Roboţii, pipiţa şi restul

de Anda

Pentru că n-am mai văzut un blockbuster de-un car de vreme, am preferat să plec urechea mai degrabă către cei care şi-au exprimat entuziasmul faţă de ultimul Transformers şi să ignor recenziile elitiste care îl fac una cu pământul. Haide, mi-am zis, doar era de aşteptat ca snobul elitist să-l categorisească drept o dejecţie fastuoasă (vizual vorbind) care sfidează intelectul. N-o să mă aştept nici eu să îmi provoace inteligenţa, dar ar fi drăguţ să văd o realizare de genul ăsta, cu efecte speciale şi roboţei hidoşi, pe proaspătul ecran 3D din oraş. Că tot n-am avut parte decât de animaţii tridimensionale până acum. Aşa că am tras aer în piept şi, cu tot eroismul din arsenal, m-am aruncat în aventura celor 150 de minute de penibil.

Să fiu sinceră, la cât de greu s-a urnit filmul, mi-a fost teamă că o să-mi trăiesc eternitatea pe scaunul ăla incomod. Însă n-aş fi sinceră dacă v-aş zice că m-am plictisit şi că am avut nevoie de proptele pentru ochi. Probabil aş mai fi rezistat încă vreo 60 de minute în plus, pentru că am fost mult prea mesmerizată de apariţia figurinei aceleia de plastic care, pare-mi-se, e în vogă în perioada asta (e vorba de Rosie Huntington Whiteley), de clişeele sufocante (previzibile, dar parcă atât de crase încât îmi dădeau o  stare de greaţă combinată cu amuzament) şi de o serie de alte elemente hilare.

Cu ce am rămas din filmul ăsta? cu nedumerirea lăsată de ciudăţenia personajului asiatic de pe la început; cu eternele replici jenante de tipul: să topim nişte oţel; cu impresia că unul dintre cei doi roboţi pitici buni aducea foarte tare cu Smeagol, iar figura lui Sentinel Prime era o variantă maşinărească a lui Geoffrey Rush ; cu fascinaţia pentru personajul lui Rosie, care, zice-se, ar fi cea mai fierbinte mujer din lume la ora actuală şi căreia îi voi dedica mai mult spaţiu pentru-că-merită. Nu ştiu cine a creionat personajul coniţei, însă pariez că nici Daniela Crudu nu o întrecea în penibil, iar similitudinile dintre ele sunt înfiorător de evidente. Tanti Rosie e o pipiţă ieftină aruncată în filmul ăsta precum o picătură de albastru de metil într-un acvariu, o pipiţă într-atât de cochetă încât are timp să îşi schimbe ţinuta de două ori în timp ce e ţinută prizonieră şi nescăpată din ochi de musiu Dempsey cel rău. Nu pot, totuşi, să nu-mi exprim profunda admiraţie pentru drăguţa de Rosie după ce am văzut-o fugind de roboţi pe nişte minunăţii de tocuri, în nişte blugi skinny, cu buclele-i bălaie intacte şi cu hăinuţa albă atât de rezistentă la toate vicisitudinile care ar fi omorât un om normal de vreo 14-15 ori. O minunăţie de fată.

Şi am mai rămas cu scena preluuungă în care eroii noştri alunecă prin clădirea de sticlă ruptă în două, probabil pentru că mi s-a părut pre(a)lungă  şi pentru că m-au amuzat teribil când au tras în geamuri în timp ce alunecau pe exterior (!) şi au picat toţi fix în aceeaşi cameră :))

Hai că a fost distractiv.

Anunțuri