor anxioşi, dar cu ochii mari, îl aplaudăm de fiecare dată când venim în vizită şi ne mai arată câte ceva.

Anunțuri