Apocalipsa după Wisniewski

de Anda


Unul dintre cele trei spectacole care au avut premiera de curând la TNC este „Apocalipsa după Shakespeare“, în regia lui Janusz Wisniewski. Un spectacol nu tocmai uşor digerabil, căci textul este greoi (deşi cântările Nataşei Raab vin, din când în când, să „traducă“ înţelesuri, într-o manieră uşor patetică) şi exigent cu spectatorul. „Apocalipsa după Shakespeare“ cere mai mult decât oferă, căci îl obligă pe spectator să găsească şi să asimileze un mesaj dispersat în mai multe texte – de la sonetele shakespeariene până la poezie şi texte biblice, firul roşu fiind, însă, Macbeth. Textul în sine este greu de urmărit, aglomerat de metafore şi de simboluri. Atmosfera este stranie, creează pe alocuri disconfort, însă emană, cu siguranţă, forţă. Senzaţia lăsată de acest spectacol este incertă. Simţim că ne lăsăm întunecaţi, dar simţim şi că intenţia regizorului ar fi să ne facă să simţim această întunecare ca pe una necesară. Însă, intuim că această întunecare este înglobată într-un mesaj care îndeamnă la împăcare cu sine, ca şi când omul ar trebui să îşi accepte condiţia tragică şi să înveţe să trăiască fiind pe deplin conştient, în orice clipă, de existenţa sa tragică. Un fel de Sisif care ştie, de fiecare dată, că bolovanul se va rostogoli, acest lucru neoprindu-l, însă, din ceea ce îi este hărăzit. Să îşi poarte în sine destinul şi să îl accepte. Să îl accepte, dar în tot răul acesta, în tot haosul în care s-a aruncat umanitatea, să îşi amintească şi că va exista o Judecată de Apoi. „Apocalipsa după Shakespeare“ rămâne, în conştiinţa noastră, un exerciţiu filosofico-teatral cu valenţe moralizatoare, menit să ne arate, prin întunecimea sa, că este nevoie să ne redresăm şi să nu uităm de religie.

Anunțuri