Inima mea e un pat

de Anda

Uneori râmân în loc. Am timp să mă aud respirând şi să îmi simt gândurile cum cresc. În unele rânduri,  se întâmplă să îmi fie teamă. Când le simt crescând, capătă, în ochii mei, dimensiunile unui vrej de fasole din poveşti. Urcă, urcă, urcă. Nu le mai pot stăpâni. Iar ele izbucnesc, se articulează în etaje, îmi clatină tavanul. Şi mi-e teamă de cer. Nemărginirea sa îmi pare, atunci, aspră şi necruţătoare. Gândurile mele cresc şi asupresc cerurile, se întind epidemic până ce aerul susului capătă consistenţa incertitudinilor. Gândurile mele sunt bolnave, difuze, contradictorii. Gândurile mele sunt câmpuri de luptă. Gândurile mele sunt arme şi bătălii. Rămân în loc şi respir. Şi simt că trag în mine aerul infectat de micile mele universuri scăpate de sub control, emanate de tăcerea care mă obligă să urlu. Tăcerea celor care nu-mi pot oferi răspunsuri. Micile universuri care se inflamează şi încep să pulseze, neliniştite, sub pielea aşteptărilor. Cuvintele mi se atrofiază, îmbrăţişările nu se mai dau, ci se închipuie, iar vocile lor sunt negre şi cu font arial, 12. Nu îmi place timpul gol, cască lacom o gură enormă care aşteaptă să fie umplută cu linguri de sticlă. Dar eu am doar linguri de plumb. Sunt grele şi apăsătoare. Iar prin ele nu se vede nimic. Timpul nu trece decât când vrea el. Alteori stă. Se cuibăreşte în noi şi îngheaţă. Aşa se nasc aşteptările.

Aflat voi fi de cei ce nu mă căutau.

Am impresia că înăuntrul meu e un pat în care doarme, de ceva vreme, o frântură de timp leneş, mult prea leneş.

Anunțuri