Anda (vs.) Andreea

de Anda

Mama şi tata m-au numit Anda Andreea. Am avut noroc să am nişte naşi cu nume frumoase, aşa că am un frate pe nume Victor, iar el are o soră pe nume Anda.

Andreea a fost numele pe care şi l-au dorit ai mei. Mi-au spus că aşa se chema o eroină dintr-un film al acelor vremuri.

Am fost Andreea până la şapte ani.  Nici nu am ştiut că am şi alt nume până atunci, căci lucrurile despre care nu vorbeşti nu există într-un univers subiectiv. Aveam în bloc o prietenă pe care o chema la fel, aşa că eram cele 2 Andree. Mama şi Victor  mă strigau des „Andre”. Unchiul meu îmi spunea Andruşca.

La şapte ani am făcut cunoştinţă cu mine. S-a întâmplat în prima zi de şcoală, când învăţătoarea (o fată frumoasă, era în primul an de predare) a hotărât să mi se spună Anda pentru că mai exista o Andreea în clasă şi aşa era mai uşor să ne deosebească. Uşor-uşor, Anda a început să prindă rădăcini şi eu am început să cresc dintr-un nume până atunci străin.

Ai mei au continuat să mă strige Andreea mult timp, iar unele rude apropiate încă îmi zic (numai) aşa. Însă eu m-am identificat în numele acela scos de la naftalină după şapte ani în care a vieţuit tacit doar pe un certificat de naştere. Acum am devenit Anduţa, Andu, And. Acum oamenii se uită la mine şi o văd pe Anda.

„Cum, te cheamă Andreea? parcă te chema Anda. Cum, te cheamă Anda şi Andreea?” Cel mai supărător este că uneori Anda şi Andreea se reunesc într-un „Andra” repezit.

Salut, eu sunt Anda. Dar îmi poţi spune la mulţi ani pe 30 noiembrie.

Anunțuri