Totul e bine când se sfârşeşte.

de Anda

Astă seară am fost la teatru pentru a asista la cel mai prost spectacol din ultima vreme. Tim Carroll nu m-a impresionat prea tare cu montarea Odysseiei lui din stagiunea trecută, dar ideea mi s-a părut, totuşi, interesantă. Însă bag de seamă că piesele regizate de el scot ce e mai prost din actori şi din text. Ţin minte bine că şi în Odysseia mi s-au părut cam stângace personajele, dar am pus-o pe seama improvizaţiei. Ei bine, de data asta scuza nu se mai aplică. Şi nu numai că nenea Carroll scoate ce e mai prost din actori, dar scoate ce e mai prost din Shakespeare. Pe care îl transformă (sau cine ştie, poate ne arată adevărata lui faţă) într-un naiv patetic şi imatur. Ce-i drept, comedia în sine are un fir narativ destul de tâmpit, însă regizorul nostru a avut grija ca tâmpenia, şubrezimea şi patetismul ei să respire din fiecare mono sau dialog, exceptându-l, Slavă Cerului, pe Ştefan Cepoi (care merită roluri mai serioase, domnilor!). Iar când refuzi să apelezi la artificii scenografice sau de orice natură, dar nici nu ştii să te joci cu textul pentru a scoate din el ceva care să rezoneze cu omul din sală, ai parte de cel mai afectat şi nenatural teatru. Scos din orice context al timpului. Ca un prelung recital de poezie veche pentru care nu te-a pregătit nimeni sufleteşte.

Minimalismul ăsta contemporan poate fi tare interesant dacă ştii ce să faci cu el, dar am o puternică senzaţie că unii pur şi simplu nu ştiu la ce se înhamă. După 2 ore şi, totul e bine când se sfârşeşte. Indiferent cum.

Anunțuri