Condamnarea la tacere.

de Anda

Exista doua cuvinte, doua monosilabice cuvinte.. atat de comune si atat de plafonate, incat sunt sigura ca nu sunt singura care s-a gandit cum le poate anihila. Doua cuvinte care se vreau, cred, un catalizator al conversatiilor.  Si care sunt exact opusul.

Ce faci?

Ce poti sa raspunzi la o astfel de intrebare atunci cand te ciocnesti de cineva pe strada? „Merg”/ la un restaurant? „Mananc”/ la o carciuma? „Beau”/ pe stadion? „Ma uit la meci”/ la sala de lectura? „Citesc”.

Nu, asa ceva e complet anapoda. Nu ii spui unui om ca mergi atunci cand te intreaba ce faci, iar tu mergi.

Raspunsul corect este singular si indubitabil.

„BINE”.

Arunci un zambet fortat si te indepartezi. Ca sa nu mai fii nevoit sa mai schimbi vreo replica scremuta din obligatia de a fi sociabil. Mergi mai departe pe strada, te duci la un separeu, te duci la bar sa mai ceri o bere sperand ca iti vei pierde urma, te amesteci in multimea de suporteri, iti ascunzi nasul in carte.

Nu ar fi o problema sa arunci un sec „bine” unui cvasi-cunoscut. Insa ce ma rontaie pe mine e ca se intampla chiar si cu oameni mai apropiati. Te intreaba ce faci si chiar sunt dornici sa afle ceva. Insa pe mine  ma inchide intrebarea asta. Incep sa ma intreb: „ce am mai facut notabil in ultima vreme?” (mai ales daca ultima vreme=2,3 zile). Ce ar merita povestit? Apoi imi dau seama, de cele mai multe ori, ca nu stiu ce pot raspunde. N-am sarit cu parasuta, nu am fost la Paris, nu mi-a furat nimeni geanta cu 1000 de euro (pentru ca nu-i am). Nu mi s-a intamplat nimic punctual demn de povestit. Ce fac? In general? Pai ce am facut si pana acum in general. Iar tu, ca apropiat mie, stii cam ce fac/am facut.

Je suis perdue.

Anunțuri