Prieteni

de Anda

[C]red că mă pot considera norocoasă în ceea ce priveşte oamenii. Au trecut mulţi frumoşi prin micul meu infinit şi  acum am un Walk Of Fame al paşilor. Unii dintre ei mai „trăiesc” acolo într-o formă sau alta. Prin paşi sau întrupaţi cu totul.

Sunt unii paşi pe care acum îi privesc şi îmi par stranii. Uneori stau şi mă gândesc dacă nu ar fi mai bine să şterg urmele. Dar nu e nevoie să ştergi urmele unora ca să le faci loc altora. Rămân acolo cu un motiv. Altfel nu ar mai exista urme de paşi, altfel nu s-ar mai cunoaşte cine a călcat prin infinitul meu. Iar cei care trec în fugă lasă oricum paşi uşori, care se pierd imediat. Ceilalţi, însă, calcă apăsat. Rămân mult pironiţi în atrii şi ventricule şi urma lor se adânceşte.

Dacă scriu poezie e pentru că viaţa m-a învăţat să vorbesc în versuri albe. Viaţa, cu toate urmele pe care le-a împlântat în infinitul meu.

Dintre cei cărora le rămân doar urmele, mă întreb ce e scris în ele. În unele e scris uitare, în altele neglijenţă, în altele comoditate sau încăpăţânare. Prostie. Durere. Teamă.

Cuvintele înscrise în adânciturile din paşi nu sunt mereu frumoase. Dar şi ele mă ajută să gândesc în alb. E mai uşor să îi strecor pe toţi prin metafore decât prin limbi ascuţite de blestem şi ură şi discordie.

De fiecare dată când trec pe lângă un pas rătăcit, îl citesc. Alteori nici nu e nevoie să trec pe lângă el pentru a-l citi. Pur şi simplu răsună. Am o colecţie de paşi impresionantă. Nu prin numere, ci prin forme. O colecţie de neînlocuit. Iar uneori paşii aceştia pierduţi apasă insuportabil pe venele mele şi uit să mai pulsez cum trebuie.

Câţiva sunt amorţiţi, alţii vin şi pleacă, aşa că urmele dispar şi reapar. Urme firave, care atârnă de reveniri şi de memorie.

Dar mai sunt cei prezenţi, cei ai căror paşi nu s-au pierdut de ei. Şi mişună, şi mişună prin infinitul meu, calcă liber, dar cu grijă şi astfel inima mea nu adoarme.

Anunțuri