Citeşte, proasto, citeşte!

de Anda

Aş fi vrut să admir şi eu un profesor aşa cum au făcut ei. Să preţuiesc Omul care se trăda prin toate acele gesturi de dincolo de catedră. Să am norocul de a întâlni un personaj antologic de roman în afara paginilor unei cărţi. Să îi duc dorul şi să am nostalgia orelor de literatură.

Clasa a noua. Învăţam după manualul editurii Humanitas, iar în cadrul fiecărui capitol era abordată o temă: joc şi joacă, iubirea ş.a.m.d.

La finalul capitolului Joc şi Joacă erau câteva texte în care tematica răsufla prin formă. Ţin minte o poezie intitulată „Monstrul din Lochness” care suna cam aşa: Blp…. blp-blp….blp! blp,  blp. Apoi mai erau caligramele. Şi mai era un poem în codul Morse. Sau aşa aveam noi impresia.

Profesorul lor a strigat-o pe şefa clasei.

„Citeşte, proasto!” (apelativul a fi receptat ca unul banal, nu prea jignitor, poate chiar drept un semn de afecţiune).

Fata s-a ridicat, s-a uitat încurcată la carte, apoi la el.

„Citeşte, n-auzi?!”

Şi atunci ea, ezitantă, a început:

„Punct. Linie. Punct, punct, linie, punct. Linie, linie, punct.”

Profesorul s-a întors cu spatele şi a început să râdă înfundat. Din când în când eleva se oprea, iar el se străduia să îşi recapete tonul aspru şi să-i strige:

„Citeşte, proasto, citeşte!”…