Mult, tot mai mult

de Anda

Nu am citit niciodata Morometii. A fost marea mea gaura in sosetele de licean. Mi se parea prea clasic, prea neinteresant, asa ca preferam sa continuu lecturile din Hesse, Kafka, Baricco sau Fowles. Cu toate astea, mi-a ramas impregnata in memorie propozitia aceea obsedanta, ca un blestem aruncat de intelepciune asupra unei tinereti rebele. Timpul nu mai avea rabdare.

Au trecut ani, am crescut, am lasat in urma vacantele pline de pagini rasfoite, au venit job-ul, chiria, casatoria, obligatiile, planurile . Din cand in cand, am mai trantit pe blogul asta cate un text, din nostalgie si din sentimentul ca am o datorie fata de mine. Aceea de nu ma uita. De a-mi aminti cine sunt. Acum vreo 3 ani, am povestit despre un taximetrist care avea o iubita la dezbenzinare. Acum un an, am primit un mail de la un domn care mi-ar putea fi bunic, fost cercetator la o universitate franceza si autorul catorva volume. Imi scria cu un entuziasm de copil care tocmai a inghitit ultima lingurita de frisca de pe o savarina. Si la mijloc era povestea mea. Am primit, intre timp, mesaje de la alti cativa oameni, necunoscuti care imi lasau, astfel, un semn de apreciere pentru scrierile mele – recenzii de teatru, desi le scriu rar, povestiri, Dumnezeu mai stie ce altceva. Am inceput sa scriu o piesa de teatru. M-am oprit la doua pagini si la concept. Pentru ca am crescut, pentru ca am lasat in urma vacantele pline de pagini rasfoite, pentru ca au venit job-ul, chiria, casatoria, obligatiile, planurile. Si am inceput sa scriu tot mai rar si sa muncesc tot mai mult. Mult, atat de mult incat nu mai e doar full time, e un full time tot mai full, si mai e si un part time, e si un Anda Boutique, sunt si meditatii. Intre ele strecor o sesiune de gatit sau un serial si, uneori, organizez o mica rascoala interioara si vegetez. Dar nu mai scriu. Nu pentru mine.

Acum o saptamana, domnul meu cercetator, care imi spunea ca am o stapanire de Cehov – si pe care as vrea sa il cred, mi-a scris din nou, cu multe semne de intrebare si exclamatii. Ca sa ma intrebe de ce nu mai „postez”. Copilul ar fi vrut o lingurita de savarina. Iar eu, eu i-am scris ca nu mai simt pentru ce scriu. Si pentru cine. Pentru ca timpul… Ca in Morometii. Si am simtit ca l-am dezamagit. Si am trait acel sentiment de tristete adanca pe care o are orice om mare atunci cand un copil se imbufneaza si el nu ii poate reda zambetul. Desi copilul cred ca eram eu.

Anunțuri