Cafe du Matin

de Anda

O iubesc pe mama.

Deşi a învăţat greu că nu îmi place mărarul în mâncare şi că nu mă dau în vânt după anumite preparate, sunt aproape sigură că a refuzat în mod voit să ţină minte asemenea detalii, încercând, cu apel la naivitate, să mă aducă pe calea cea bună.

Dar prezenţa aceea de spirit  nemaipomenită a mamei se face simţită uneori cu atâta forţă încât nu pot decât să mă minunez. Când ghiceşte pofta mea nebună şi, aş crede eu, nebănuită, de salată de ton sau de musaca sau de mai ştiu eu ce bucăţi sau licori pe care le găsesc când ajung acasă, în zile în care am jinduit după ele şi ea nu avea cum să ştie.

Iar astăzi, după o trezire grea, am găsit o dovadă atât de frumoasă a grijii naturale a mamei încât iată-mă în faţa tastaturii, scriind despre cum a luat naştere primul zâmbet dintr-o somnoroasă dimineaţă de duminică, când m-am trezit singură în toată casa. Pe masa din bucătărie am găsit o ceaşcă de cafea băută aproape în întregime. Două înghiţituri mici mai aşteptau pe fund. Pentru că mama ştie că acasă nu beau decât din ceaşca ei… două înghiţituri mici..

:)

Anunțuri